Falimentul zilei de azi pe Groupon.ro

Este marți 22.03.2011, ora 11:36, și asistăm la ceea ce poate fi primul viitor faliment al unui agent comercial din România ca urmare a faptului că a făcut prostia de a-și promova afacerea pe Groupon.ro. Dacă nu știți, Groupon este unul din site-urile de cumpărături colective care au înflorit de când cu criza (comercianții sunt disperați și oamenii caută mokăciuni). La nivel mondial Groupon este tatăl acestui gen de site-uri, dar la noi e doar unul printre altele.

Mai precis, oferta zilei sună astfel: „Cazare cu numai 85 RON pentru 2 persoane timp de 2 nopti la Pensiunea Coroana Reginei (Bran – Moeciu). Bonus: 20 % reducere la echitatie, bar, restaurant si alte activitati!” Oferta e valabilă 6 luni de acum încolo - până pe la finalul lui septembrie. O inspecție pe site-ul pensiunii respective ne lămurește că reducerea e de 50%, deoarece o cameră costă în mod normal 85 de RON pe noapte. Deci practic iei o noapte și mai stai una gratis. Oferta sună bine, numai că avem o mică problemă. Conform contoarului de pe Groupon, deja s-au cumpărat 447 de oferte! Și încă mai sunt 12 ore până la terminarea ofertei!

Cum Groupon reține 50% din încasări (adică 25% din prețul real al camerei), înseamnă că pensiunea va vinde de fapt nu una, ci trei nopți gratuite pentru fiecare client pescuit de pe Groupon.ro.

Bun, acum este clar că pensiunea nu va putea satisface toată cererea venită de pe Groupon.ro fără să dea faliment. De pe site aflăm că bieții oameni au 24 de camere, deci un potențial, în următoarele 6 luni, de 4320 de nopți de cazare. Deja 900 sunt ocupate prin oferta de pe Groupon.ro, și pentru a putea acoperi cheltuielile generate de această ofertă, proprietarii vor trebui să facă rost de alți 447 x 3 = 1341 de clienți plătitori pe bune. Și la fiecare ofertă cumpărată de pe Groupon, au nevoie de încă 3 pe care să le vândă în lumea reală.

În asemenea situații absurde se vede riscul pe care și-l asumă un business prin promovarea pe asemenea site-uri. Să fim bine înțeleși: exceptând anumite start-up-uri, care pot include în bugetul de lansare costul unei oferte cu preț redus, singurul câștigător din acest gen de business e numai și numai site-ul care promovează oferta. În cazul de față, probabil proprietarul din Bran a zis că scapă de dracu' (=criza) și a dat de tac'su (Groupon).

BONUS: o experiență asemănătoare din America și 5 Ways Groupon Can Hurt Your Business.

Și finalul? Probabil va fi o chestie românească, în care proprietarul pensiunii le va trânti ușa în nas grouponarilor, sau va închide pensiunea pe timpul verii, și aceștia se vor plânge că au luat țeapă. Iar Groupon va face banii.

LE: la 500 de oferte cumpărate, grouponul a fost declarat închis. Urmează o vară fierbinte pentru proprietarul acelei pensiuni! :))))

Geopolitica lui Talpă-Iute: războiul împotriva Libiei

„Quand les sirènes se taisent, les rapaces gueulent.” Așa sună un vers din piesa L'Europe a trupei Noir Désir. O traducere aproximativă ar putea suna astfel: când tac sirenele, încep să urle cei lacomi.

Nu poate să nu-mi vină în minte, obsesiv, acest vers. E greu de spus ce l-o fi apucat pe Sarkozy, care a fost în ultimele zile aproape singurul partizan vocal al intervenției armate împotriva Libiei. O Libie în care dubioasa răzmeriță populară numită impropriu „război civil” (pentru ca un conflict intern să fie „război” e nevoie cel puțin de două armate, două ideologii, două capitale, două comandamente...) aproape că se încheiase. A urlat atât de mult, încât i-a convins pe câțiva prieteni și a convins (parțial) și Consiliul de Securitate că e nevoie de lovituri militare împotriva lui Ghadafi.

Și războiul împotriva Libiei a început, astăzi făcându-se auzite primele bombe.

Inițial nu i-am găsit nici o justificare lui Sarkozy, dar dacă stăm un pic și ne gândim la ultimele conflicte care au schimbat geopolitica lumii - Irak 1991 și 2003, Afganistan, Kosovo - mă tem că gestul lui Sarkozy este unul cu spatele la zid: dacă Europa nu ar fi intervenit în Libia, sigur ar fi făcut acest pas, „binevoitori”, americanii. Sigur, sigurissim, 101%. Au făcut-o peste tot, nu văd de ce nu ar fi făcut-o și aici.

Cât despre pretextul inițial al intervenției, nu ar fi prea multe lucruri de spus. La ora actuală este absolut evident că există o legătură intrinsecă între revoluțiile din Nordul Africii și, având în vedere similaritatea frapantă a scenariilor, că revoluțiile sunt concepute de același creier. Un creier care urmărește probabil niște interese ce gravitează în jurul petrolului arab, al cărui preț „bun” e atât de vital pentru revenirea economiei mondiale.

Așa că Sarkozy ar fi scuzabil numai și numai dacă această intervenție ar face ca Europa să ia fața Americii în cursa pentru petrolul libian. Dar dacă ar fi așa, atunci ar însemna că tocmai am intrat într-o epocă geopolitică nouă, în care securitatea se măsoară în viteza de ocupare a spațiilor și istețimea, în anticiparea mișcărilor celuilalt pretendent. Poate că nu ar fi nepotrivit să o numim „geopolitica lui Talpă-Iute” (știți continuarea, nu?... „cum te prinde... cum te f*te”).

„Les sangliers sont lachés.” S-a dat drumul mistreților. Noir Désir, L'Europe.

„Liniștea” lui Ion Iliescu în epoca lui Băsescu și Boc

Cred că Iliescu I-ul, cel din perioada anilor 1990-1996, ar fi fost foarte fericit să fie președinte în zilele noastre. Țara e la pământ, șomajul în rândul tinerilor sub 25 de ani e cronic (oficial e 21%, adică de trei ori mai mult decât media pe țară, dar neoficial... Dumnezeu știe!), corupția face ravagii, drepturile omului recunoscute și afirmate de documentele ONU sunt încălcate cu grație de guvernanții care închid ridicând din umeri spitale și școli, libera inițiativă e sabotată prin supra-impozitare și măsuri economice idioate, și totuși în România e liniște.

Mă tem că e liniștea pe care o visa Ion Iliescu atunci când era confruntat aproape zilnic cu manifestații de protest și se plângea în toate părțile că nu e lăsat să guverneze „cum trebuie”. Că nu e „liniște”.

Este liniștea pe care ar fi dorit-o pe 29 ianuarie 1990, când l-a acuzat pe Corneliu Coposu că îi bagă sula-n coaste. E liniștea pe care Iliescu și-ar fi dorit-o la primele mitinguri ale opoziției condusă de Radu Câmpeanu și Ion Rațiu. E liniștea pe care o visa pentru o Piață a Universității în care minerii să vină doar în vizită de plantat panseluțe. E liniștea pe care ar fi dorit-o la mitingul pentru eliberarea lui Marian Munteanu, la care toți am venit îmbrăcați în alb. E liniștea în care ar fi vrut să fie demis Petre Roman în ziua aceea din septembrie 1991, când, aflat în Piața Victoriei, am văzut cu ochii mei de licean pasionat de istorie o scenă șocantă: mineri fumând nestingheriți în mijlocul unui nor așa de gros și de persistent de gaze lacrimogene, încât tu, om normal, abia îți mai stăpâneai plânsul de îndată ce treceai de Doctor Felix... darămite să mai și pufăi din țigară! E liniștea de care Ion Iliescu ar fi avut nevoie în vremea studenției mele, când la un simplu apel al Ligii Studenților ieșeam cu zecile de mii în stradă, fără să ne târguim și fără să ne tânguim (unul din lucrurile pentru care îmi iubesc soția e că am întâlnit-o de multe ori la acele manifestații). E liniștea pe care o spera Ion Iliescu la prima vizită (acceptată) a Majestății Sale, în 1992. E liniștea care i-ar fi făcut plăcere să fie în noiembrie 1995, la înmormântarea lui Corneliu Coposu, când 200.000 de bucureșteni au umplut până la refuz Piața Palatului și străzile dimprejur pentru a-i striga lui Ion Iliescu, într-o liniște diferită, faptul că ei sunt acolo, alături de Corneliu Coposu,  și ei nu sunt morți. În sfârșit, este liniștea de care ar fi vrut să aibă parte în noaptea zilei de 17 noiembrie 1996, când, cu o față înnegrită de ciudă și flancat, dacă țin bine minte, de Adrian Năstase și (regretatul) Ovidiu Muștescu, la fel de pământii la chip ca și el, a trebuit să accepte pierderea puterii. Și pe străzile Bucureștiului s-a declanșat nebunia.

Dacă e așa, atunci e liniștea unui popor bovin, rumegător și, mai ales, a unui tineret complet cretinizat și lipsit de vlagă. Un tineret impotent. Caz în care nu am mai avea speranță decât în măsura în care ne-am lepăda complet de orișice fărâmă de speranță, am transcende moralitatea și ne-am propune pur și simplu să profităm cu cinism de cretinii și de impotenții din jurul nostru - murdărirea sufletului fiindu-ne ultima grijă.

Și din păcate nu putem să nu credem din ce în ce mai mult că liniștea de azi e chiar liniștea aceea, de vreme ce „marile” mitinguri de protest abia reușesc să adune vreo 10.000 de oameni, majoritatea dintre ei cu... părul alb, iar climaxul protestului e reprezentat de fiecare dată de ritmuri dansante pe aria pinguinului și Unchiul Sapro.

Este liniștea, paradisiacă pentru orice politician corupt și corupător, la care visa Ion Iliescu și de care - ironia sorții! - au ajuns să se bucure, iată, tocmai fostul său ministru rebel, Traian Băsescu, și aparatul de guvernare pus la punct de acesta. Deși umplu statisticile negative, nici un apel social nu reușește să-i sensibilizeze pe cei 21% de tineri șomeri, sau pe liceenii și studenții care vor trebui să intre pe o piață a muncii mult mai precară decât cea pe care a intrat generația mea. Zic de ei, de tineri, pentru că de la bătrânii cu pensiile tăiate nu am nici o pretenție iar de la generația mea, a celor care au trecut de 35-40 de ani, iarăși nu am nici o pretenție, parțial pentru că ne-am făcut datoria în urmă cu 15-20 de ani și parțial pentru că viitorul nostru deja începe să nu mai fie atât de lung și de nebulos încât să merite să te mai lupți pentru el.

Nu înțeleg însă pasivitatea tinerilor. Nu o pot înțelege. E peste puterile mele de înțelegere. 

Nu mă aștept, și nici nu doresc, să se întâmple ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 sau ceea ce se întâmplă acum în țările arabe, unde tineretul dărâmă regimuri cimentate de zeci de ani la putere. Faptul că puterea este bulversată ca urmare a manifestațiilor de stradă nu e un semn de democrație, ci de absență a democrației. Regimul lui Băsescu, chiar dacă a furat grosolan alegerile din decembrie 2009, trebuie să rămână la putere până la expirarea mandatului sau până va fi răsturnat pe cale parlamentară. Așa e normal, așa e democratic. Dar mă șochează și mă scârbește pasivitatea, lipsa de reacție a acestui tineret care nu e despărțit de momentul 1989 decât de 20 și un pic de ani. Deși e martelat din toate părțile: educația care i se asigură e precară, piața muncii în care trebuie să se integreze este precară, sistemul de sănătate în care se presupune că se vor trata și ei peste câțiva ani, este distrus sistematic, iar cei norocoși dintre ei care vor prinde un job, vor munci din greu să dea înapoi împrumutul FMI contractat pentru realegerea lui Băsescu și pentru liniștirea băncilor cu capital străin care și-au bătut joc de România - ei bine, în ciuda tuturor acestor nenorociri, acest tineret tace, e liniștit. De-asta zic că sunt șocat. În anii '90 noi știam să transmitem Puterii că suntem vii, și Puterea ne-a ascultat. Bun, prost, ne-am făcut un viitor. Cârcotașilor trebuie să le spunem răspicat că România, totuși, nu e (încă?) nici Belarus, nici Republica Moldova, iar acest lucru se datorează în primul și în primul rând faptului că în anii '90 Ion Iliescu nu a avut parte de „liniștea” mult-visată. Tinerii de azi exprimă însă acea liniște care îi transmite Puterii că n-are de ce să se teamă, pentru că ei s-au născut deja morți,  tăcerea de acum fiindu-le mormântul în care își îngroapă viitorul, și se îngroapă și pe ei înșiși.

SEO: împotriva susținerilor anumitor păcălici

Ştiu că sunteţi destui care citiţi postările mele (dar vă e ruşine să comentaţi ca să nu se vadă că citiţi blogul unui socialist :), şi ştiu că 99% dintre voi habar n-aveţi cum funcţionează un business online, aşa că azi voi scrie o chestie legată de profesie, dar care vă poate fi utilă în cazul în care aveţi un site, un magazin online, sau dacă doriţi pur şi simplu să vă extindeţi afacerea şi pe online.

Probabil că mulţi dintre voi aţi auzit de "SEO" - "search engine optimization". Este o tehnică prin care un website poate fi făcut să ocupe poziţii fruntaşe în lista de rezultate naturale a unui motor de căutare după o anumită cheie de căutare. De exemplu, dacă voi vindeţi ciorapi de damă, vă puteţi dori ca atunci când cineva caută "ciorapi de damă" site-ul vostru să fie cât mai sus pe lista de rezultate organice a lui Google - principalul motor de căutare folosit în România. Tehnicile prin care se câştigă poziţii în clasamentul Google poartă numele generic de "SEO" - optimizare pentru motoarele de căutare.

Dacă vă aventuraţi pe online veţi auzi la tot pasul în România acest acronim. "SEO" e mama şi tatăl vânzărilor, "SEO" face şi drege, fără "SEO" eşti mort şamd. Totodată, vi se va spune superior că deştepţii fac SEO, în timp ce proştii plătesc reclame pe Adwords. Şi asta deoarece:

• SEO e ieftin, Adwords e scump (Ceea ce e o prostie monumentală. Pe cel puţin 90% din cuvintele-cheie interesante e mult mai ieftin să iei clickuri din Adwords decât să-ţi strofoci creierii să ajungi pe prima pagină - dar deh, pentru mulţi idioţi timpul nu e bani.)
• SEO are rezultate durabile, la Adwords trebuie să plăteşti mereu. O altă idioțenie. SEO implică efort continuu și se poate întâmpla ca Google să ia de pe o zi pe alta o decizie care să-ți bușească toate rezultatele. Pe lângă asta, tu nu ești singurul inteligent care face SEO. Cel puțin în primele 20 de poziții ale căutării pe care o țintești tu, mai sunt alți 19, în afara ta. 
• Ultima prostie, pe care am auzit-o (citit-o) recent la un păcălici: 70% dintre oameni dau click pe rezultatele naturale și numai 30% pe cele plătite (așa a citit el undeva pe AOL). Ei, asta ar fi o dovadă irefutabilă a faptului că trebuie să aloci mult mai multă atenție pe SEO decât pe plătite. Să discutăm mai pe larg acest argument.

În primul rând, faptul că lista de rezultate organice ia mult mai multe clickuri decât lista de sponsorizate e cunoscut și răscunoscut de ani de zile. Numai că cifrele pe care le știam eu, vechi de câțiva ani, erau în jur de 15-20%. 30% ar fi un procentaj de-a dreptul fenomenal, care obligă, practic, la acordarea de atenție pentru pozițiile plătite.

În al doilea rând, se știe că un număr imens de căutări e de tip navigațional / brand name. Adică: un număr imens de nătărăi care populează planeta preferă să caute pe Google site-ul dorit și după aceea să dea click pe el, în loc să intre direct pe el. Ca fost instructor ECDL, pot să confirm că numărul celor care nu făceau diferența între bara de navigare a browserului și cutia de căutare a motorului Google e absolut imens. De altfel unul din cei mai căutați termeni pe Google e chiar... „google.com”. Da, există milioane de cretini care caută „google.com” pe Google. Dovada e în graficul de mai jos (click pe el pentru datele complete).

O estimare făcută cu KeywordSpy ne spune că „amazon.com” se caută lunar de circa 9 milioane de ori. SemRush dă o cifră mai mică, 2,74 milioane. Cert e că vorbim de... milioane de căutări!

Studiile arată că genul ăsta de căutări navigaționale înregistrează în jur de 85-90% clickuri unice (sursa). Altfel zis, nătărăul caută pe Google „amazon” sau „amazon.com” și apoi intră, cum e și firesc, pe primul rezultat din lista de rezultate, care e Amazon.com. Și nu mai dă click pe alte rezultate, fiindcă nu are de ce.

Din păcate nu există date care să delimiteze clar căutările navigaționale de cele obișnuite, sau nu le știu eu (cred totuși că e virtual imposibil să realizezi așa ceva), dar e suficient să ne uităm la cele mai cunoscute branduri mondiale ca să ne dăm seama că avem de-a face în fiecare lună cu sute de milioane, poate chiar miliarde, de căutări navigaționale. De aici rezultă însă două lucruri extrem de importante:

• o inflamare ne-naturală a numărului de clickuri date pe #1 organic comparativ cu #2-10;
• o inflamare ne-naturală a numărului de clickuri dat pe rezultatele organice comparativ cu cele sponsorizate.

Dacă procentajul de 30% clickuri pe sponsorizate ar fi real, atunci îndrăznesc să spun că, dacă ar fi eliminate căutările navigaționale, ar reieși că e mai important să faci Adwords decât SEO. Deci, ținând cont de datele de mai sus, e clar că numai cineva inconștient și-ar scoate din mixul de marketing online  listările sponsorizate, mizând totul pe cartea SEO. Listările sponsorizate trebuie să beneficieze cel puțin de tot atâta atenție de câtă beneficiază și pozițiile organice.

Concluzia (și urarea mea) e următoarea: dacă intrați pe online, nu fiți ... români!

Sistemul de pensii este sustenabil!

Am auzit şi eu aseară declaraţiile lui Botiş. Iniţial nu le-am dat atenţie fiindcă am crezut că omul habar nu are ce e aia o schema Ponzi. Şi probabil nici nu are habar... propriu-zis. Însă era clar că ştie el ceva, adică măcar era conştient de faptul că o schemă Ponzi reprezintă o schemă financiară nesustenabilă pe termen lung.

Gravitatea declaraţiei ţine însă de alt aspect. Prin declaraţia de ieri ditamai ministrul muncii herr Botiş ne dă tuturor binecuvântarea muncii la negru. Pentru că trebuie să fii tâmpit să mai cotizezi la sistemul public de pensii, câtă vreme însuşi ministrul ţi-a zis că sistemul ăsta e nesustenabil!

Păi nu?!

Şi putem merge cu consecinţele logice ale unei asemenea declaraţii de cretin mult mai departe, şi anume... până la disoluţia acestei ţări inutile numită "România". Din partea mea România poate să se ducă dracului dacă nu e decât o entitate statală care îmi mănâncă banii degeaba pentru simplul motiv că m-am născut în interiorul graniţelor ei. Bucată cu bucată: Moldova să o ia moldovenii, Dobrogea să o ia bulgarii, Transilvania ungurii şi tot aşa. Până n-o mai rămâne nimic.

Bineinţeles, lăsând gluma la o parte, declaraţiile ministrului sunt o prostie, pentru că sistemul public de pensii e absolut sustenabil, cu două condiţii mari şi late (ambele condiţii, luate independent, sunt necesare dar nu şi suficiente):

#1. sistemul să fie managerizat responsabil (adică: fără promisiuni aiuristice de măriri de pensii, fără deturnarea fondurilor spre alte scopuri, fără pensionări anticipate care să mascheze şomajul etc.);
#2. munca salariată şi capitalul să participe în mod egal la câştig şi la pierderi - până una alta, în ultimii 20-30 de ani, de când a reînceput restauraţia neoliberală, partea muncii salariate în totalul veniturilor globale a scăzut constant, în timp ce partea capitalurilor a crescut constant; nu acelaşi lucru se poate spune şi despre pierderi, pe care munca salariată le-a încasat din plin, mai ales în ultimii 4-5 ani, de când cu criza, în timp ce capitalul le-a ascuns frumuşel sub preş cu ajutorul marilor instituţii financiare internaţionale (pentru date relevante, grafice şi evoluţii a se citi Pierre Larrouturou, Le Livre Noir du Libéralisme, care e apărută înainte de Criză - neputând fi acuzată, aşadar, de părtinire).

Legat de principiul #2, şi situaţia României, să spunem doar că în Top 300 Capital averile cumulate ale primilor 10 bogătani din România reprezintă echivalentul a 19,8 milioane de salarii medii (brute) pe economie. Altfel zis, cu valoarea averii cumulate a primilor 10 bogătani din top 300 s-ar putea plăti lefurile a 1,6 milioane de salariaţi timp de un an de zile.

Toate ca toate, dar în 1989 nu exista nici pe departe discrepanţa asta uriaşă dintre munca salariată şi capital: primii 10 bogaţi ai României NU puteau plăti în nici un caz leafa pe un an pentru o treime din angajaţii României!

Diferenţa esenţială dintre o schemă Ponzi şi sistemul public de pensii e dată de faptul că în timp ce o schemă Ponzi se epuizează foarte repede prin cooptarea tuturor participanţilor eligibili, un sistem public de pensii beneficiază permanent de noi intrări în sistem (tinerii) dar şi de ieşiri permanente (moartea bătrânilor) şi, în plus, de o creştere constantă şi inexorabilă a productivităţii generaţiilor tinere faţă de cele bătrâne (astfel încât un job din 2011, beneficiind de tehnologia din 2011, produce mult mai multă bogăţie decât unul din 1970, beneficiind de tehnologia din 1970).

Problema sistemului nostru public de pensii provine, aşadar, din faptul că la capătul a 20 de ani bezmetici, marcaţi de încălcarea brutală a ambelor principii de mai sus şi desăvârşiţi cu graţie de regimul lui Băsescu, economia e incapabilă să mai introducă tineri în sistem. Altfel zis, nu se creează noi locuri de muncă. Şi tot asta e şi problema sistemului de pensii din ţările occidentale, însă acolo cauza e diferită (externalizarea a sute de mii de joburi productive în ţările sărace) şi efectele mai puţin dramatice, pentru că falimentul pieţei muncii nu a fost însoţit de un jaf generalizat al tuturor resurselor ca în România.

Iar dacă se produc, acele locuri de muncă plătesc orice altceva - dar nu salarii corelate cu profiturile înregistrate de capitalul care a produs acel loc de muncă!

Spunând că sistemul public de pensii e nesustenabil politicienii îşi ascund de fapt prostia, incompetenţa şi corupţia.