Ii multumesc lui Cuculetz

Mic avertisment, și rezumat, pentru acei cretinei pe care mi i-a aruncat pe cap, inevitabil, linkul lui C. Rogozanu și care au a priori impresia că eu susțin necondiționat dreptul lui Cuculetz la (fix) 3 pantofi, 2 ghete și o șapcă:
- pentru cineva care gândește cu mai mult de un neuron, Cuculetz îi expune lui Aligică dreptul la un trai decent, adică nimic altceva decât unul din drepturile universale ale ființei umane (art. 25 din Declarația Universală), care sunt definitorii și pentru ființa umană din voi, nu doar pentru Cuculetz;
- refuzul (indiferent de temei: „la muncă, băh!”, „ești evreu”, „mai dă-te-n p*** mea”, „Mi - Aligică, iu - Cuculetz”, „ONU e nașpa”) de a accepta dreptul lui Cuculetz la un trai decent, un trai decent corelat, firește, cu situația generală a societății în care se învârte Cuculetz (în sensul că o stare de lucruri poate fi „decentă” în România și „indecentă” în Canada), ne obligă, dacă a) suntem corecți cu propria noastră conștiință și b) suntem suficient de inteligenți ca să urmărim un fir logic, să ajungem să renegăm orice drept...
- ... ceea ce ne plonjează direct într-o stare de barbarie.
De aici decurg o serie de consecințe, pe care cititorii (inteligenți) și le pot închipui singuri, dar principala consecință, pe care o expun aici ca să nu se spună că nu s-a înțeles, e următoarea: cine nu pricepe ideea că într-o societate civilizată munca sa personală trebuie să ajute nu doar la edificarea bunăstării proprii, ci și la edificarea bunăstării celorlalți, inclusiv a celor care aparent nu fac „nimic” (vezi întrebările despre „nimic” în comentarii) se pronunță pentru barbarie .
Asta e tot, dacă aveți impresia că puteți înțelege, bine, dacă nu, pls. în colțul din dreapta sus al tabului de navigare e un [x] mic. Click pe el.
10 aprilie, ora 22:00

Piața de idei din România este foarte atipică.

Discursul public dominant este, de mai bine de 20 de ani, unul ultraconservator și ultraliberal. După 1990 s-a produs - cum ar zice Paulo Freire - o colonizare culturală masivă a României al cărei rezultat se vede astăzi, după 20 de ani: nu mai avem cultură națională. Toată producția culturală din România se rezumă la traduceri și la glose pe teme, tematici și autori străini. Autorii români, fie ei poeți, dramaturgi, scriitori, filozofi, sunt sublimi... dar lipsesc cu desăvârșire. Singurul autor serios născut după 1990 e H.R. Patapievici. Restul? Vorbe. Nu există nici un autor fabricat după 1990 care să poată spune că trăiește ca urmare a operei sale, nici măcar în domenii de o anumită urgență. Copiii noștri încă mai învață să citească după Ion Creangă, „Fram, ursul polar” și „Dumbrava minunată”. De ce? Pentru că în 20 de ani nu a apărut nici un autor care să facă o literatură pentru copii mai apropiată de mentalul copiilor de azi.

Dacă e să ne uităm apoi la literatura politică, observăm un lucru: cărțile clasice ale stângii nu au fost editate niciodată după 1990. „Capitalul” lui Marx nu a fost reeditat niciodată după 1990, deși, le place sau nu le place unora, este una dintre cărțile clasice ale umanității. Atât, și este suficient să-ți dai seama că în România gândirea de stânga a fost inexistentă în ultimii 20 de ani.

Cu toate acestea, există în continuare un grup de șmecheri vocali care se mai cred, probabil, în data de 1990 ianuarie 1, urlând din toți bojocii că în România e socialism, că România e de stânga, că România e comunistă. Nu există nicăieri, în nici un spațiu cultural, o victorie atât de zdrobitoare a ultraliberalilor asupra stângii cum avem în România, unde orice tentativă de gândire „altfel” e prompt îngenuncheată prin mijloace de constrângere financiară (celui interesat de teme de stânga i se taie accesul la burse și finanțări) sau / și simbolică (atacuri mediatice - vezi atacurile recente împotriva lui C. Rogozanu și a revistei online „Critic Atac”, dar și atacurile mai vechi împotriva „Observatorului Cultural” ); și totuși șmecherii ăștia continuă să lupte, asemeni porcului Napoleon din „Ferma animalelor”, împotriva ipoteticului Jones, socialismul-care-nu-le-dă-pace. „Vreți să se întoarcă Jones?”

Unul din acești șmecherași vocali e un anume Aligică, columnist la Hotnews și ceva profesor universitar dincolo de baltă.

Astăzi Aligică polemizează cu un cititor, un anume Cuculetz (vezi „Prostie, iresponsabilitate, stangism. Teoria lui Cuculetz” pe Contributors.ro), care se pare că l-a scos din sărite furnizându-i următorul comentariu: „Fiecare fiinta umana [...] are dreptul la trei mese pe zi, un loc calduros de dormit pe timp de noapte, o pereche de incaltari si inbracaminte iar asistenta medicala gratuita, restul e vrajeala…” Trebuie să-i mulțumim lui Cuculetz pentru că l-a enervat suficient de tare pe Aligică pentru a-l obliga să-și coboare limbajul și să-și expună în toată splendoarea gândirea care, sub masca benignă a liberalismului de paradă, ascunde de fapt ceea ce este esența ultraconservatorismului: barbarie.

Cuculetz este drastic combătut spre satisfacția comentatorilor, mai excitați ca la o luptă cu câini: „Ca tu să ai un drept, cineva trebuie să aibă o obligație. Ai dreptul la trei mese pe zi, un loc călduros de dormit?! Bun. Atunci cineva are obligația să și le asigure. [...] Cine? Dacă spui Statul [...] Statul e o abstracție. El nu produce nimic. Niște oameni trebuie să producă încălțămintea, hrana și locuințele în discuție. [...] Statul transferă instituțional și legal obligația de a te hrăni și îmbrăca în slujba unor oameni [...] Discuția e aici: De ce să am eu o obligație pentru a-i asigura lui Cuculetz trei mese pe zi? [...] Amicul Cuculetz și cei doi tovarăși ai săi (Vasile Ernu și Costi Rogozanu, pe care șmecherașul îi ia la pumni en passant, n.m.) nu au un drept anume care obligă nația română la așa ceva.”

Problema e că... problema e prost pusă.

În primul rând dreptul invocat de Cuculetz nu este al lui Cuculetz personal. Este al tuturor oamenilor și se răsfrânge asupra lui Cuculetz pur și simplu ca urmare a faptului că numitul Cuculetz face parte din umanitate. Este inclusiv dreptul lui Aligică. Înțelegem că Aligică însuși ar renunța de bunăvoie la acest drept, dar, ghinion pentru el, nu o poate face. Iată cum sună articolul 25, paragraful 1, din Declarația Universală a Drepturilor Omului:

„25.1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa.” (traducerea oficială)

Atât, și orice discuție ar fi de prisos. Pur și simplu Aligică vorbește pe lângă. Dacă e nemulțumit de lumea în care trăiește, dacă e nemulțumit că deține anumite drepturi cot la cot cu Cuculetz, să se ia de ONU, nu de Cuculetz. Și, mai ales, să se hotărască pe cine reprezintă Cuculetz: stânga? Păi în ONU sunt membre și state reacționare precum Arabia Saudită sau Birmania. Dreapta? Păi în ONU sunt membre și Coreea de Nord, Cuba, China. Toată țările astea declară măcar formal că respectă toate drepturile omului și știm că până și ele reușesc să asigure, cât de cât, anumite drepturi (Cuculetz sigur ar aprecia politica de locuințe din Coreea de Nord, cea sanitară din Cuba sau grija pentru șoferi din Arabia, unde benzina e ieftină ca braga).

Dar hai să nu ne oprim aici, ci să explorăm până la ultimele consecințe logica acestui Aligică.

Aligică îl ia la rost pe Cuculetz pentru că respectivul comentator îndrăznește să-și revendice niște mici drepturi pozitive. Pentru cine nu știe, într-un anumit limbaj libertarian drepturile așa-zis negative sunt cele pe care le ai pur și simplu, individual, și care îți pot fi încălcate prin acțiunea altora (de exemplu, dreptul la liberă exprimare: acest drept îl ai, pur și simplu, și îl poți exercita de capul tău, dacă ai chef) în timp ce drepturile pozitive sunt cele care trebuie neapărat sprijinite de acțiunea altora (cum e dreptul la un nivel de trai decent, invocat de Cuculetz și de articolul 25: fără acțiunea conjugată a celorlalți semeni, degeaba ai acest drept, că nu poți să-l exerciți).

Așadar, dacă omul pretinde niște drepturi așa-zis pozitive, acest lucru „crează o obligație” cuiva, în speță lui Aligică, iar Aligică protestează, pentru că nu e de acord cu obligația de a munci pentru Cuculetz. Problema e următoarea: Aligică protestează în virtutea dreptului la liberă exprimare. Dar în ciuda dreptului la liberă exprimare Aligică și-ar putea lua oricând un pumn în bot de la vreun Cuculetz nervos. Și atunci se pune întrebarea: cine trebuie să apere dreptul la liberă exprimare al lui Aligică? Să zicem că în cazuri unu la unu Aligică se poate apăra singur. Dar dacă Aligică e, să zicem, atacat pe stradă de 100 de oameni incitați de un imam furios (luăm cazul recent întâmplat în Afganistan)? E clar că bietul Aligică nu se mai poate apăra singur și probabil va ajunge să fie jupuit de viu.

Păi din două, una: ori dreptul la liberă exprimare a lui Aligică creează, conform vorbelor lui Aligică însuși, nu ale mele, o obligație pentru cineva pentru a-i apăra lui Aligică spinarea, ceea ce, hm, e o mare porcărie!...  pentru că așa ne învață însuși Aligică; ori dreptul la liberă exprimare a lui Aligică nu creează nimănui nici un fel de obligație, drept pentru care fraza emisă de Aligică: „Pentru ca tu să ai un drept, cineva trebuie să aibă o obligație.” e pur și simplu falsă. Și implicit falsă e toată argumentația lui ulterioară. Și implicit lipsită de sens, supărarea lui.

Deci oricum o dai, nu e bine. Și în ambele cazuri Aligică e lipsit de apărare. Poate fi oricând jupuit de viu de imami și e chiar indicat să fie, fiindcă în felul ăsta - nu-i așa? - i s-ar confirma teoria: drepturile tale nu sunt problema celorlalți. Sunt convins că odată ce se vor găsi unii să-i pună pielea pe băț cea mai mare fericire a sa va fi să facă semnul „V” de la victorie și să zâmbească larg cu toți dinții.

Morala e simplă.

Drepturile omului nu sunt niște „mofturi” de Cuculetzi, așa cum vor să ne facă să credem șmecherii gen Aligică. În clipa în care facem sofisme cu nevoile de bază ale oamenilor, intrăm obligatoriu pe un drum pe care vom ajunge să facem vrând-nevrând sofisme și cu drepturile „de primă generație”, adică dreptul la liberă exprimare, la libertatea credinței etc. Ajungem de fapt să negăm bazele civilizației. Plonjăm direct în barbarie.

Logica lui Aligică nu este altceva decât logica unui individualism tâmpit care nu se întâlnește nicăieri altundeva decât în cărțile anumitor filozofi și economiști mai mult sau mai puțin idioți. Din fericire oamenii simpli, confrații lui Cuculetz, se pare că mai au încă rezerve de solidaritate. De exemplu cei 50 de japonezi care lucrează în centrala de la Fukushima sigur nu l-au citit pe Aligică. Nici cei 500.000 de britanici care au demonstrat recent la Londra. Nici oamenii de pe Kiva.org. Nici... nici... nici...