21.7.12

Disoluția dreptei bugetofage? Și o amintire cu Ceaușescu.

Este clar. După ce, imediat după suspendare, s-au dat rotunzi că poporul român va face și va drege la referendum, salvându-l iar ca-n 2007 pe Băsescu, cei din dreapta bugetofagă încep să fie cuprinşi de disperare. „Farsa USL nu trebuie să fie legitimată prin vot”, titrează EVZ prin pana lui M. Marian. „De ce voi boicota referendumul”, „Farsă sinistră - caut legitimitate”, „Despre referendum - câteva întrebări” sunt alte câteva titluri din mass-media online apropiată de dreapta bugetofagă. Conștienți de faptul că la cvorum referendumul e o partidă pierdută, cei care se cramponează cu ghearele de sfera puterii încearcă să joace ultima carte posibilă: demobilizarea votanților pro-Băsescu și invalidarea tehnică a referendumului.

Asta în timp ce Băsescu, cel puțin la vedere, continuă să-și îndemne votanții să se prezinte la vot. Evident, referendumul e un exercițiu de legitimitate. Trebuie păstrate aparențele. Nu poți să te pretinzi președinte și să îndemni lumea să stea acasă. Dar în caz că va fi pierdut cu 90%-10% și nu se va întruni cvorumul, Băsescu va putea spune (și vă asigur că o va spune fără nici un fel de rușine) că votanții săi au stat ascunși fiindcă i-au demobilizat intelectualii. El a vrut. Ăilalți n-au vrut. Că dacă se mobilizau... sigur veneau câtă frunză și iarbă, și scorul i-ar fi fost favorabil.

Chestia asta - liderul mergând singur înainte și pe la spatele său armata destrămându-se - îmi reamintește o imagine din copilărie, una cu Ceaușescu. Voi păstra în amintire imaginea aceea cât zile voi trăi, pentru că e iconică și pentru că atunci, copil fiind, am înțeles cât de efemeră e puterea.

Întâmplarea de care voi povesti mai jos s-a petrecut în 1985. Era o zi de vară, cred că prin mai, iunie. Toată școala participa, cu mic cu mare, la inaugurarea Palatului Pionierilor și al Șoimilor Patriei (actualul Palat al Copiilor) din parcul Tineretului. Dimineața la 7.00 ne-am strâns toți în curtea școlii - chiote, zarvă, veselie, țipete - și apoi ne-am încolonat, câteva sute bune de copii, către autobuzele care ne așteptau în jurul primăriei sectorului 1. Noi habar n-aveam unde mergem. Eram prea mici ca să știm ce se inaugurează. Școala noastră mai participase la TIB și la câteva primiri la Otopeni, credeam că și acum va fi ceva asemănător. Știam doar că trebuie să fim îmbrăcați frumos, curat, fiindcă trebuie să-i facem cu mâna lui Ceaușescu undeva. Câțiva copii au fost trimiși înapoi acasă fiindcă nu aveau hainele călcate, alții au fost dați jos din autobuz fiindcă erau foarte obraznici și chiuiau peste măsură. În cele din urmă, după un periplu care ni s-a părut plin de peripeții, înghesuiți ca sardinele, dar fără să ne pese - aventura era mai interesantă decât disconfortul - am ajuns la parcul Tineretului unde am văzut că așteptau deja o mulțime de oameni: mulți, foarte mulți copii, ca și noi, veniți cu școala, dar și mulți oameni mari. Coloana noastră a fost imediat luată în primire de niște „activiști” care ne-au condus pe o alee lungă, destul de lată, la capătul căreia se înălța o construcție gigantică - era Palatul Copiilor, la a cărui inaugurare participam. De-o parte și de alta a aleii erau așezate, pe câteva linii, grupuri de pioneri, profesori, muncitori. Copiii mai mici de înălțime (cum eram și eu; ceea ce a reprezentat un privilegiu, fiindcă am putut vedea perfect ceea ce urmează) erau puși pe rândul din față, după ei veneau cei de înălțime medie și tot așa. Cel mai în spate stăteau activiștii care aveau o misiune foarte clară: când se apropia Ceaușescu ei trebuiau să dea tonul scandărilor pe care să-l urmeze grupul din subordinea lor. Am început să așteptăm. Singura distracție era să glumești cu cei din jurul tău. Nu aveai voie să te miști. Din poziția în care mă aflam (undeva pe partea dreaptă a aleii care duce spre palat) am văzut cum, încetul cu încetul, toate laturile aleii până la palat se umplu de lume, până la scări. Era o masă imensă de oameni. Ceva incredibil. La vremea aia nu îmi dădeam seama câtă lume ar putea fi, dar astăzi cred că erau cel puțin douăzeci de mii de oameni. Privind toată acea dispunere de forțe am înțeles că Ceaușescu urma să treacă prin mijlocul acestei mulțimi, prin mijlocul nostru, ca să intre în clădirea aia mare care se vedea în depărtare. Noi urma să-i facem cu mâna şi să-l aclamăm.

La un moment dat, la capătul opus palatului (probabil intrarea dinspre Liceul Șincai de azi) s-a văzut forfotă și au început să se audă, din ce în ce mai puternic, urale. Nu mai țin minte ce se striga - bănuiesc că lozincile standard ale epocii, „Ceaușescu - pace”, „Ceaușescu și poporul” etc. Vuietul se apropia din ce în ce mai tare de poziția noastră și în alaiul care înainta agale pe alee, către palat, începeau să se distingă Nicolae și Elena Ceaușescu. El făcea cu mâna, și-o mișca mecanic, ca un robot, cu o figură ușor plictisită dar și satisfăcută de sine. I se citea pe chip, în mod clar, satisfacția, plăcerea. Mustăcea din colțul gurii, deși vroia să pară serios, neimpresionat. Ea zâmbea larg și mergea cu mersul acela specific, de călcat în străchini. Probabil alaiul îi conținea pe toți membrii CPEX ai vremii; eu însă eram prea mic ca să-i cunosc pe restul. Uitându-mă în direcția din care veneau, vedeam perfect tot ce se întâmpla în spatele lor, după ce alaiul trecea. Coloanele de manifestanți rămâneau disciplinate la locurile lor. Când Ceaușeștii au ajuns cam la 20 de metri de poziția noastră, activiștii care răspundeau de noi au început să strige: „Hai! Acum! Ceaușescu și cutare!” Am început să strigăm lozinca recomandată, alaiul a trecut de poziția noastră, a mers mai departe, noi am tăcut și a început să strige următorul grup. Mecanismul scandărilor funcționa exact ca un val mexican de pe stadioanele de fotbal. Am urmărit cu ochii alaiul până când a intrat în palat, după care ni s-a spus că putem să mâncăm sau să ne jucăm pe iarbă. Activiștii au dispărut și au rămas să ne supravegheze doar profesorii.

După câteva ore a început iarăși agitația. Activiștii care ne organizaseră de dimineață și-au făcut din nou apariția. Știam deja, încă de dimineață, pozițiile pe care trebuie să stăm. Am văzut cum cele două coloane de manifestanți, din stânga și din dreapta aleii, se regrupează ca prin farmec, la fel de disciplinate ca atunci când venisem. Și, la fel ca și prima oară, am știut că Nicolae Ceaușescu și-a făcut apariția din momentul în care la capătul aleii dinspre palat au izbucnit uralele. Numai că, spre stupoarea mea, de data aceasta alaiul Ceaușeștilor semăna cu un vapor: pe măsură ce înainta, manifestanții pe care îi depășea, și care își terminaseră scandările, rupeau rândurile cu o viteză de nedescris. Ceaușeștii păreau prora unei nave care despică un val uriaș. Valul se rupea, se spărgea de maluri și nu mai rămânea nimic. Mai văzusem chestia asta acasă, la Brăila, când treceau vapoarele. Ajunși aproape de noi am început să scandăm. Eu mă uitam fascinat spre direcția din care venise alaiul și care se golea ca prin farmec. Când Ceaușescu a ajuns suficient de departe, scandările fiind preluate de grupul următor de manifestanți, am auzit din spate un „Gata, tovarăși, asta a fost tot.” și am rupt și noi rândurile. La câteva zeci de metri se scanda în continuare despre partid, Ceaușescu, pace și câte altele. Profesorii noștri deja ne trăseseră mai într-o parte să ne numere, să ne adune, să ne încoloneze pentru drumul înapoi către casă, iar activiștii care ne organizaseră până atunci dispăruseră. În cazul în care Ceaușescu, odată ajuns la ieșirea din parc, ar fi avut curiozitatea să se întoarcă înapoi și să mai admire odată mulțimea care îl aclama, ar fi constatat cu surprindere că în afară de ghinioniștii care aveau poziții chiar acolo, la capăt, nu mai rămăsese nimeni.

Puterea este un fenomen efemer. În spatele lui Băsescu, care îi dă înainte cu prezența la referendum, se întrevede mai degrabă o dreaptă bugetofagă pe cale de disoluție, nu o strategie câștigătoare. În fond, neprezentarea partizanilor la referendum poate fi interpretată și ca o disoluție a susținerii pentru liderul lor. Trebuie să fii naiv să crezi că vei putea demobiliza aproape 30% dintre cei care au de gând să vină la vot, ștampilând căsuța cu „NU”. Mulți dintre aceștia, de exemplu, nu vor veni la vot neapărat din dragoste pentru Băsescu, ci din dragoste pentru Constituție. Alții sunt simpatizanți pro-Băsescu și își susțin sincer politicianul preferat. Demobilizarea nu poate funcționa în mod real decât cu talibanii băsiști, nucleul dur al susținătorilor, cei care sunt și cei mai informați și mai conștienți politic. Dar cât de mulți mai pot fi aceștia în așa fel încât absența lor să ducă la invalidarea referendumului?...

3 comentarii:

AristotelCostel spunea...

" nucleul dur al susținătorilor, cei care sunt și cei mai informați "

Si aici mi-ai adus aminte de "obiectivul" Barbu Mateescu, sociologul absolvent de Penisdick University... ajuns la mila "dreptei bugetofage" pentru a-si baga si altceva in gura. :)

Pupinbasistul asta cu perdea, cu pretentii de neimplicat, dar servitor retard al jigodiilor proaste basiste, le-a pus la dispozitie cretineilor ghidul prezentei la referendum in functie de care vor muta pentru papagalu' securist al statului.

Ar putea fi vorba de cateva mii de astfel de imbecili? Cateva zeci de mii?

La ce bun atatea perdele si atata pupinbasism?

Chiar nu poate un absolvent de Penisdick sa-si castige "de-ale-gurilii" fara sa-si bage-n gura toate cele?

MIA spunea...

>cei din dreapta bugetofagă {...}

Problema e mai profundă decât lasă să se înţeleagă sintagma ( corectă de altfel ) folosită de tine.

Cum în România nu prea avem oameni de afaceri suficient de înstăriţi/ajutaţi de legi să poată susţine financiar un think-tank eficace ( ultimul care a încercat aşa ceva a fost SOV, dar căruia nu-i prea merge deloc bine în ultima vreme ) - cam singurele soluţii realiste de finanţare sunt fie de la bugetul de stat fie din fonduri iesterne. Dar inclusiv ultima alternativă cam gâfâie ... pletora de organizaţii, comitete şi comisii finanţate de Soroşelu' resimte şi ea criza aşa că ... ;)

Lucian Sarbu spunea...

...deci sunt dreaptā bugetofagā... :)