Brazilia 7

Trăgând linie peste semifinala de aseară și noi, românii, ne putem mândri cu un lucru: echipa noastră se va putea numi de acum încolo, fără teama de ridicol, „Brazilia” Europei.

Tricouri galbene deja aveam. Lipseau rezultatele comune dintre noi și brazilieni. Situație corectată, iată, de Germania. De acum, îi așteptăm pe Piți & co. să ducă faima naționalei României acolo unde merită!

Revenind la meciul de aseară și la consecințele sale, cred că umilința Braziliei nu va fi suficientă dacă Messi nu va ridica trofeul deasupra capului, chiar pe Maracana. De aceea cred că zeii care au poruncit acel 7-1 stupefiant de azi-noapte vor avea grijă până la final ca tragedia Braziliei să fie completă. Altfel, nimic n-are sens. O finală Germania-Olanda sau Germania-Argentina, cu victoria Germaniei, ar fi o simplă piesă de teatru absurd.

Brazilia a pierdut probabil și locul 3, pentru că mi se pare imposibil ca jucătorii să se mai adune după ce au fost umiliți de nemți în halul ăla. Jocul, mai ales între minutele 23 și 29 (adică între golurile 2 și 5), a semănat cu un simplu antrenament cu public al echipei Germaniei care parcă avea în față o echipă de jaloane, nu o pretendentă la titlul mondial. Înclin să cred totuși că lipsa lui Neymar, jucătorul care chiar dădea culoare și luciditate atacului brazilian, s-a simțit enorm. În absența sa, matahală-Hulk a semănat cu un damblagiu electrocutat, Fred cu o fantomă care plutește și piticul Bernard, cu „Mutulică” din Albă ca Zăpada. Dacă ar fi fost prezent pe teren, Neymar tot ar fi fost util prin aceea că ținea ocupați 2-3 fundași nemți care nu și-ar mai fi permis să zburde spre poarta nefericitului Julio Cesar ca Usain Bold la Olimpiadă. Cât despre lipsa lui Thiago Silva în apărare, ea s-a văzut din chiar jocul de apărare al Braziliei: nici marcaj om la om, nici apărare în zonă, nici măcar apărare în linie... nimic! Pur și simplu apărarea Braziliei nu a existat. Dacă puneai niște pietre să joace sau îi lăsai pe fundașii ăia, era tot aia. Așa că în meciul pentru locul 3, chiar dacă va reveni Thiago Silva și va pune ordine în apărare, nu prea văd cum ar putea să înscrie, pentru că atacul, care s-a dovedit complet debil fără Neymar, tot nu s-ar repara.

Cine va juca împotriva Germaniei? La prima vedere favorită pare să fie Olanda, aureolată de acel 5-1 cu Spania din prima etapă, deși bookmakerii cotează superior Argentina, ceea ce înseamnă că știu ei ceva din anturajul echipelor (bookmakerii știu întotdeauna cine e accidentat, cine nu se simte bine, cine e în pericol să absenteze ș.a.m.d.). Dintre toate echipele prezente în semifinale Argentina e singura care a luptat cu tenacitate și modestie pentru locul său din careul de ași. Nu s-a rupt în figuri cu victorii la scor, nu a jucat senzațional (dar nici slab), a căutat mereu să înscrie doar un gol mai mult decât adversarul. Argentina a jucat „italienește” și a reușit să rupă, după 24 de ani, blestemul dependenței de Maradona, calificându-se într-o semifinală și fără „el pibe”. Până în acest moment a învins trei echipe europene: Bosnia, Elveția și Belgia, ultimele două fiind chiar bunicele (mai ales Belgia, una dintre revelațiile acestui mondial). De cealaltă parte Olanda a jucat și ea cu trei echipe latino-americane: chilienilor le-a administrat un 2-0 într-un meci fără miză, de Mexic i-a salvat plonjonul artistic al lui Robben din minutul 90 iar cu Costa Rica s-au jucat de-a ruleta rusească. Glonțul le-a vâjâit pe la urechi, și nu o dată, dar totuși au reușit să acceadă în semifinale pe baza unui mix de valoare certă, noroc porcesc și șiretenie individuală. Bookmakerii, așadar, s-ar putea să nu se înșele: ulciorul nu merge la apă chiar la nesfârșit și pe 13 iulie e posibil ca oaspeții... Germaniei pe Maracana să fie argentinienii. Iar dacă Messi va ridica trofeul, chiar în bârlogul dușmanilor de moarte, la Buenos Aires se va declanșa o fiesta de care își vor aminti și nepoții.

Mexicul - cea mai paradoxală echipă a Campionatelor Mondiale din ultimii 20 de ani

În ultimii 20 de ani, Mexicul iese cu regularitate din grupe, indiferent de cât de dificili sunt adversarii pe care îi înfruntă, și pierde cu regularitate în optimi, indiferent de cât de accesibili îi sunt adversarii - atât prin prisma diferenței de valoare, cât și prin situațiile concrete de joc create de-a lungul celor 90 (sau 120) de minute ale meciului din optimi.

De-a lungul timpului Mexicul a ieșit cu bine din grupe cu Italia, Irlanda și Norvegia (1994), Olanda și Belgia (1998), Italia și Croația (2002), Uruguay, Franța și Africa de Sud (2010). Dacă ar fi să socotim numai meciurile din faza grupelor din perioada 1994-2014 linia de clasament mexicană ar arăta impresionant:

6 participări = 8 victorii | 6 egaluri | 3 înfrângeri | golaveraj 25-16 (+8) | 30 de puncte

Spre comparație, iată cum arată aceeași linie de clasament în cazul Franței sau al Italiei, țări care în acești 20 de ani au câștigat (fiecare) un titlu mondial și au mai jucat o finală:

Franța: 5 participări = 6v 5e 4î | g 21-11 (+10) | 23 de puncte
Italia: 6 participări = 7v 6e 5î | g 24-17 (+7) | 27 de puncte

Dar să vedem, atunci, cine devansează Mexicul în acest clasament? Nu prea multe țări. E vorba de giganți: Brazilia, Germania, Spania, Olanda și Argentina. După cum se vede, cu excepția Argentinei, care în toată această perioadă a jucat de mai multe ori în sferturile de finală dar niciodată în semifinale, celelalte țări care devansează Mexicul în acest clasament insolit al meciurilor din grupele de calificare au jucat măcar o semifinală în acești ultimi 20 de ani.

Uruguay, Portugalia, Suedia, Anglia, Belgia, Croația?... Vax. Toate se află mult sub Mexic.

Și tot de-a lungul timpului Mexicul s-a împotmolit iremediabil în faza optimilor, chiar și atunci când adversarul sau desfășurarea meciului păreau să-i fie favorabile.

Meciul de azi cu Olanda, de pildă, e a doua optime de finală pe care Mexicul o pierde în ultimele minute în fața unei echipe europene (cotată drept mare favorită), după ce au avut meciul în mână. S-a mai întâmplat în 1998 împotriva Germaniei. Mexicanii au condus din minutul 47, au fost egalați în minutul 75 și au primit golul decisiv în minutul 86. Germania din acel moment chiar nu era o sperietoare: în turul următor avea să fie distrusă de Croația lui Suker cu 3-0 (și peste 2 ani avea să fie eliminată rușinos de la Euro).

Mexicul a mai pierdut în optimi cu echipe precum Bulgaria (1994, la penaltyuri) sau cu vecinii americani (0-2 în 2002, după ce câștigaseră clar o grupă cu Italia și Croația). Altfel zis, au pierdut în faza eliminatorie chiar și atunci când erau cotați drept favoriți. La drept vorbind, singura dată când nici nu au avut statut de favoriți în optimi, și au și fost eliminați fără drept de apel, în urma unui meci fără istoric, a fost în 2010 (1-3 cu Argentina). În rest și-au făcut-o, cum se spune, cu mâna lor.

În istoria fotbalului nu mai există o altă echipă națională care să aibă un parcurs atât de bun în fazele inițiale ale campionatelor mondiale și apoi să clacheze cu atâta regularitate atunci când se ajunge în fazele eliminatorii. În mod normal te-ai gândi că după prima eliminare, după a doua, hai, după a treia, ceva în mentalul și în mentalitatea jucătorilor, a antrenorilor, a federației, a suporterilor ș.a.m.d. - într-un cuvânt, a tot ceea ce înseamnă fotbalul mexican - se va schimba în mod automat. La urma urmelor, de câte înfrângeri e nevoie pentru a corecta ceva ce funcționează greșit? Și totuși, iată, schimbarea aceea nu se produce deși echipa Mexicului, la fel ca toate celelalte echipe latino-americane, nu duce lipsă de jucători cu o solidă experiență în fotbalul mare din Europa.

Cel mai probabil e vorba de niște probleme de sistem pe care experiența și valoarea individuală a jucătorilor, pe care aceștia și-o arată de fiecare dată la meciurile din grupe (care se caracterizează printr-o presiune mai mică), nu le mai pot depăși începând cu fazele eliminatorii.

Cred că fotbalul mexican este dovada vie a ceea ce psihoistoricii numesc „ethos” național. Ceva dincolo de noi înșine, ceva care face ca națiunile să fie diferite între ele și, dintr-un alt punct de vedere, unele să fie națiuni de sclavi / învinși și altele de stăpâni / învingători. Întrebarea e: cum putem transforma un popor de învinși într-unul de învingători? În cazul de față, ar putea echipa națională a Mexicului să joace o semifinală de campionat mondial fără să simtă că reprezintă un popor de învingători?

Campionatul Mondial: răzbunarea Americii?

La ultima Cupă Mondială (Africa de Sud 2010) echipele sud-americane au dominat Europa până în faza sferturilor de finală când, rând pe rând, Brazilia, Argentina și Paraguay au sucombat mai mult sau mai puțin surprinzător în fața adversarelor europene (Olanda, Germania și Spania). Doar Uruguayul a reușit să intre în semifinale după meciul de poveste împotriva Ghanei (când Luis Suarez a salvat cu mâna de pe linia porții în minutul 120 iar Gyan a ratat penalty-ul care i-ar fi putut califica pe africani) dar apoi a pierdut ambele meciuri jucate împotriva adversarilor europeni, terminând pe locul 4.

Anul acesta continentul american e reprezentat de 10 reprezentative care par mai hotărâte ca niciodată să se opună Europei, mai ales că joacă „pe teren propriu”. Dintre cele 10, doar Hondurasul pare să fie invitatul nepoftit la acest campionat mondial deși, văzând ce măcel face Franța chiar în aceste clipe împotriva Elveției, îmi dau seama că de fapt Hondurasul nu a jucat chiar așa de prost. Restul au provocat deja câteva surprize uriașe și avem trei reprezentative, Chile, Costa Rica și Columbia, calificate în optimi deși nu a trecut decât o săptămână de la primul fluier al meciului Brazilia - Croația. Acestor trei echipe li se vor adăuga cu siguranță Brazilia și Argentina în timp ce Uruguay, SUA și Mexic au șanse intacte de a ieși din grupe. Chiar și din grupa Franței, Ecuador sau Honduras au șanse mari să treacă mai departe, în detrimentul Elveției.

De partea cealaltă, Europa și-a pierdut deja campioana mondială, Spania, și a pierdut-o și pe Anglia. Aproape eliminată e și Grecia. Dintre echipele europene până acum nu m-au impresionat decât Olanda, Germania, Belgia și Franța, cu mențiunea că la Olanda am mari rezerve: în prima repriză împotriva Spaniei pe apărarea centrală a fost un adevărat bulevard, iar împotriva Australiei Robben & comp. au trebuit să se întrebuințeze mult prea serios pentru a câștiga cu 3-2. Părerea mea e că la primul adversar serios pe care îl vor întâlni, olandezii se vor clătina puternic. Poate chiar Chile, în ultimul meci din grupă, care îi poate trimite să joace o optime infernală împotriva Braziliei. Rămân celelalte trei reprezentative despre care cred că dacă vor continua să joace așa cum au făcut-o în primele meciuri pot ajunge în fazele avansate ale competiției. Numai că se profilează deja un sfert de finală Germania-Franța, deci una dintre aceste echipe se va opri cu siguranță înainte de semifinale. Iar Belgia, dacă va câștiga grupa, va pica pe culoarul Argentinei lui Messi. Greu de crezut că Argentina va mai rata calificarea în seminifinale, după ratările din 2006 și 2010 (ambele, împotriva Germaniei)!

Vom asista așadar la o răzbunare a echipelor americane după două campionate mondiale „secetoase” pentru ele? Rămâne de văzut. Până acum mondialul brazilian s-a remarcat prin numărul incredibil de mare de goluri marcate, ceea ce favorizează jocul spectaculos, tipic sud-american. Să sperăm că fazele eliminatorii nu vor aduce o tacticizare excesivă a jocului.