Educația și piața muncii. O altă perspectivă.

[Postul care urmează e destul de lung, e nevoie de minim 15 minute pentru a-l citi în întregime.]

În general, când românul spune „educație” se referă după caz, dorință, putirință, nevoi și aptitudini la ciclul gimnazial, liceu sau facultate. Și după aia, gata. Game over. Indiferent că face 8 clase, liceul sau facultatea, educația românului se termină atunci când ajunge să fie ejectat („ejaculat”, după vorba lui Vanghele...) din ultima școală.

Nu e de mirare, așadar, că românul are așteptări uriașe de la sistemul educațional formal obligatoriu și post-obligatoriu, adică de la școală, liceu, facultăți. Dacă s-ar putea, românul ar vrea ca școala să-l ia, odată cu grădinița, din brațele mămucii și să-i dea după un număr ț de ani o meserie care să-l scoată la pensie la 65 de ani, preferabil din același loc de muncă. Și întrucât acest lucru nu se întâmplă, sau mai bine zis, și voi explica mai jos de ce, nu se mai întâmplă, românul e nemulțumit și constată ritos, odată cu domnul Ștefan Vlaston, că „se menține prăpastia între școală și piața muncii”. Sau, pe un ton mai vesel și mai puțin acru, e nemulțumit - odată cu domnul Băse - că școala românească produce numai filozofi, nu și tinichigii, ospătari, fotbaliști. „De 20 de ani nu suntem în stare, așa cum au fost alții, să aducem școala, curriculumul scolar, în coerență cu piața muncii.” - constată cu obidă în articolul său dl. Vlaston.

Da, domnule Vlaston, așa e. E adevărat. Între piața muncii și școală e o prăpastie. Corect! Ați pus punctul pe „i”! Dar!... și aici vine un mare „dar!”. Problema e că prăpastia se menține, se va menține și se va răz-menține decenii bune de acum încolo, indiferent cine va veni la guvernare. Poa' să vină și extratereștrii. Poa' să vină și Mahomed. Serios! Mahomed al educației. Nici el nu va rezolva problema, nu va astupa prăpastia. Așa că, încetați să vă plângeți. Prăpastia e normală. Face parte din noua paradigmă educațională. Suntem condamnați la această prăpastie, iar întrebarea de bază nu trebuie să fie: cum astupăm această prăpastie?... ci: cum facem să trecem peste această prăpastie?

Înainte de a intra în detalii, să facem câteva observații

Mai întâi de toate se cuvine să punctăm niște aspecte generale în jurul discrepanței dintre cererea angajatorilor și ceea ce oferă poporul în genere. Trebuie să spunem de la bun început că discrepanța dintre bagajul educațional al românilor și cerințele angajatorilor are și alte cauze, mai subtile, nu doar incapacitatea școlii de a produce tinichigii. Expunem mai jos aceste cauze tocmai pentru a le exclude ulterior din discuție. Să începem cu două constatări de bază.

- În primul rând trebuie să constatăm că poporul român, de la mama lui, nu prea e prieten cu educația. Aș putea da o mulțime de statistici care să-mi susțină această opinie, dar mă voi opri la una foarte simplă, și relevantă: câți români au carnet de conducere în epoca automobilului? Carnetul de conducere fiind ceva ce, știm bine, se ia în urma unui examen pentru care trebuie să înveți. Ei bine, cifra s-ar putea să li se pară unora șocantă, dar la o populație adultă de cca. 14-15 milioane, România nu are decât 6,39 milioane de permise B (vezi statisticile DRPCIV). Asta înseamnă în jur de 40% din populația adultă. Ori, fără permis de conducere, restul de 60% nici nu va putea vreodată să ocupe o grămadă de joburi de pe piața muncii (șofer personal, curier, taximetrist etc., plus alte joburi în care carnetul de conducere este un „must have”, de exemplu agent de vânzări sau agent imobiliar), ceea ce înseamnă că dintr-un foc anumiți angajatori, care au nevoie de oameni cu carnet de conducere, vor trebui să-și limiteze aria de selecție doar la cei 40%. Și nu, statistica asta nu e o chestiune de costuri, nu voi servi veșnica explicație cu „românii n-au bani”. În comparație cu alte țări UE (de exemplu Franța, unde școlarizarea costă cel puțin 700 de euro) școala de șoferi încă e extrem de ieftină în România. Pur și simplu vorbim de lipsă de interes din partea populației, care nu vede nici un beneficiu imediat în deținerea unei competențe în plus -  conducerea automobilului - dacă n-are posibilitatea, din cauza veniturilor reduse, să-și cumpere și mașină pe care să o conducă. Dar nu cumva veniturile sunt reduse din cauza lipsei de competențe?...

- În al doilea rând trebuie să admitem că piața muncii e într-o continuă contracție de 23 de ani încoace. De la vreo 9 milioane de angajați în 1990 s-a ajuns acum la ceva mai mult de 4 milioane. Consecințele negative ale fenomenului de contracție au fost aplanate cumva prin diverse subterfugii precum pensionările anticipate din anii '90, apoi prin emigrarea masivă și legală începută sub guvernarea Năstase și, în sfârșit, prin desfrâul angajărilor bugetare de sub alianța de dreapta din 2005-2007 („dreapta bugetofagă”, cum îmi place mie s-o numesc, la contrapartidă cu „stânga caviar”), dar acestea nu au mai putut fi stăpânite în anii de criză, mai ales că guvernele PDL au făcut tot ce se poate ca să amplifice consecințele negative ale contracției pieței muncii (vezi Codul Muncii 2011), nicidecum să le atenueze. Așadar, sincer, mie chiar nu mi se pare că angajatorii români sunt cei mai dornici oameni de pe lumea asta să creeze locuri de muncă (și nu o zic ca un reproș, ci, pur și simplu, ca o constatare). „Iar agenții economici plâng că nu au de unde angaja sculeri matrițeri, strungari, sudori, mecanici, lăcătuși, etc.” - zice dl. Vlaston. Măi să fie! Ce frumos ar fi ca într-o țară fără industrie, cum e România de astăzi, puținii angajatori rămași vii să tânjească la asemenea meseriași...

Pe lângă aceste două constatări de bază, care punctează cadrul general în care se mișcă piața de muncă, să mai aducem în discuție alți doi factori care îngreunează angajările, fără ca sistemul educațional să aibă ceva de-a face cu ei.

- Mobilitatea internă scăzută a forței de muncă. Cei care au studiat fenomenul mobilității forței de muncă au descoperit niște chestii interesante, de exemplu că numai 1/142 de angajați permanenți sunt în căutare activă de job și că mobilitatea forței de muncă este foarte scăzută. Părerea mea, care nu e susținută de studii, dar care cred că ar putea fi demonstrată științific foarte ușor, cu condiția să-și dorească cineva treaba asta, e că la mobilitatea scăzută a forței de muncă a contribuit în toți acești ani și balonul imobiliar și dezinteresul autorităților de a reglementa corect piața imobiliară, ceea ce a făcut practic imposibilă relocarea dintr-un oraș în altul din cauza chiriilor complet rupte de realitatea salariilor. De aceea angajatorii sunt practic condamnați să caute angajați strict la un nivel local, adică limitat. Nu în ultimul rând, și infrastructura precară îi condamnă pe români să își caute un job, în general, pe lângă casă. Dacă în Europa nu e deloc excepțional să locuiești la 50-100 de kilometri de orașul în care ai job, în România așa ceva e mai degrabă de domeniul fantasticului. Nu avem autostrăzi, drumurile sunt proaste și aglomerate, iar despre rețeaua feroviară de tip RER din jurul marilor orașe am putea zice că e dezastruoasă dacă nu ar fi, pur și simplu, inexistentă.

- Inadaptarea ofertei salariale la noua realitate a integrării europene. Românul nu este „imobil” în sine. Pe piața europeană a muncii, românii sunt cei mai mobili europeni. Ca un corolar al mobilității interne scăzute a forței de muncă trebuie să admitem și faptul că, pe piața europeană a muncii, angajatorii noștri sunt cei mai defavorizați întrucât oferta lor salarială nu poate concura cu cea a confraților din Occident. De aceea e absolut normal, așa cum se plâng comentatorii „bogdan” sau „MariusCC” din subsolul articolului lui Ștefan Vlaston, să nu mai rămână de angajat decât cei mai slab pregătiți candidați. Dar aici nu e vina sistemului educațional, ci a condițiilor generale de muncă și salarizare din România. Dacă vor candidați mai buni, angajatorii nemulțumiți n-au decât să mărească oferta salarială. A, nu pot, nu-și permit? Nu-i nimic. Să încerce să devină mai competitivi și sigur vor reuși să atragă și oameni calificați. Până atunci trebuie să se mulțumească strict cu ceea ce le rămâne.

Capitalism naționalo-industrial și capitalism nomad

Domnul Vlaston este exponentul unei concepții educaționale de secol XIX. Adică pozitivistă. Ceea ce marele educator brazilian Paulo Freire numea încă din anii '70 în Pedagogia oprimaților „educație-bancă”. Băgăm bănuțul și iese dobânda. Cauză și efect. Băgăm școlari, scoatem meseriași. Îi învățăm algebră, scoatem genii matematice. Băgăm șaibă, scoatem lăcătuși. „Azi la CEC un leu depui, mâine el va face pui.” Într-un fel, concepția aceasta e corectă, dar până la un punct. Piața muncii contemporană nu mai este o constantă. Nu mai suntem în era capitalismului naționalo-industrial din secolele XVIII-XX, în care piețele de desfacere erau prin excelență interne, protejate cu tarife vamale (și când nu erau interne, se dădeau războaie pentru internalizarea/capturarea lor), și în care se pot trasa pe hârtie industrii care să dăinuie vreme de decenii (capitalism reflectat indirect de butada lui Lenin de la 1919: „Socialismul înseamnă electrificare plus puterea sovietelor”). După 1971 („the Nixon shock”) capitalismul înseamnă din ce în mai mult masse flotante de bani care se mișcă liber dincolo de frontierele naționale, afectând negativ sau pozitiv comunități dintre cele mai diverse strict în funcție de interesele personale ale posesorilor de bani. Pe cale de consecință, nici piața muncii nu mai poate fi descrisă după niște tipare pozitiviste (construim ț-șpe combinate chimice => vom avea nevoie de x ingineri chimiști pe care trebuie să-i școlarizăm într-un număr N de ani, sau scoatem ț-șpe softiști pe bandă rulantă => vor veni garantat x investitori din domeniul IT). În era capitalismului nomad, pe care am început-o de vreo 30-40 de ani și în care abia am intrat, nu școala, adică sistemul formal obligatoriu/post-obligatoriu de educație, este cea care trebuie să formeze indivizii adaptați pieței de muncă, pentru simplul motiv că școala va fi întotdeauna cu 8, 10, 12 sau 16 ani în urma tendințelor și evoluției pieței de muncă.

Astăzi, de exemplu, se poate constata o cerere enormă pe piața serviciilor de masaj erotic și videochat. În concepția pozitivistă a domnului Vlaston ar trebui să formăm generații întregi de videochatiste și ... maseuze, poate pentru a constata că peste 5 ani se descoperă internetul în nu știu ce țară din Asia unde tinerele sunt de 5 ori mai ieftine decât în România și, drept consecință, toate serviciile de videochat se vor muta acolo. Noi vom rămâne însă cu o generație întreagă de ... „tinichigioaice”, pentru că așa vrea dl. Vlaston.

Realitatea e că în epoca noastră, adică de vreo 20 de ani încoace, nu mai putem anticipa, nu cu 18 ani ce se va întâmpla pe piața muncii, dar nici măcar cu 5 ani.

Credeți că americanilor le-ar fi venit să creadă în 1990, să zicem, că până în 2012 vor pierde milioane de joburi productive către China?! Ar fi putut anticipa cineva în 2005 că în anul de grație 2012 mii de joburi vor proveni zilnic din „social media”?! Răspunsul e simplu: nu. Pentru că pur și simplu vorbim de evoluții realmente imposibil de anticipat. Ca să le dau un prilej de satisfacție prietenilor mei liberali, imposibilitatea existenței unui ochi clarvăzător care să plutească omniscient peste piața muncii ține, dacă vreți, de imposibilitatea cognitivă a superplanificării pe care o denunțau Fr. Hayek și von Mises atunci când criticau socialismul de război din timpul vieților lor (vezi Drumul către servitute). Și practica a dovedit, da, chiar a dovedit că Hayek și von Mises aveau dreptate (ce-i al lor, e-al lor).

Când dl. Vlaston plânge de mila inadecvării la realitate a sistemului de învățământ, e mai socialist decât își poate închipui, atâta doar că reprezintă un tip de socialism prost, de război, ca în cazul bolșevicilor. Adică unul falimentar.

În 1940, în America erau numai 2.500 de psihologi cu patalama. Astăzi sunt 77.000 (cifrele sunt luate de aici). De 30 de ori mai mulți, deși populația nu a crescut decât de 2,2 ori. Dar de jobul de profesor de yoga sau instructor de zumba fitness ce ziceți?... Cine ar fi putut să prevadă în urmă cu doar 10 ani că obscurul dans de origine columbiană va ajunge să creeze mii de joburi de-a lungul și de-a latul Americii? Nimeni. Poate doar creatorii afacerii zumba, atunci când trăgeau pe nas marijuana și visau să ajungă într-o bună zi celebri.

Soluția e una singură și se numește „lifelong learning” / educația adulților

Și totuși, confruntate cu o piață de muncă în continuă și din ce în ce mai rapidă prefacere, țările avansate au găsit răspunsul. Educația a încetat de foarte multă vreme să mai fie văzută ca un proces limitat în timp, așa cum încă e văzută la noi. Dimpotrivă. Educația este văzută ca un proces permanent, și statul încurajează toate formele posibile de „lifelong learning” - educația adulților.

Cu alte cuvinte, nimeni nu mai are așteptarea absurdă ca școala să îți furnizeze ghetele cu care vei ieși la pensie. Ca să folosim o metaforă, în era capitalismului nomad rolul școlii nu mai e acela de a-ți furniza ghetele cu care să ieși la pensie, ci acela de a te învăța să-și legi șireturile indiferent de ghetele pe care le încalți!

Educația, care este un drept fundamental al omului, se desfășoară, cum e și normal, pe tot parcursul vieții. Dreptul la viață nu ni-l ia nimeni, de când ne naștem și până murim. La fel e și cu dreptul la educație. Dreptul ăsta nu ni se suspendă când împlinim 14 ani sau 22, de el beneficiem chiar și la 60 de ani.

Dl. Vlaston se minunează în articolul său: „La noi în țară, conform unui studiu Manpower, 43% dintre angajatori au dificultati sa recruteze persoane potrivite pentru posturile libere, in timp ce, in Olanda, doar 7% din angajatori au dificultati sa recruteze talentul necesar.” Dar dacă ne uităm un pic peste ceea ce ne zic cifrele EUROSTAT despre gradul de participare a forței de muncă la formele de învățare pentru adulți, mă tem că nu ar mai trebui să ne minunăm (de fapt, ar trebui să ne minunăm că mai existăm...). Conform statisticilor de aici, olandezii în vârstă de 25-34 de ani participă în proporție de 27.2% la o formă de educație sau training pentru adulți, spre deosebire de români care o fac numai în proporție de 4,2% fiind, din acest punct de vedere, ultimii din Europa, sub Bulgaria. În traducere liberă: dacă presupunem prin absurd că de mâine Ministerul Educației identifică un trend esențial pe piața muncii (de exemplu, că e nevoie ca toată lumea, indiferent de job, să știe să lucreze cu calculatorul) forța de muncă din România, cu actualul grad de participare la procesele de educația adulților, ar necesita 23,8 ani pentru a se pune la punct, spre deosebire de forța de muncă olandeză, care ar necesita numai 3,67 ani, sau forța de muncă daneză - campioana Europei - care ar necesita numai 2,42 ani.

Din păcate pentru noi, mă tem că în era capitalismului nomad chiar nu are nimeni timp să aștepte 23,8 ani până când învață și românii cum se face un anumit lucru.

De aceea, orice discuție despre corelarea dintre sistemul de învățământ și piața muncii trebuie să înceapă de fapt de la următoarea întrebare: formează sistemul de învățământ oameni capabili să învețe mai departe, sau nu? Asta e întrebarea-cheie în era capitalismului nomad. E puțin important dacă liceele și facultățile noastre formează ospătari, filozofi, violoniști, tinichigii, economiști, juriști ș.a.m.d. a căror utilitate nu se regăsește într-un anumit moment pe piața muncii. Principalul e să formeze oameni capabili să învețe mai departe, iar dacă sistemul le dă și o meserie - cu atât mai bine! Ori, exact aici se pare că eșuează lamentabil sistemul nostru de învățământ. Problema nu e că tinerii absolvenți au meserii care nu se caută, problema e că tinerii absolvenți sunt incapabili să învețe. Ceea ce înseamnă, implicit, că sunt incapabili să se și autoperfecționeze în meseria cu care ies din sistem.

Ar fi ca și cum eu aș juca 12 ani fotbal și la meciul de retragere se descoperă că de fapt habar nu am să dau cu piciorul în minge. Cam așa se pare că stă treaba cu elevii și studenții noștri. Își tocesc coatele 10-15 ani pe băncile școlilor, dar apoi, când termină studiile, la primul loc de muncă se descoperă că nu știu cel mai elementar lucru care trebuia învățat în școală: să învețe. Din acest punct de vedere, și numai din acest punct de vedere, educația noastră este complet inadaptată la era capitalismului nomad.

Mai mult, după ce că prin sistemul formal și obligatoriu/post-obligatoriu scoate indivizi rebutați, Ministerul Educației nici măcar nu pare să conștientizeze faptul că în anul de grație 2012 educația unei națiuni nu se mai rezumă la perioada vârstei de 3-23 de ani. O simplă privire pe site-ul www.edu.ro e suficientă pentru a înțelege de ce dinozaurii de acolo, când aud de „lifelong learning”, au impresia că îi înjuri în cecenă. Noțiunea e, pur și simplu, absentă. Există câte ceva despre programele de formare profesională continuă, și atât, făcându-se abstracție de faptul că educația pentru adulți înseamnă inclusiv forme de învățământ non-formale și în afara sistemul oficial de certificare a competențelor precum universitățile populare. Spre comparație, iată cum arată capitolul dedicat educației adulților de pe situl Ministerului Educației din Franța, și ce bogăție de informații conține. Educație a adulților care face parte integrantă din organigrama sistemului educațional. Iar aici puteți vedea cum arată organigrama oficială a sistemului de educație danez, care e cel mai performant la nivel de educația adulților din Europa.

Spre cinstea lui, Funeriu a impus în noua lege a educației un întreg capitol (Titlul 5) dedicat educației permanente, dar din ce vedem concret pe situl Ministerului Educației și din luările de poziție ale celor care scriu despre educație la noi se pare că lucrurile sunt blocate la nivelul „formă fără fond”. Pur și simplu nu-i pasă nimănui.

Cam asta e cealaltă perspectivă asupra prăpastiei pe care o propun eu. Dacă vrem să avem un dialog între educație și piața muncii trebuie să umblăm la sistemul de educație pentru adulți. Din păcate, la noi angajatorii încă nu înțeleg că statul nu le mai poate servi pe tavă carne de tun, ca în capitalismul naționalo-industrial, candidații nu înțeleg că diplomele nu au nici o valoare dacă nu sunt susținute de o motivație continuă de învățare iar chibiții ca domnul Vlaston trag în aer cu muniție oarbă. Șontâc-șontâc, România merge mai departe. Până când decidenții și autoritățile din domeniul educației nu vor înțelege corect lumea în care ne învârtim, rămâne strict datoria și responsabilitatea fiecărui părinte aceea de a sădi și de a cultiva în sufletul copilului său cea mai de preț dorință pe care o poate avea un om: dorința de a învăța.

Și dacă Nicușor Dan ar fi fost Partidul „Nicușor Dan”?

În urmă cu vreo 10-11 ani, când internetul încă era la începuturi pe plaiurile mioritice, un grup de tineri afaceriști au încercat să facă o mișcare politică pe care să o promoveze, din lipsă de fonduri, exclusiv online. Nu mai țin minte cum se chema: UNP, UMP, UPM, ceva de genul ăsta. Cert e că deși pe online erau destul de vizibili, la momentul alegerilor, parcă alea din 2004 (sau 2000?!), au făcut rahatul praf și partidulețul lor a dispărut. Chiar te invit, dragă cititorule, dacă îți aduci aminte numele formațiunii și alte amănunte din evoluția ei meteorică, să le postezi ca și comentarii mai jos.

Pe vremea aceea, însă, nu existau nici bloguri, nici Facebook, nu exista nici Google Adwords, nu existau nici conexiunile rapide la internet de la RDS și Dolce, iar populația internautizată a României era undeva pe la 1,5 milioane.

Cum stăm astăzi?

Să ne uităm un pic pe Zelist. Blogosfera românească are aproape 7.000 de bloguri active (cel puțin un post săptămânal) care generează peste 40.000 de comentarii. Conform Facebrands, există 4,7 milioane de conturi românești pe Facebook. Conform mie, ca să zic așa, o campanie pe Google Adwords în limba română, indiferent de cuvântul cheie vizat, nu depășește un 0.50 RON / click, deci cu 10.000 de lei poți transmite mesajul tău la cel puțin 20.000 de oameni, fără să punem la socoteală efectul de multiplicare (minim x3), fără să punem la socoteală numărul enorm de reclame afișate pe care nu se dă click. România deține peste 3,86 de milioane de conexiuni la internet în bandă largă, din care 2,68 în mediul urban. Asta înseamnă că 41,6% din gospodării au acces la internet rapid. 

Băieții de care vorbeam mai devreme se născuseră prea devreme. Nicușor Dan s-a născut la timp. Timpul corect pentru a profita de toate acestea. Adică de dezvoltarea tehnologică a României.

Nicușor Dan și-a făcut campanie aproape exclusiv online. La început timid. Ulterior, după ce a devenit mai cunoscut, figura lui a fost preluată de câțiva „influenceri” (de exemplu Cristian Manafu sau Ovidiu cel Chibiț) și a ajuns să se rostogolească rapid prin online, chiar și prin intermediul comentariilor celor care l-au criticat (ca, de exemplu, pe blogul subsemnatului, vezi aici). Pagina de Facebook dedicată campaniei lui Nicușor Dan a adunat 16.000 de like-uri, care, atenție!... sunt din toată România, nu numai din București. Nu o dată am văzut prin subsolurile articolelor diverși inși comentând: „Ce păcat că la noi nu e un Nicușor Dan...” Simțind potențialul purificator al figurii lui Nicușor Dan, intelectualii compromiși din regimul Băsescu s-au raliat repede fenomenului, ca și cum nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute, și nici nu sunt vinovați de faptul că lui Oprescu i s-a opus, de facto, o elenăudrea, și au mai pus și ei umărul un pic prin articole motivaționale. Îndrăznesc însă să afirm că la crearea fenomenului Nicușor Dan aportul intelectualilor a contat cel mai puțin. Deja figura lui făcea înconjurul blogosferei, cu bune și rele, pro și contra.

Pe offline, am văzut niște fluturași cu Nicușor Dan (mijloc de promovare, de asemenea, foarte ieftin - 100.000 de fluturași A6 pe hârtie lucioasă de 130 gr. nu costă mai mult de 4.000 de lei, cu tot cu creația!) și am auzit că a avut un mash la Obor. Trebuie să recunosc că deși am fost la Obor în urmă cu fix 2 săptămâni, nu am văzut acel mash, sau poate nu am avut eu ochi să-l văd. În rest, Nicușor Dan nu a făcut nici mitinguri, nici parascovenii cantate, nu a dat mici, nu a dat de băut, nici nu a apărut tot timpul la televizor, nici nu a scos un ziar propriu. Campania lui Nicușor Dan s-a limitat în general numai la internet și la fluturași electorali.

Și rezultatul care e? Păi, rezultatul e că, din ceea ce se vede pe numărătoarea parțială, dacă ar fi fost partid politic Nicușor Dan s-ar fi bătut de la egal la egal cu PP-DD-ul lui Dan Diaconescu. PP-DD care a folosit ca mijloace principale de promovare tv-ul și fluturașii electorali. Și care, știm prea bine, a intrat de facto în campanie tv încă de anul trecut, atrăgându-și în acest fel o grămadă de sancțiuni din partea CNA. Bănuiesc că numai sancțiunile primite de la CNA de către OTV au fost cu mult mai costisitoare decât toate fondurile cheltuite pe online de echipa lui Nicușor Dan.

Concluzia e simplă. Până acum viața politică din România a fost un monolit ideologic, osificat timp de 20 de ani în jurul câtorva teme și tipuri de discurs (jos „comunismul”; jos „mafia” / ciocoii; trăiască integrarea în UE/NATO/SUE/Calea Lactee; vrem „reformă”, indiferent ce dracu' ar putea însemna asta; guvernul e corupt, ai noștri nu; etc.) care au fost aruncate pe piață de cei care aveau monopolul informațional. Acest monopol informațional nu a putut fi spart niciodată pentru că nu era deloc simplu, adică ieftin, să îți faci un ziar sau o televiziune. De aceea temele de campanie vehiculate în mediile de informare tradiționale, mass-media scrisă și televiziunile, indiferent de cât de cretine erau (gen „jos comunismul” în anul de grație 2008), dădeau tonul alegerilor și polarizau electoratul pro sau contra unui anumit gen de candidați. Nicușor Dan este primul candidat care a spart semnificativ blocada informațională folosind un mediu pe care mogulii media, prin însăși natura acestui mediu, nu îl pot domina. Partidele mici cu idei bune ar trebui să învețe din exemplu lui și să nu se mai plângă de boicotul mass-media. Bine, aici mai e nevoie de un lucru esențial: mesajul să fie cât de cât frecventabil, pentru a putea fi preluat de cât mai mulți „influenceri”. Să ne gândim, de exemplu, la o ipotetică formațiune de stânga. Un partid de stânga care va veni cu tâmpenii de genul „PCR a fost un partid bun”, „în 1989 a fost o lovitură de stat”, „pe timpul lui Ceaușescu era mai bine” va putea aștepta mult și bine ca mesajul lui să fie băgat în seamă și reprodus de cineva cu autoritate. Nimeni nu va risca să-și compromită imaginea publică susținând asemenea elucubrații ușor demontabile, de altfel, chiar de-ar fi să creadă sincer în ele. Însă unul conectat la stânga europeană contemporană, adică la problematica ecologică, a inechității distribuției profiturilor, a supraimpozitării muncii în favoarea rentei, a restaurației (anti)sociale, a capitalismului „free market” care de fapt parazitează statele (dreptacii bugetofagi de la noi...), ar trebui să-și ia notițe de la Nicușor Dan și să învețe cum se fac lucrurile.

Este victoria zdrobitoare a USL un pericol pentru democrație?

M-am trezit din somn și, iată, surpriză (plăcută)!... nu aflu că peste noapte PDL-ul a ajuns la 41% și USL-ul a coborât la 40%. Nu, rezultatele au rămas în mare la fel ca aseară, adică USL în jur de 60% și PDL 11%, adunându-și dinții de pe jos. Singura victorie majoră pentru PDL e la Cluj, dar clujenii știm că sunt mai speciali - ei l-au votat de câteva ori și pe Funar la primărie, deci o victorie a lui Boc nu trebuie să ne mire (poate speră să le readucă Nokia, cine știe).

Primul lucru care trebuie scos în evidență e următorul: această victorie zdrobitoare nu e câtuși de puțin o înfrângere pentru democrația din România, așa cum a fost victoria FSN-ului din 20 mai 1990. Dimpotrivă. Spre deosebire de FSN, USL-ul este o construcție politică vremelnică, formată din mai multe partide cu interese antagonice (s-a văzut și recent când Ponta a propus impozitarea salariilor mari și PNL-ul s-a opus). Eu nu am nici o îndoială că USL-ul se va destrăma fie în 2013, după suspendarea lui Băsescu, fie în 2014, după alegerile prezidențiale. Scopul major al existenței acestei alianțe, scoaterea în ilegalitate a PDL-ului după modelul PNȚ-CD, aproape că a fost atins. Ori, dispariția de pe scena politică a celui mai malefic partid post-decembrist, nu poate fi decât un câștig pentru democrația internă, nicidecum o pierdere.

De asemenea, nu cred că a fost vorba de un vot politic negativ, pentru simplul motiv că scorul USL nu e decât cu 5-10% mai mare decât scorul fiecărui partid component din 2008. Ceea ce înseamnă că electoratul nu s-a reorientat masiv către USL. Se pare însă că electoratul retardat al PD-ului, cei care au votat cu mici și manele în perioada 2008-2009, a basculat acum masiv către partidul lui Dan Diaconescu iar PDL-ul nu și-a mai păstrat decât electoratul dur, cei aproximativ 10% care oricum votau constant cu ei de 15 ani încoace. Să sperăm că până la toamnă se vor mai deștepta și ăștia, astfel încât PDL-ul să nu câștige nici o circumscripție și să nu mai intre în parlament.

Și, în sfârșit, un lucru care mă unge pe suflet. Vin vremuri grele pentru gornacii „de dreapta” (începând cu jurnaliști precum Mircea Marian sau Andreea Pora, trecând prin câțiva bloggeri de duzină și terminând cu postacii infecți care infestează forumurile ziarelor) care erau „de dreapta” pe banii statului, adică pe impozitele mele și ale tale. Hai băieți, ia mai fiți voi „de dreapta” și pe buzunarele voastre, că 8 ani ne-or fi fost de ajuns.

PS. Vroiam să scriu și eu despre rezultatele practice ale aplicării noului Cod al Muncii, dar nu mai e nevoie. A făcut-o autorul de pe Trenduri Economice.

UPDATE. După numărarea unei părți mari a voturilor, se dovedește încă o dată cât de tâmpiți sunt cei care vorbesc de un așa-zis „vot negativ”. La votul popular USL-ul nu a scos nimic semnificativ peste scorul însumat al PSD+PNL din 2008: 50,22%, în schimb electoratul PDL pare să se fi disipat / pulverizat către o grămadă de formațiuni mai mici, și în primul rând către PP-DD.

Euro 2012, pronosticurile mele

Euro 2012 bate la ușă, drept pentru care astăzi voi comenta un pic șansele pe care le au echipele participante.

Grupa A: Polonia, Grecia, Rusia și Cehia. Grupa A este și cea mai ușoară, mai ales datorită faptului că participă țara-gazdă, Polonia. După cum se vede este o afacere a Estului, însă e greu să dăm o favorită certă. Singura echipă care a participat în ultimii 4 ani la ambele turnee finale majore, adică Euro 2008 și Cupa Mondială 2010 e Grecia, însă rezultatele au fost mediocre (5 înfrângeri și o singură victorie, 2-1 cu Nigeria). Polonia, Cehia și Rusia au participat numai la Euro 2008, cu rezultate complet diferite: Rusia a jucat semifinala după un parcurs entuziasmant, Cehia a fost eliminată dramatic de Turcia încă din faza grupelor în timp ce Polonia a fost, alături de România și Franța, una dintre cele mai slabe echipe ale competiției. Trebuie să spunem și că Rusia a pierdut la mustață calificarea la Cupa Mondială 2010, fiind eliminată surprinzător la baraj de mărunta echipă a Sloveniei. Per ansamblu cred, totuși, că favorită la calificare e Rusia, care și în preliminarii a câștigat la pas grupa sa, lupta pentru celălalt loc de calificare dându-se între Cehia și Polonia. Sincer, nu cred că Grecia are vreo șansă, oricât de simpatici ar fi grecii și ținând cont de surpriza pe care au produs-o în 2004. O problemă majoră pentru Rusia ar putea fi însă faptul că grupa se joacă pe un teren ostil, și anume în Polonia, deci o linie de clasament care să arate 1. Polonia 2. Rusia nu e deloc exclusă. Cehiei îi dau (abia) șansa a treia întrucât mi se pare o echipă în care vedetele sunt cam bâtrâioare, în timp ce tinerii nu prea au experiență. Pe lângă asta în grupa de calificare a pierdut ambele meciuri împotriva Spaniei (ceea ce dovedește ca e cu cel puțin o clasă mai jos față de pretențiile unui asemenea turneu) iar în playoff-ul cu Muntenegru, cel mai ușor adversar pe care îl putea avea, nu a arătat cine știe ce.

Grupa B: Olanda, Danemarca, Germania, Portugalia. Este veritabila „grupă a morții” în acest turneu, cu 3 foste campioane și o vicecampioană luptându-se pentru cele 2 locuri de calificare. Dacă ne uităm strict prin prisma rezultatelor de la ultimele turnee finale, favoritele certe sunt Olanda (vicecampioană mondială) și Germania (bronz la Mondiale, vicecampioana europeană) cu un challenger redutabil - evident, Portugalia. Totuși, lucrurile nu sunt deloc așa de clare. În ultimele luni Olanda a arătat că are o formă oscilantă (0-3 cu Germania în noiembrie 2011, 1-2 cu Bulgaria acasă în luna mai 2012, dar și 3-2 cu Anglia la Londra în ianuarie și 6-0 cu Irlanda de Nord în urmă cu câteva zile), Germania nu a câștigat decât un singur meci amical în acest an (2-0 cu Israel, în rest a pierdut cu Franța, 1-2 acasă, și a încasat o grămadă de goluri de la Elveția, 3-5) iar Portugalia nu a câștigat nici un meci în acest an (0-0 cu Polonia, 0-0 cu Macedonia, 1-3 cu Turcia). Ținând cont așadar și de faptul că nemții au ascendent moral asupra olandezilor, și anume victoria cu 3-0 din toamnă, tind să mizez pe o linie de clasament 1. Germania 2. Olanda deși cred că și varianta inversă ar putea fi la fel de probabilă. Portugalia și Danemarca nu par capabile să încurce socotelile celor două favorite. Mi-e greu să cred că Portugalia își va regăsi forma și pofta de joc tocmai acum.

Grupa C: Spania, Italia, Irlanda, Croația. Spania a fost vreme de decenii bune copilul bolnav al fotbalului mondial. Beneficiind de generații întregi de jucători fabuloși, Spania se împotmolea mereu la turneele finale, reușind când și când câte o performanță notabilă, cu o frecvență mult mai redusă decât i-ar fi dat dreptul valoarea individuală a jucătorilor. În ultimii 4 ani, însă, Spania pare să fi descoperit rețeta-minune prin care să-și motiveze vedetele fabuloase și la nivelul echipei naționale. Spania deține titlul european, titlul mondial și pleacă din postura de favorită absolută în acest turneu final. Anul acesta echipele spaniole au dominat competițiile europene, nu mai puțin de 5 jucând semifinale în Champions League și Europa League. Spania a câștigat la pas, cu maximum de puncte, grupa de calificare, din care au mai făcut parte Cehia și Scoția. Totuși, după ce a luat titlul mondial Spania nu mai pare așa de invincibilă, cum a fost după câștigarea celui european (când a pierdut un singur meci, semifinala din 2009 de la Cupa Confederațiilor). În ultimii 2 ani spaniolii au pierdut nu mai puțin de 4 meciuri (1-4 cu Argentina și 0-4 cu Portugalia în 2010, 1-2 cu Italia și 0-1 cu Anglia în 2011) ceea ce înseamnă că invincibila armada nu mai e chiar așa de invincibilă. Anul acesta Spania și-a câștigat amicalele, dar adversarii au fost în general unii modești. Marea problemă a Spaniei va fi, ca întotdeauna, mobilizarea la nivel mental a supervedetelor sale. Și tare mă tem că nu prea va reuși, pentru că văd ce a pățit Barcelona lui Guardiola. Probabil va ieși din grupă, dar nu cred că va reuși să-și apere titlul, capotând undeva în sferturi sau în semifinale. În sfârșit, pentru celălalt loc de calificare cred că se vor bate Irlanda și Italia. Italia e favorita hârtiei, dar pare să fie într-o formă teribil de proastă (0-3 cu Rusia recent) ceea ce înseamnă că irlandezii, cu vulpoiul Trapattoni antrenor și avizi de performanță după ce au fost eliminați pe nedrept de Franța în preliminariile pentru Cupa Mondială 2010, își pot juca șansa. Chiar și Croația cred că ar putea face o figură frumoasă, dar întrucât prestația excelentă din 2008 (sfert de finală) nu a fost confirmată de rezultate ulterioare, cred că la vremea aceea a fost vorba de o excepție și nimic altceva. Hai să zicem totuși că linia de clasament ar putea fi 1. Spania 2. Irlanda.

Grupa D: Ucraina, Suedia, Franța și Anglia. Pe hârtie favorita certă a acestei grupe este țara gazdă, Ucraina. Totuși, Ucraina pornește la drum cu handicapul sever al lipsei de experiență. Echipa Ucrainei nu a reușit să se califice nici la Euro 2008, nici la Cupa Mondială din 2010. Ucraina a jucat în ultimele 10 zile 3 meciuri amicale, pierzând 2 (2-3 cu Austria și 0-2 cu Turcia, ambele echipe absente de la Euro 2012). În 2011 a pierdut (pe alocuri destul de clar) amicale cu Suedia, Italia, Franța, Uruguay și Cehia. Supervedetele Șevcenco și Timoșciuk se îndreaptă binișor spre finalul carierei, la 35, respectiv 33 de ani. Deci lucrurile nu stau deloc bine pentru ucrainieni. Eu personal mă aștept să transpire destul de mult pentru ocuparea unuia din primele două locuri. Dintre celelalte participante, Anglia mi se pare a fi cea mai puternică echipă. Englezii sunt una dintre puținele echipe care, după cum spuneam, au reușit să învingă Spania în ultima perioadă. La Cupa Mondială din 2010 au avut o prestație excelentă, fiind eliminați de Germania după ce li s-a anulat un gol perfect valabil la scorul de 1-2 și într-un moment de joc în care dominau partida copios. Englezii au în palmares și o victorie recentă asupra Suediei într-un meci amical disputat la Londra în noiembrie 2011. În ultimul meci de pregătire au învins scurt, 1-0, Belgia, după un meci în care au avut 55% posesie. Franța joacă mult mai bine sub Blanc decât sub Domenech, dar încă nu poate emite pretenții la vreun titlul. În sfârșit, Suedia strălucește prin Ibrahimovic și dacă prinde o formă bună, poate aspira la unul din cele două locuri de calificare. Cred că grupa D e cea mai deschisă. Hai să punem totuși o linie de clasament 1. Anglia 2. Franța ca să putem crea mai departe sferturile de finală.

Sferturi de finală și semifinale

Cum ar arăta sferturile de finală și, implicit, culoarele către finală? Conform diagramei de desfășurare, acestea ar fi cele două semifinale posibile:

Polonia - Olanda vs. Spania - Franța / Germania - Rusia vs. Anglia - Irlanda

Se conturează așadar două semifinale Olanda - Spania și Germania - Anglia. Și cum am zis că mă aștept ca spaniolii să capoteze (mai ales mental, vezi modelul Barcelona) undeva în fazele superioare, de ce nu am putea vedea o finală Olanda - Germania sau Olanda - Anglia?

Neoliberalismul e un simplu neofeudalism fără libera circulație a muncii

Un articol foarte bun din The Globalist pune foarte clar problema dublului discurs al ideologiei contemporane dominante: în timp ce liberalizarea circulației capitalurilor este văzută ca o mare realizare a umanității & shit, celălalt mare factor al procesului de producție, și anume munca, este ținut cu grijă sub papucul granițelor naționale. În ciuda aparențelor, mobilitatea transnațională a forței de muncă este în epoca noastră mai mică decât la 1900 (probabil pentru că acum umanitatea are 7 miliarde de locuitori). Merită citit.