În școala generală la mine în clasă erau 45 de copii (deh, pe vremea ticăloșilor de comuniști românul făcea copii, nu ca astăzi, în paradisul capitalist). Acum eu și colegii mei avem în jur de 39-40 de ani. În mod absolut ciudat doi dintre noi au ajuns schizofrenici cu acte în regulă și pensie de invaliditate. Doi din patruzeci și cinci, adică 4.44%, cred că înseamnă un procentaj incredibil de mare pentru un grup stabilit, în fond, aleator.
Pe unul dintre cei doi, să-l numim MC, îl cunosc foarte bine pentru că am fost prieteni buni până spre sfârșitul facultății. Era mai ciudat, dar simpatic. Niciodată nu aș fi crezut că firea lui mai aparte i se trăgea de fapt dintr-o boală. Oricum, astăzi am înțeles că e relativ bine. Relativ reparat. Ultima oară l-am întâlnit în cartier în urmă cu vreo șase luni și de fapt păstrăm legătura pe Facebook. Cei doi sunt sub supravegherea unui psiholog, ST, cu care sunt bun prieten și care a fost și el coleg de școală cu noi, dar la altă clasă. De fapt eu, MC și ST ne știam foarte bine în adolescență și în timpul facultății. ST chiar pretinde că știe perfect momentul la care MC a manifestat primele semne ale bolii, undeva în jurul vârstei de 16 ani. Pentru mine a fost chiar o surpriză în urmă cu câțiva ani să aflu de la ST că MC suferă de o boală psihică și că tocmai el e psihologul care îl supervizează. Din câte am înțeles genul acesta de bolnavi cu handicap psihic este „arondat” unui centru, sau serviciu special, de pe lângă o primărie de Sector, unde psihologii încearcă să le evalueze starea, să-i integreze în diverse programe de recuperare etc. pentru că, în fond, statul le plătește niște indemnizații de handicap și cazurile lor nu sunt totuna cu cazurile celor care au fost loviți de soartă cu un handicap fizic, pe care îl poate vedea în mod clar orice prost de birocrat.
Cu celălalt, să-i zicem IT, nu am mai avut de-a face din clipa în care am terminat în mod oficial școala generală, prin luna mai 1989. Sunt, așadar, aproape 25 de ani de atunci. Puțini, foarte puțini, sunt restul colegilor de școală generală cu care s-a întâmplat să nu mă mai văd absolut, dar absolut deloc, nici măcar din întâmplare. El e unul dintre aceia. Parcă a intrat în pământ. Până azi.
Ce-i drept, știam de multă vreme, de câțiva ani, de la ST, că IT e „coleg” de soartă ghinionistă cu MC (ST mă mai ține la curent și îmi mai zice, ca fapt divers, despre progresele lor). Dar nu am dat niciodată atenție deosebită informației. Nu mi-am dorit să-i întâlnesc, poate și dintr-o anumită frică sau, în cazul lui MC - reținere. Ce naiba să-i zic lui MC?! Așa, pe Facebook, e altceva. Dar în realitate?... Ce naiba să-i zici știind că l-ai lăsat (credeai tu) sănătos? Hai salut... ce faci băi... nebunule?! I-am zis asta de atâtea ori când era sănătos. Dar acum nu merge. Ar fi ciudat.
Însă MC m-a contactat în urmă cu câteva zile pe mesageria de pe Facebook și mi-a cerut politicos și coerent voie să-i dea numărul meu de telefon lui IT, dacă vreau. Repet, MC cică e „relativ bine”, și chiar cred că e așa. I l-am dat fără ezitare. În școala generală mă aveam chiar bine cu IT. O vreme am fost și colegi de bancă și împărtășeam amândoi același of: eram amândoi doi dezrădăcinați. Eu veneam din Brăila, el din Slobozia. Nu ne plăcea la București. Jinduiam amândoi după orașul părăsit.
În limbajul austerității băsiste IT e „asistat social”. Toată țara muncește pentru ca el să se îmbuibe ca un porc cu indemnizația aia de persoană cu handicap. Azi m-a sunat. Zice: „Alo! Salut! Lucian? Lucian Sârbu la telefon?” Zic: „Da, eu sunt, bună ziua.” „Lucian! Lucian, știi cine te sună? Sunt IT, colegul tău! Mă ții minte? Dacă nu mă mai ții minte...” „Aaaaa, salut, cum să nu te țin minte, sigur că știu!” „...sigur îți amintești că am fost colegi cu R... Leontin, avea telefon [a turuit niște cifre], cu Rodica A..., telefon [a turuit alte cifre], cu S... Dragoș care locuia pe strada [whatevăr] aia, prima de la [whatevăr] ...” „Da măi, lasă că știu cine ești, ce mai faci?” „Aaaa! Mă bucur că îți amintești! Ce mai faci? Ce faci acum?” „Păi chiar în clipa asta ce să fac, uite eram pe la muncă, lucram ceva.” (chiar lucram, dar nu mă deranja, o pauză îmi prindea bine) „Aaaa! Hai că nu te rețin! Ce faci măi? Am auzit că ai făcut facultatea de filozofie, uau! Ce tare ești!” „Ei, cu ani în urmă...” „Eu am făcut liceul [cutare] de electronică din Pipera, de pe platforma [cutare] aia, știi tu! După aia am și lucrat o vreme... Eh, diverse!” „Bravo, și la facultate n-ai dat?” Aici a tăcut o secundă (în rest a turuit ca o mitralieră) și apoi a oftat: „Offff! M-am înscris la Universitatea Ecologică, la Drept, dar n-am mai terminat-o... a fost o chestie... așa...” „Ei bine, lasă, asta e. În rest cum merge treaba?” „Aaaa! Păi să vezi! Tu cu cine mai ții legătura de la noi din clasă?” Aici m-a blocat. Pe Facebook am vreo 15 prieteni din generală. Nașul meu de căsătorie e unul dintre foștii colegi. Contabila mea e una dintre fostele colege. Sunt destui de care am habar. Dar în clipa aia n-am fost în stare să-i zic decât de ȘA. „Aaaa! Păi m-am întâlnit cu el pe stradă!” (da, e adevărat că s-a întâlnit cu ȘA pe stradă, dar în urmă cu vreo 10-12 ani...) „Stai să vezi! Eu știu de mulți, [cutărel] e în Suedia, în orașul Malmo!” (băi, să fiu al dracului, zic, ia să dau un goagăl cu numele colegului: CU-TĂ-REL-CU-TĂ-RES-CU-MAL-MO ... pam pam! Da domnule, colegul ăla chiar e în Malmo!) „M-am întânit cu mama lui pe stradă, zic Săru mâna doamna Cutărescu! Ea a sărit așa, credea că o bat, sau cine știe ce, dar eu cum s-o bat?! N-am bătut în viața mea pe nimeni, nici măcar o găină! Zic: Sunt IT, colegul lui Cutărel! Și mi-a zis, vaaaai, câte mi-a povestit!” „Bravo domne! Uite, recunosc, ești mai informat decât mine.” „Daaaa! Și stai să vezi! Am vrut să sun la R... Leontin, avea numărul de telefon [țac-pac-țac-pac] și mi-au răspuns niște chinezi, nu știu, vorbeau într-o limbă de-asta, chineză, ceva... eu am format numărul cu 6 în față, că s-au schimbat numerele, și până la urmă am lăsat mesaj pe robot, le-am lăsat în franceză, și chinezii mi-au răspuns și mi-au zis că știu de el, dar nu știu cum aș putea da de el... daaaa... nu știu cum să dau de el...” „Eh, zic, păi s-au schimbat o grămadă de treburi prin cartier, nici nu știu dacă o mai locui acolo, poate a vândut apartamentul... au trecut atâția ani...” „Nu, că chinezii ziceau că-l cunosc! Și știi cu cine m-am mai întâlnit? Cu S... Dragoș, acolo la Antipa, unde are el birou!” „S..., zic, vizibil surprins, lucrează la Antipa?! Muzeul Antipa?!” „Daaa! Păi a făcut Universitatea Ecologică, Facultatea de Ecologie! Dar știi cum am dat de el? Hai să-ți spun! Mama lucra la oficiul poștal și a văzut o scrisoare către Muzeul Antipa, pe numele lui Dragoș! Și mi-a zis: Ia uite unde lucrează colegul tău. Și m-am dus la el! L-am așteptat acolo, dar nu am vorbit prea mult, că mai era cu cineva...” „Aha...” „Daaaa! Sincer să fiu nu cred că mă mai înghite, pentru că îl făceam praf la șah de fiecare dată! Pfuai! Mai ții minte? Tu mă cam băteai pe mine, dar eu îi băteam pe ceilalți!” E adevărat că pe la 12-13 ani făcusem rost, nici nu mai știu cum sau de unde, de o carte cu partide celebre de șah din meciurile pentru titlul mondial. Erau acolo partide interesante ale tuturor campionilor, de la Andersen și Steinitz, trecând prin Capablanca și Alehin, până la Bobby Fischer, Karpov și Kasparov, fără a-i omite pe strălucitorul Tal sau pe rigurosul Botvinik. Reproducând pe tabla de șah partidele de acolo, evident că învățasem, măcar la nivel de „deschideri”, mult mai multe trucuri decât cineva care nu studiase niciodată nimic. Însă nu eram chiar așa de mare jucător. La liceu am avut un coleg care chiar făcuse câțiva ani de șah, și ăla mă rupea. Astăzi, pe tabletă, nu bat mai sus de nivelul 4 (rar) iar de la 5 încolo inteligența artificială mă bate măr. Nici nu mai am răbdare să joc. „Ei, te-am bătut de vreo câteva ori... nici n-am jucat așa de mult.” „Aaaa! Lasă că erai tare! Dar și eu l-am bătut pe R... Leontin în patru mutări! Pfuai, ce i-am făcut atunci! Hai să-ți zic pe scurt cum a fost, eu eram cu albele, el cu negrele, e2-e4, [x-y, z-w, a-b-c] și mat! Ha ha ha!”
Și tot așa aproape o jumătate de oră. M-a lăsat năuc. M-am gândit instant la personajul din Rain Man. După vreo oră, m-a sunat iar să-mi spună că a greșit vechiul număr de telefon al Rodicăi A..., că mi-a zis că era [whatevăr] și de fapt era [whatevăr] . Și gata, hai că-și cere scuze, nu mă mai reține. Ulterior am vorbit cu ST, un pic amuzat, un pic contrariat, un pic întristat, și el mi-a zis că IT e, din perspectiva practicianului, „caz de manual”. Altfel... „pașnic și prietenos”.
Nu știu ce să zic. Evident că o astfel de întâmplare te, nițeluș, bulversează, mai ales că știi cât de fragilă e linia dintre sănătate și căderea psihică. Zilele trecute am auzit că ditamai ministrul muncii, adică doamna Câmpeanu, a suferit un accident vascular cerebral, probabil pe fondul speculațiilor privitoare la pensionarea soțului. Având în vedere că la câteva zile după aceea mergea singură la guvern să-și depună demisia se poate spune că a avut mare noroc. Dacă ar fi suferit un accident mai grav putea să moară sau să rămână o infirmă, o paralitică pentru tot restul vieții. Adică o „asistată social”. Se zice că gradul de civilizație al unui popor, al unei țări, se măsoară prin felul în care se comportă cu cei mai defavorizați membri ai societății. Poate că politicienilor noștri chiar le trebuie un accident personal grav ca să înțeleagă o dată pentru totdeauna că anumite măsuri de protecție socială sunt necesare pentru a ne proteja pe toți, inclusiv pe aceia dintre noi care se cred infailibili, de ceea ce este mai rău, nu doar pe cei care au ghinion, la un anumit moment dat, să fie bătuți de soartă. În timpul regimului comunist știu că până și orbii desfășurau mici activități lucrative, de exemplu confecționare de perii. Pentru că exista părerea, nu neapărat a comuniștilor, ci a oricărei gândiri progresiste, că munca îl înobilează pe om, îi dă un sens vieții, îi conferă o utilitate socială certă, o mândrie, o stimă de sine. Astăzi nu știu ce face statul pentru cei mai defavorizați dintre noi, decât să-i înjure, să-i arate acuzator cu degetul și să le dea în silă o oarece indemnizație. Nu cred însă că s-ar face gaură în buget dacă ai aduna toți schizofrenicii cât de cât funcționali, comunicativi, capabili, poftim, să se documenteze, să țină minte cifre, situații, conjuncturi, și să le dai ceva de lucru. Chiar și ceva inutil, inventat, doar de dragul de a-i face să se simtă oameni. Deși sunt sigur că se pot găsi o grămadă de activități sociale utile pe care niște oameni defavorizați chiar să le facă atent și cu rezultate bune. Cu mici excepții, „asistații sociali” sunt creați asistați, nu născuți asistați, așa că societatea are datoria morală să nu fie chiar indiferentă la soarta lor, pentru că datorită imperfecțiunilor ei, oamenii ajung așa-zis „asistați”. De pildă IT a luat-o razna pentru că se pare că nu a rezistat la presiunile sociale din anii 90 (nu-și găsea de lucru, găsea numai joburi precare, facultatea costa foarte mult în comparație cu cât îi putea da familia etc.) și la un moment dat a clacat psihic. Cu siguranță, atunci când îl cunoșteam eu, IT nu își dorea de la viață să fie șomer de lungă durată. Dar așa l-a făcut „tranziția” blestemată în care România a intrat după 1990. Și atunci, dacă avem o datorie morală, de ce ne ferim de ea?
24.1.14
Comuniștii și anti-comuniștii suferă de aceeași boală
Pe comuniștii români (puținii care sunt) îi cunosc. Mulți sunt simpatici, o parte sunt bătrânei care plimbă opaițele pe la mormântul lui Ceaușescu, o altă parte nu sunt bătrâni, dar tot ce au putut da mai bun din ei în 24 de ani de postcomunism a fost să facă presiuni pentru schimbarea denumirii PAS în PCR.
Ei suferă de o boală. Simpatică, aș zice. Se numește (voi folosi un eufemism blând) lipsă crasă de discernământ. Fiind foarte puțini și oropsiți, orice idiot care își pune o perucă roșie în cap și țipă „sus comunismul!” e întâmpinat imediat cu aplauze și îmbrățișări. Nu contează că ai noștri comuniști de fapt sunt divizați în vreo câteva grupuscule politice care se disprețuiesc între ele și se consideră demne sau nedemne urmașe ale mărețului trecut. Când apare unul nou - hop cu uralele! Și de multe ori ăla nou se întâmplă să fie trimis în misiune de SRI, care, conform Legii Siguranței Naționale, are sarcină să investigheze și să infiltreze aceste grupuscule. Dar dacă se dă roșu la cap - hop cu uralele!
Iată însă că nu numai comuniștii suferă de boala asta, ci și anti-comuniștii. Am avut surpriza neplăcută azi-dimineață să deschid Facebook-ul și să văd că Liviu Mihaiu - ăla de la Radio Guerilla - își pișă ochii de zor pe povestea siropoasă a lui Ioan Tobă zis Hatmanu, care a stat 18 ani la pușcărie după 1946. Parte în URSS, parte în România. Cică:
Din jurnalul Locotent-colonelului Ioan Toba, zis Hatmanu..primele zile dupa 18 ani de inchisoare comunista. A murit in 1979 la coada la CEC..El nu e erou, insa.
Și dă un citat, în care Ioan Tobă zis Hatmanu își povestește primele trăiri acasă după 18 ani. Aici e toată povestea siropoasă dată de Mihaiu.
Nu-mi venea să cred pe cine îl martirizează ăsta. Inițial am crezut că Mihaiu ori e bou, ori e bou. După aia, schimbând vreo două replici cu el, m-am dumirit și mi-am dat seama că a doua variantă e cea adevărată.
Dar care e problema? Păi, pe scurt, cetățeanul ăsta, Ioan Tobă zis Hatmanul, s-a remarcat pentru România într-o zi din august 1940 când împreună cu detașamentul lui de cavaleriști i-a gonit pe sovieticii care doriseră să mute granița Bucovinei, hodoronc-tronc, nițeluș... după Putna. Omul a intervenit prompt și i-a dat înapoi pe invadatori, pe granița pe care oricum o furaseră cu câteva săptămâni mai înainte. Bravo! Admirabilă bravura militarului nostru! Numai că după acest gest de un eroism exemplar, Ioan Tobă zis Hatmanul s-a mai remarcat prin ceva. În timpul războiului a condus niște trupe mixte germano-române de luptă împotriva partizanilor din spatele frontului. Calitate în care kilărea civili la greu. Pam pam pam! Cum te prindea că dai mămăligă vreunui partizan - pam pam pam! Bine, nimic de zis, omora și partizani, pe bune. Dar în calitate de comandant al acelor trupe (azi le-am numi „trupe antitero”) a lăsat în urmă niscaiva „victime colaterale”, ca să mă exprim eufemistic. În fine. 23 august l-a prins la Berlin unde nemții îl invitaseră la un „curs de perfecționare”. Credeți că „eroul” nostru, care jurase credință României, i-a lăsat baltă pe nemți? Că putea, pur și simplu, să se predea, să le spună gazdelor sale că pentru el războiul, practic, a luat sfârșit (nemții l-ar fi băgat într-un lagăr de prizonieri de unde ar fi ieșit în 1945). Ei, aș. Ioan Tobă zis Hatmanul a socotit mai util să îmbrace uniforma Waffen SS, deci să dezerteze din armata noastră și să întoarcă armele împotriva armatei române, și să continue să se agațe de mitralieră, de partea Reichului nazist, până în mai 1945, când a abandonat în sfârșit lupta, odată cu capitularea generală a Germaniei, pe undeva prin Austria.
Acest om, așadar, a făcut 18 ani de pușcărie dintr-un motiv foarte simplu: pentru că a fost un criminal și un trădător. El nu a făcut, așadar, închisoare „comunistă”. El a făcut, pur și simplu, închisoare. Nu comuniștii l-au băgat la închisoare, ci faptele sale. Punct! Însă Mihaiu, la fel ca amicii mei comuniști de partea cealaltă, se extaziază și dă din coadă fiindcă, întâmplător, acest criminal era și anticomunist!
„Rușine!” e un cuvânt prea puțin aspru pentru acest Liviu Mihaiu care se vrea ecologist, formator de conștiințe, deschis la minte, democrat etc. și care în realitate, după cum se vede, e atât de dus cu capul încât e gata să-i ia în brațe pe toți naziștii. E adevărat, cum zice el, că Ioan Tobă zis Hatmanul și-a ispășit pedeapsa pentru faptele sale. Dar de aici până la a face din soarta acestui criminal un model de demnitate anticomunistă e o diferență uriașă. Acest Ioan Tobă măcar are un mormânt (a murit liniștit, la vreo 75 de ani, în timp ce stătea la coadă la... CEC!), spre deosebire de zeci de mii de soldați români care au murit în război fără să știe nimeni de ei. Bunicul meu, de exemplu, care a murit în bătălia de la Sevastopol pe 9 mai 1944, nu are decât o cruce într-un cimitir din Brăila. Pentru că trupul său nu a fost recuperat niciodată de pe front sau din apele mării, unde o fi dat Dumnezeu să-și odihnească somnul de veci... Tot ce știu despre el, știu doar din poza de nuntă și din alte câteva poze de pe front, făcute cu camarazii de arme. Mama a fost orfană o mare parte a copilăriei sale și a trebuit ca bunica mea să-i schimbe numele după numele celui de-al doilea soț, ca s-o poată da cum trebuie la școală, fiindcă sub vechiul nume figura ca „fiică de chiabur” și avea închise o mulțime de uși (fiind, să ne înțelegem, fiica unui soldat român mort pentru patrie - un țăran din Bărăgan cu ceva mai multe hectare decât alții - în orice caz, nu prea multe). Și acum vine acest nesimțit de Mihaiu, apărător de naziști, să mă învețe pe mine cum e cu comunismul și cu anticomunismul? Sictir!
PS. Să fim bine înțeleși. Dacă ăsta își pișa ochii pentru suferința unui om, a unui Raskolnikov, după 18 de închisoare, nu aveam nimic de obiectat. Pe mine însă m-a înfuriat că insinuează că, vezi Doamne, comuniștii sunt de vină pentru că a comis atrocități și, pe cale de consecință, că individul a plătit pentru ele!
Ei suferă de o boală. Simpatică, aș zice. Se numește (voi folosi un eufemism blând) lipsă crasă de discernământ. Fiind foarte puțini și oropsiți, orice idiot care își pune o perucă roșie în cap și țipă „sus comunismul!” e întâmpinat imediat cu aplauze și îmbrățișări. Nu contează că ai noștri comuniști de fapt sunt divizați în vreo câteva grupuscule politice care se disprețuiesc între ele și se consideră demne sau nedemne urmașe ale mărețului trecut. Când apare unul nou - hop cu uralele! Și de multe ori ăla nou se întâmplă să fie trimis în misiune de SRI, care, conform Legii Siguranței Naționale, are sarcină să investigheze și să infiltreze aceste grupuscule. Dar dacă se dă roșu la cap - hop cu uralele!
Iată însă că nu numai comuniștii suferă de boala asta, ci și anti-comuniștii. Am avut surpriza neplăcută azi-dimineață să deschid Facebook-ul și să văd că Liviu Mihaiu - ăla de la Radio Guerilla - își pișă ochii de zor pe povestea siropoasă a lui Ioan Tobă zis Hatmanu, care a stat 18 ani la pușcărie după 1946. Parte în URSS, parte în România. Cică:
Din jurnalul Locotent-colonelului Ioan Toba, zis Hatmanu..primele zile dupa 18 ani de inchisoare comunista. A murit in 1979 la coada la CEC..El nu e erou, insa.
Și dă un citat, în care Ioan Tobă zis Hatmanu își povestește primele trăiri acasă după 18 ani. Aici e toată povestea siropoasă dată de Mihaiu.
Nu-mi venea să cred pe cine îl martirizează ăsta. Inițial am crezut că Mihaiu ori e bou, ori e bou. După aia, schimbând vreo două replici cu el, m-am dumirit și mi-am dat seama că a doua variantă e cea adevărată.
Dar care e problema? Păi, pe scurt, cetățeanul ăsta, Ioan Tobă zis Hatmanul, s-a remarcat pentru România într-o zi din august 1940 când împreună cu detașamentul lui de cavaleriști i-a gonit pe sovieticii care doriseră să mute granița Bucovinei, hodoronc-tronc, nițeluș... după Putna. Omul a intervenit prompt și i-a dat înapoi pe invadatori, pe granița pe care oricum o furaseră cu câteva săptămâni mai înainte. Bravo! Admirabilă bravura militarului nostru! Numai că după acest gest de un eroism exemplar, Ioan Tobă zis Hatmanul s-a mai remarcat prin ceva. În timpul războiului a condus niște trupe mixte germano-române de luptă împotriva partizanilor din spatele frontului. Calitate în care kilărea civili la greu. Pam pam pam! Cum te prindea că dai mămăligă vreunui partizan - pam pam pam! Bine, nimic de zis, omora și partizani, pe bune. Dar în calitate de comandant al acelor trupe (azi le-am numi „trupe antitero”) a lăsat în urmă niscaiva „victime colaterale”, ca să mă exprim eufemistic. În fine. 23 august l-a prins la Berlin unde nemții îl invitaseră la un „curs de perfecționare”. Credeți că „eroul” nostru, care jurase credință României, i-a lăsat baltă pe nemți? Că putea, pur și simplu, să se predea, să le spună gazdelor sale că pentru el războiul, practic, a luat sfârșit (nemții l-ar fi băgat într-un lagăr de prizonieri de unde ar fi ieșit în 1945). Ei, aș. Ioan Tobă zis Hatmanul a socotit mai util să îmbrace uniforma Waffen SS, deci să dezerteze din armata noastră și să întoarcă armele împotriva armatei române, și să continue să se agațe de mitralieră, de partea Reichului nazist, până în mai 1945, când a abandonat în sfârșit lupta, odată cu capitularea generală a Germaniei, pe undeva prin Austria.
Acest om, așadar, a făcut 18 ani de pușcărie dintr-un motiv foarte simplu: pentru că a fost un criminal și un trădător. El nu a făcut, așadar, închisoare „comunistă”. El a făcut, pur și simplu, închisoare. Nu comuniștii l-au băgat la închisoare, ci faptele sale. Punct! Însă Mihaiu, la fel ca amicii mei comuniști de partea cealaltă, se extaziază și dă din coadă fiindcă, întâmplător, acest criminal era și anticomunist!
„Rușine!” e un cuvânt prea puțin aspru pentru acest Liviu Mihaiu care se vrea ecologist, formator de conștiințe, deschis la minte, democrat etc. și care în realitate, după cum se vede, e atât de dus cu capul încât e gata să-i ia în brațe pe toți naziștii. E adevărat, cum zice el, că Ioan Tobă zis Hatmanul și-a ispășit pedeapsa pentru faptele sale. Dar de aici până la a face din soarta acestui criminal un model de demnitate anticomunistă e o diferență uriașă. Acest Ioan Tobă măcar are un mormânt (a murit liniștit, la vreo 75 de ani, în timp ce stătea la coadă la... CEC!), spre deosebire de zeci de mii de soldați români care au murit în război fără să știe nimeni de ei. Bunicul meu, de exemplu, care a murit în bătălia de la Sevastopol pe 9 mai 1944, nu are decât o cruce într-un cimitir din Brăila. Pentru că trupul său nu a fost recuperat niciodată de pe front sau din apele mării, unde o fi dat Dumnezeu să-și odihnească somnul de veci... Tot ce știu despre el, știu doar din poza de nuntă și din alte câteva poze de pe front, făcute cu camarazii de arme. Mama a fost orfană o mare parte a copilăriei sale și a trebuit ca bunica mea să-i schimbe numele după numele celui de-al doilea soț, ca s-o poată da cum trebuie la școală, fiindcă sub vechiul nume figura ca „fiică de chiabur” și avea închise o mulțime de uși (fiind, să ne înțelegem, fiica unui soldat român mort pentru patrie - un țăran din Bărăgan cu ceva mai multe hectare decât alții - în orice caz, nu prea multe). Și acum vine acest nesimțit de Mihaiu, apărător de naziști, să mă învețe pe mine cum e cu comunismul și cu anticomunismul? Sictir!
PS. Să fim bine înțeleși. Dacă ăsta își pișa ochii pentru suferința unui om, a unui Raskolnikov, după 18 de închisoare, nu aveam nimic de obiectat. Pe mine însă m-a înfuriat că insinuează că, vezi Doamne, comuniștii sunt de vină pentru că a comis atrocități și, pe cale de consecință, că individul a plătit pentru ele!
11.1.14
Leonte Tismăneanu a venit în România ca să planteze panseluțe
Dl. Vladimir Tismăneanu a semănat anticomunism 20 și ceva de ani. Foarte bine. Asta e meseria domniei sale, scoate o pâine din ea. Numai că în tot acest timp ținea în dulap un schelet și au existat câteva voci care de-a lungul timpului au atras atenția că în dulapul d-lui Tismăneanu e un schelet. Spre norocul său, vocile respective erau marginale în iestablișmentul culturalo-fițos de la București, drept pentru care niciodată nu au fost prea luate în serios.
Ca o concesie binevoitoare făcută propriului trecut, dl. Tismăneanu a patronat mărinimos, cu ocazia celebrului raport de condamnare a regimului comunist, câteva referințe benigne privitoare la scheletul din dulap. Dar despre ce este vorba? Este vorba de faptul că dumnealui personal este progenitura, nici mai mult, nici mai puțin, decât a unui cuplu de ilegaliști kominterniști. Nu luptători anticomuniști în munți, nu un primar și o primăriță țărăniști sau liberali. Nu. Părinții dumnealui sunt doi comuniști ilegaliști care s-au cunoscut în Spania, în cadrul brigăzilor roșii de acolo. Mai mult, după 1948 au ocupat oarece funcții în cadrul regimului, mama - nu cine știe ce (conform relatărilor d-lui Tismăneanu dânsa renunțase prima la iluzia bolșevică), tatăl - diverse funcții pe linie cultural-ideologică, mai ales în anii '50 (la începutul anilor '60 a căzut în dizgrație), inclusiv cea de profesor universitar de marxism-leninism, șef de catedră la Universitate.
Dacă e să ne luăm după raport funcțiile ocupate de Leonte Tismăneanu au fost complet irelevante. Un universitar onest care a venit de la Moscova să planteze panseluțe, ca să-l parafrazăm pe un clasic în viață. Însă, dacă e să ne luăm după martorii oculari ai perioadei, cum ar fi de pildă profesorul Ianoși, ale cărui memorii au fost publicate în urmă cu doi ani, lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce s-a terminat războiul din Spania Tismăneanu sr. a mers la Moscova unde a lucrat la Radio Moscova, la secția în limba română, ca redactor, făcând, cu alte cuvinte, cam ceea ce au făcut mai târziu redactorii români de la Europa Liberă, numai că... de partea cealaltă a baricadei. O fi puțin lucru?! Păi dacă e puțin lucru, atunci și ceea ce a însemnat Europa Liberă e nimica toată. După revenirea în țară, a lucrat între 1948-1952 în cadrul CC al PMR la „propagandă și agitație”, adică secția celor mai spălați pe creier activiști, creată special pentru a spăla creiere. Apoi, fără a avea studii, a fost numit direct șef de catedră (prin „dispensă” de care beneficiau numai comuniștii de un anumit nivel) la universitate, la marxism-leninism („Socialism științific”). Ca să înțelegeți ce însemna asta: în anii aceia, chiar și dacă erai student la medicina muștelor trebuia să faci măcar un curs de „Socialism științific” (reciproca nu era valabilă: dacă erai student la filozofie, nu erai obligat să înveți medicina muștelor, ci marxism-leninism din toate pozițiile: aplecat, ridicat, pe spate, pe burtă...). În paralel cu funcția de director adjunct la Editura Politică și cea de reprezentant al României la un jurnal comunist praghez. Erau acestea funcții mici, neimportante? În comparație cu funcția pe care o ocupa Gh. Gheorghiu-Dej, fără doar și poate! Relatând un anumit episod, profesorul Ianoși dă foarte clar de înțeles că însăși Securitatea stătea „drepți” atunci când Leonte Tismăneanu intervenea într-o problemă. Altfel, era un om „loial cu colaboratorii” dar „temut”. La începutul anilor '60 - sic transit gloria mundi - Leonte Tismăneanu a trebuit să accepte o cădere în dizgrație de pe urma căreia nu a mai revenit niciodată la gloria de altă dată dar care, cu siguranță, l-a făcut să acumuleze puternice resentimente (și tot cu siguranță transmise și fiului).
Cam aceasta e biografia reală a tatălui. Departe de a fi o figură benignă a eșalonului ț-âșpe, Leonte Tismăneanu a făcut parte din liota imensă de lăcuste staliniste care au debarcat după 1945 în România. Sigur, nu puteau fi cu toții miniștri sau membri în CC al PMR. Unii mai trebuiau să se ocupe și de chestiunile culturale și ideologice, alții de sovromuri și tot așa. Asta nu înseamnă că nu erau mai puțin lăcuste.
Având în vedere acestea, dl. Stelian Tănase, odinioară tovarăș de arme cu dl. Tismăneanu, și-a permis să afirme recent pe blogul propriu, în cadrul unui material foarte interesant despre războiul civil din Spania, următoarele:
În structura simbolica a iestablișmentului culturalo-fițos de la București, acesta chiar e un scandal, chiar s-a produs o ruptură. A fost încălcat un tabu. Nu știm dacă dl. Tănase a urmărit ceva anume. Personal, nu cred, pentru simplul motiv că fraza respectivă e complet insignifiantă în economia întregului articol, care, altfel, e foarte interesant. Dar, în mod cert, dl. Tănase a zis, poate fără să vrea, ceva ce gândește și ce mai gândesc și alții din iestablișment. Cât despre dl. Tismăneanu, dânsul va începe de acum să sufere consecințele a ceea ce a produs atâția ani în mentalul cultural românesc. Adică ură. Ura nedisimulată și nediferențiată față de orice se trage sau are chiar și cea mai mică legătură cu stânga comunistă (chiar și una strict formală, de ordin pur istoric), ură introdusă și ca urmare a „serviciilor” aduse de dânsul, care ani de zile a predicat și a încurajat în rândul intelectualilor de la București numai un discurs făcut, parcă, în cele mai stupide laboratoare ale conservatorilor americani, ei bine, această ură va ajunge să-l atingă și pe dânsul. Și atingerea nu va reprezenta nici o experiență plăcută, și nici una curată. Vom putea spune că va culege fix ceea ce a semănat.
Ca o concesie binevoitoare făcută propriului trecut, dl. Tismăneanu a patronat mărinimos, cu ocazia celebrului raport de condamnare a regimului comunist, câteva referințe benigne privitoare la scheletul din dulap. Dar despre ce este vorba? Este vorba de faptul că dumnealui personal este progenitura, nici mai mult, nici mai puțin, decât a unui cuplu de ilegaliști kominterniști. Nu luptători anticomuniști în munți, nu un primar și o primăriță țărăniști sau liberali. Nu. Părinții dumnealui sunt doi comuniști ilegaliști care s-au cunoscut în Spania, în cadrul brigăzilor roșii de acolo. Mai mult, după 1948 au ocupat oarece funcții în cadrul regimului, mama - nu cine știe ce (conform relatărilor d-lui Tismăneanu dânsa renunțase prima la iluzia bolșevică), tatăl - diverse funcții pe linie cultural-ideologică, mai ales în anii '50 (la începutul anilor '60 a căzut în dizgrație), inclusiv cea de profesor universitar de marxism-leninism, șef de catedră la Universitate.
Dacă e să ne luăm după raport funcțiile ocupate de Leonte Tismăneanu au fost complet irelevante. Un universitar onest care a venit de la Moscova să planteze panseluțe, ca să-l parafrazăm pe un clasic în viață. Însă, dacă e să ne luăm după martorii oculari ai perioadei, cum ar fi de pildă profesorul Ianoși, ale cărui memorii au fost publicate în urmă cu doi ani, lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce s-a terminat războiul din Spania Tismăneanu sr. a mers la Moscova unde a lucrat la Radio Moscova, la secția în limba română, ca redactor, făcând, cu alte cuvinte, cam ceea ce au făcut mai târziu redactorii români de la Europa Liberă, numai că... de partea cealaltă a baricadei. O fi puțin lucru?! Păi dacă e puțin lucru, atunci și ceea ce a însemnat Europa Liberă e nimica toată. După revenirea în țară, a lucrat între 1948-1952 în cadrul CC al PMR la „propagandă și agitație”, adică secția celor mai spălați pe creier activiști, creată special pentru a spăla creiere. Apoi, fără a avea studii, a fost numit direct șef de catedră (prin „dispensă” de care beneficiau numai comuniștii de un anumit nivel) la universitate, la marxism-leninism („Socialism științific”). Ca să înțelegeți ce însemna asta: în anii aceia, chiar și dacă erai student la medicina muștelor trebuia să faci măcar un curs de „Socialism științific” (reciproca nu era valabilă: dacă erai student la filozofie, nu erai obligat să înveți medicina muștelor, ci marxism-leninism din toate pozițiile: aplecat, ridicat, pe spate, pe burtă...). În paralel cu funcția de director adjunct la Editura Politică și cea de reprezentant al României la un jurnal comunist praghez. Erau acestea funcții mici, neimportante? În comparație cu funcția pe care o ocupa Gh. Gheorghiu-Dej, fără doar și poate! Relatând un anumit episod, profesorul Ianoși dă foarte clar de înțeles că însăși Securitatea stătea „drepți” atunci când Leonte Tismăneanu intervenea într-o problemă. Altfel, era un om „loial cu colaboratorii” dar „temut”. La începutul anilor '60 - sic transit gloria mundi - Leonte Tismăneanu a trebuit să accepte o cădere în dizgrație de pe urma căreia nu a mai revenit niciodată la gloria de altă dată dar care, cu siguranță, l-a făcut să acumuleze puternice resentimente (și tot cu siguranță transmise și fiului).
Cam aceasta e biografia reală a tatălui. Departe de a fi o figură benignă a eșalonului ț-âșpe, Leonte Tismăneanu a făcut parte din liota imensă de lăcuste staliniste care au debarcat după 1945 în România. Sigur, nu puteau fi cu toții miniștri sau membri în CC al PMR. Unii mai trebuiau să se ocupe și de chestiunile culturale și ideologice, alții de sovromuri și tot așa. Asta nu înseamnă că nu erau mai puțin lăcuste.
Având în vedere acestea, dl. Stelian Tănase, odinioară tovarăș de arme cu dl. Tismăneanu, și-a permis să afirme recent pe blogul propriu, în cadrul unui material foarte interesant despre războiul civil din Spania, următoarele:
„Alţi [comuniști români din Spania], însă făceau parte 1. din Aparatul Komintern, 2. cadre ale PC din România sau 3. aparţineau de diverse servicii secrete sovietice. Aceştia sunt cei care au jucat roluri proeminente [s.m.] – Petre Borilă, Constantin Doncea, Gheorghe Stoica, (Moscu Kohn), Dumitru Petrescu, Valter Roman, Leonte Tismăneanu [s.m.], Nicolae Cristea, Franscisc Bocsor; Carol Neuman, etc.”La prima vedere e o simplă afirmație minoră, fără impact, numai că dl. Tismăneanu a luat foc. Cum de e trecut tatăl domniei sale în acea companie?! Ei bine, nu știu să avem aici de-a face cu prima afirmare răspicată a identității de lăcustă stalinistă a tatălui d-lui Tismăneanu din partea cuiva din iestablișment. Dar după reacția viscerală a d-lui Tismăneanu, care a umplut Contributors-ul cu fel de fel de justificări (dintre care cea mai penibilă e aceea că părinții dumnealui s-au repatriat în 1948, nu în 1944-45, odată cu diviziile sovietice, ceea ce ar însemna că Leonte venise aici, nu-i așa?... ca să planteze panseluțe...) înclin să cred că da. Și această afirmare e un gest neașteptat de frondă pe un front cultural în care combatanții, în general, duceau un „război ciudat”, caracterizat de un veșnic pact de neagresiune: chiar dacă se întâmpla să fie momentan în bărci diferite, întrucât erau în iestablișment, nu se ... mă-ntzeledzi, monșer!
În structura simbolica a iestablișmentului culturalo-fițos de la București, acesta chiar e un scandal, chiar s-a produs o ruptură. A fost încălcat un tabu. Nu știm dacă dl. Tănase a urmărit ceva anume. Personal, nu cred, pentru simplul motiv că fraza respectivă e complet insignifiantă în economia întregului articol, care, altfel, e foarte interesant. Dar, în mod cert, dl. Tănase a zis, poate fără să vrea, ceva ce gândește și ce mai gândesc și alții din iestablișment. Cât despre dl. Tismăneanu, dânsul va începe de acum să sufere consecințele a ceea ce a produs atâția ani în mentalul cultural românesc. Adică ură. Ura nedisimulată și nediferențiată față de orice se trage sau are chiar și cea mai mică legătură cu stânga comunistă (chiar și una strict formală, de ordin pur istoric), ură introdusă și ca urmare a „serviciilor” aduse de dânsul, care ani de zile a predicat și a încurajat în rândul intelectualilor de la București numai un discurs făcut, parcă, în cele mai stupide laboratoare ale conservatorilor americani, ei bine, această ură va ajunge să-l atingă și pe dânsul. Și atingerea nu va reprezenta nici o experiență plăcută, și nici una curată. Vom putea spune că va culege fix ceea ce a semănat.
22.12.13
A fost Revoluția, revoluție?
Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Actualul regim de după 1989 a stăpânit țara tot 24 de ani. Fiecare regim lasă în urma sa, după 24 de ani, un faliment.
În 1989 regimul era cvasi-falimentar, deși multe cifre arătau bine, și nu doar pe hârtie, ci chiar în realitatea de zi cu zi. Problema era că anumiți indicatori arătau bine cu prețul sacrificării confortului imediat al populației, a cărei viață de zi cu zi se îndepărta de la an la an de standardele minime ale cetățenilor țărilor occidentale din acea perioadă. Și problema aceasta, de fapt, nu era doar a României, ci a întregului sistem al „socialismului real”. Economia superplanificată nu mai făcea față rigorilor sau, mai bine zis, lipsei de rigoare a liberalizării prețului petrolului de după „șocul Nixon”. Atunci când a introdus superplanificarea centralizată ca unic sistem de management al economiei permis statelor așa-zis „socialiste”, Stalin nu și-a închipuit că va veni o vreme când resursa energetică principală a unei industrii moderne - petrolul - nu va fi la discreția blocului sovietic ci va trebui obținută de pe piața liberă, și nu oricum, ci doar cu valuta „dușmanului”, adică dolarul american. Și nu doar că trebuia să obții petrolul de pe piața liberă, încercând să-i vinzi occidentalului ceva (ce?) ca să faci rost de dolari, dar prețul „aurului negru” urma să mai și fluctueze nebunește de la an la an, făcând astfel în mod obiectiv imposibilă orice tentativă de superplanificare. Cum mai puteai să superplanifici economia când astăzi petrolul era 3 dolari, mâine 10, poimâine 40 și răspoimâne 20?! Regimurile „socialismului real” s-au trezit prinse într-o capcană pe care nu o prevăzuseră (deși la noi fuseseră destui, de exemplu Mircea Malița, care vorbiseră de „șocul energetic” și intuiseră implicațiile nefaste ale lipsei de control asupra factorului energetic) și au început, rând pe rând, să colapseze. Limitele superplanificării economiei începeau acolo unde începea absența informației exacte, care să poată fi prelucrată.
La noi, Ceaușescu a iubit mai mult „planurile cincinale” decât bunăstarea populației. De dragul planurilor cincinale i-a îndemnat pe oameni să mai ia un palton pe ei (nu cred că e o ironie a sorții faptul că a murit el însuși într-o zi de iarnă, îmbrăcat în palton). Ceilalți conducători din Est au fost mai raționali și și-au dat seama că economia superplanificată nu mai poate funcționa strict din motive obiective, nu că ar avea cineva ceva cu ea, drept pentru care au scutit populația de sacrificii inutile. Dar le-au lăsat oamenilor pe cap în 1989 niște țări deja îndatorate (Polonia, Cehoslovacia și Ungaria aveau împreună în 1989 o datorie externă care se măsura în zeci de miliarde de dolari; RDG-ul a scăpat „ieftin”, fiind absorbit de RFG). În acest sens falimentul Estului era de domeniul evidenței. În România confortul populației fusese sacrificat de dragul economiei; în celelalte țări se păstraseră cât de cât aparențele unui confort al populației, dar totul cu sacrificii economice dureroase, care au ieșit cu claritate la iveală abia după 1989 deși în unele țări (mai ales în Polonia) se vedea deja de ani buni că starea economiei e mai mult decât problematică.
În ceea ce privește falimentul celor 24 de ani care au trecut din 1989 încoace, acesta e semnificativ dacă ținem cont de faptul că aproape nimeni nu mai vorbește de evenimentul primordial - Revoluția din 1989 - ca de o „revoluție”, ci doar ca de o „lovitură de stat”, „intervenție străină”, „conspirație” etc. Cu siguranță toate aceste caracterizări aduse evenimentelor din 1989 sunt, într-o oarecare măsură, corecte. Dar tot așa de adevărat este că evenimentele din 1989 au fost prea complexe pentru a fi caracterizate doar ca „revoluție”, sau ca „lovitură de stat”, sau ca „intervenție străină”. Eu cred că există câte ceva din fiecare.
Starea de spirit a populației era fără îndoială revoluționară, pentru că se dorea sincer o schimbare. Nu neapărat o schimbare de regim politic. N-are rost să idealizăm. Oamenii vroiau în primul rând mâncare la discreție, confort acasă și să poată călători liber în occident. Cine își închipuie că românii filozofau pe ascuns despre relația dintre democrație, pluripartidism, economie de piață și globalizare e dobitoc. Oamenii erau sătui, pur și simplu, de Ceaușescu. Trecuseră 24 de ani cu „cârmaciul”. Erau și mai sătui după ce acesta anunțase terminarea achitării datoriilor externe și nivelul de viață rămăsese la fel (eu aici am următoarea supoziție: cred că Ceaușescu a continuat austeritatea și după declarația din aprilie 1989 pentru că, pe de o parte, știa că începând cu 1990 URSS nu va mai da nici unui stat „prieten” petrol la preț subvenționat, plus că va cere doar dolari, dar și pentru că avea în plan să creeze o bancă de investiții pe modelul FMI; în ambele cazuri avea nevoie la fel de mare de valută ca și până atunci). Erau și mai sătui văzând ceea ce vedea oricine, și anume că în Est au loc schimbări majore, dar pașnice, chiar cu largul concurs al autorităților comuniste, numai la noi nu se schimbă nimic. Erau și mai sătui după Congresul al XIV-lea, când toată lumea sperase că Ceaușescu va renunța de bună voie la putere și i-o va ceda lui Nicu (românii ar fi acceptat și o dinastie de tip nord-coreean, numai să se schimbe ceva; Nicu era văzut de marea majoritate a populației ca un reformator). Spre disperarea oamenilor Ceaușescu s-a dovedit complet inflexibil, încremenit în iluziile sale, incapabil să înțeleagă ce se petrece în jurul său, încapabil să priceapă că îi trecuse vremea. Și lui, și regimului său. Inflexibilitatea sa nu a făcut decât să agraveze lucrurile și să-i pecetluiască soarta.
Așadar, întrucât starea de spirit a populației era revoluționară putem aprecia astfel că din perspectiva populației ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 chiar a fost o revoluție. Oamenii au ieșit cu sinceritate în stradă pentru o schimbare. Au cerut o schimbare, evident în bine, că doar nu era nimeni dement să demonstreze pentru o schimbare în rău. Nu s-a manifestat pentru a fi distruse fabrici, locuri de muncă, pentru ca România să sufere un dezastru demografic și pentru ca locul unui singur dictator să fie luat de o întreagă clasă politică dictatoare. Dacă au manifestat pentru ceva, oamenii au făcut-o atunci pentru un socialism prosper, nu pentru un capitalism mizer.
Atâta doar că rezultatul real al acestor 24 de ani e cel care e. Ceea ce înseamnă că astăzi este o necesitate ideologică să se facă uitată starea revoluționară a populației de atunci, scoțându-se în față „lovitura de stat”, „scenariul” etc. Sigur că, pe fondul stării revoluționare a populației, s-au petrecut niște lucruri tipice unei lovituri de stat: s-a pus la cale diversiunea teroriștilor, care a provocat victime absolut nevinovate dar a și radicalizat populația de partea noii puteri; puterea a fost acaparată exclusiv de un grup provenind, în fond, tot din rândul oficialilor sau al apropiaților regimului „criminal și ilegitim” (cel mai bun exemplu, însuși faptul că președinte a ieșit un fost prim-secretar, prim-ministru, un fiu de kominternist, ideolog principal - Brucan și președintele Senatului, un fost comunist ilegalist...) și, nu în ultimul rând, fostul conducător a fost executat cu sânge rece mai înainte de a putea în mod real să se apere. Aceste lucruri sunt fără îndoială niște dovezi mai mult decât credibile că undeva s-a pus la punct un scenariu care nu avea nimic „revoluționar” în el, fiind mai degrabă asemănător unei lovituri de palat în genul celei pățite de Salvador Allende, sau în genul „rebeliunii legionare” din ianuarie 1941. Ceea ce nu minimizează cu nimic meritul populației și dorința reală a populației de a asista la o schimbare în bine, și nici nu trebuie uitat pentru ce au ieșit oamenii în stradă: pentru a cere un socialism real, prosper.
A fost, așadar, Revoluția o revoluție? Răspunsul este categoric: da. Numai că avem de-a face cu o revoluție învinsă, o revoluție nedesăvârșită, deturnată de la sensul ei firesc de către cei ce s-au instalat la putere ca urmare a diversiunii „teroriștilor” (istoria cunoaște nenumărate exemple de revoluții învinse) și despre care avem motive destul de temeinice să credem că au acționat oarecum independent de mișcarea de masă (mai mult ca sigur că erau pregătiți să dea o lovitură de palat și apoi să inventeze niște lupte cu teroriștii chiar și în absența mișcării populare; aceasta doar le-a facilitat scenariul preluării puterii). Iată de ce astăzi nu e bine să se mai vorbească despre Revoluția „ca revoluție”, pentru ca lumea să nu-și mai aducă aminte de fapt că sensul evenimentelor din decembrie 1989 nu a fost falimentarea economică și demografică a României și instaurarea unei clase politice dictatoriale, infinit mai dăunătoare țării decât cuplul dictatorial, ci dimpotrivă: crearea unei Românii democratice și prospere. Insistarea pe tema „loviturii de stat” are drept scop mascarea adevăratelor idealuri ale mișcării populare și aruncarea lor în derizoriu la scara istoriei, prim-planul comunicațional fiind preluat de „conspirație” și de posibilii factori care au dus la succesul acesteia. Tot istoria însă ne mai învață că unele mișcări revoluționare primesc și o a doua șansă. Va fi la fel și pentru revoluția română din decembrie 1989?
20.12.13
Europarlamentar Die Linke, declarație de solidaritate cu Pungești
Solidarität mit den rumänischen Protesten gegen Fracking in Pungesti
Anlässlich der gewaltsamen
Unterdrückung von Protesten gegen Fracking-Vorhaben im rumänischen Dorf Pungesti erklärt Sabine Wils, MdEP DIE LINKE. im Europaparlament und Mitglied im Ausschuss für Umweltfragen, öffentliche Gesundheit und Lebensmittelsicherheit:
„Wir stehen Seite an Seite mit der rumänischen Bevölkerung in ihrem bunten Protest gegen die skandalösen Vorhaben des US-amerikanischen Energieriesens Chevron in Pungesti. Die gewaltsame Räumung des Widerstandslagers durch Polizeikräfte in Kampfmontur ist der traurige Höhepunkt zahlreicher Repressionen gegen Demonstrantinnen und Demonstranten.“
Sabine Wils weiter: „Der berechtigte Widerstand der ansässigen Bevölkerung gegen die Zerstörung und Gefährdung ihrer natürlichen Lebensgrundlagen muss immer mehr gelten, als die Profitinteressen von Großkonzernen. Die Proteste sind ein Zeichen dafür, dass die überwiegende Mehrheit der Menschen in Europa Fracking nicht will. Als DIE LINKE. im Europaparlament erklären wir uns solidarisch mit den europaweiten Energiekämpfen gegen die Vormachtstellung globaler Energiekonzerne. Wir fordern, Fracking durch ein Verbot europaweit unmöglich zu machen und die endgültige Abkehr von fossilen Energieträgern. Die Energiewende kommt nur mit dezentralen, erneuerbaren Energieträgern in Bürgerhand.“
Hinter dem Begriff "Fracking" verbirgt sich eine Technologie zur Gewinnung von unkonventionellem Erdgas aus tieferliegenden Gesteinsschichten, die einen Versuch darstellt, der Erde die letzten, schwer zugänglichen fossilen Energieträger abzuringen. Dabei werden Schächte in die Erde gebohrt, in die unter hohem Druck ein Gemisch aus Wasser, Sand, Diesel und giftigen Chemikalien eingeführt wird. So wird das Gestein aufgebrochen bzw. aufgesprengt und das Gas freigesetzt. Fracking verursacht massive Umweltschäden und gefährdet das Grundwasser. Da Rumänien über hohe Erdgasvorkommen verfügt, ist es in den letzten Jahren in den Fokus von Energiekonzernen geraten. Obwohl sich die Anwohner Pungestis geschlossen gegen die Erschließung von Erdgas stellen, setzt Chevron die Fracking-Vorhaben fort und wird dabei von der rumänischen Regierung unterstützt. Die Bevölkerung in der betreffenden Region, die zu den ärmsten Regionen Rumäniens gehört, arbeitet überwiegend in der Landwirtschaft und ist für das tägliche Überleben auf eine intakte Umwelt angewiesen.
Brüssel, 17. Dezember 2013
---
De aici. Traducerea o poate face oricine cu Google Translate. Hm. Oare să nu fi contat chiar deloc că PAS e coleg de partid european cu Die Linke, că e în legătură permanentă cu celelalte partide din Stânga Europeană și că în România ne-am precizat încă din 4 decembrie solidaritatea cu Pungeștiul?... Cine crede că un partid mic, pentru simplu fapt că e mic, nu contează și nu poate face nimic, are acum prilejul să mai reflecteze. Poate că nu putem mobiliza 100.000 de oameni care să dea jos guvernul sau să impună o lege dar asta nu înseamnă că nu se pot face, chiar și de la nivelul nostru, lucruri care să le oprească ăstora sarmaua în gât.
Unterdrückung von Protesten gegen Fracking-Vorhaben im rumänischen Dorf Pungesti erklärt Sabine Wils, MdEP DIE LINKE. im Europaparlament und Mitglied im Ausschuss für Umweltfragen, öffentliche Gesundheit und Lebensmittelsicherheit:
„Wir stehen Seite an Seite mit der rumänischen Bevölkerung in ihrem bunten Protest gegen die skandalösen Vorhaben des US-amerikanischen Energieriesens Chevron in Pungesti. Die gewaltsame Räumung des Widerstandslagers durch Polizeikräfte in Kampfmontur ist der traurige Höhepunkt zahlreicher Repressionen gegen Demonstrantinnen und Demonstranten.“
Sabine Wils weiter: „Der berechtigte Widerstand der ansässigen Bevölkerung gegen die Zerstörung und Gefährdung ihrer natürlichen Lebensgrundlagen muss immer mehr gelten, als die Profitinteressen von Großkonzernen. Die Proteste sind ein Zeichen dafür, dass die überwiegende Mehrheit der Menschen in Europa Fracking nicht will. Als DIE LINKE. im Europaparlament erklären wir uns solidarisch mit den europaweiten Energiekämpfen gegen die Vormachtstellung globaler Energiekonzerne. Wir fordern, Fracking durch ein Verbot europaweit unmöglich zu machen und die endgültige Abkehr von fossilen Energieträgern. Die Energiewende kommt nur mit dezentralen, erneuerbaren Energieträgern in Bürgerhand.“
Hinter dem Begriff "Fracking" verbirgt sich eine Technologie zur Gewinnung von unkonventionellem Erdgas aus tieferliegenden Gesteinsschichten, die einen Versuch darstellt, der Erde die letzten, schwer zugänglichen fossilen Energieträger abzuringen. Dabei werden Schächte in die Erde gebohrt, in die unter hohem Druck ein Gemisch aus Wasser, Sand, Diesel und giftigen Chemikalien eingeführt wird. So wird das Gestein aufgebrochen bzw. aufgesprengt und das Gas freigesetzt. Fracking verursacht massive Umweltschäden und gefährdet das Grundwasser. Da Rumänien über hohe Erdgasvorkommen verfügt, ist es in den letzten Jahren in den Fokus von Energiekonzernen geraten. Obwohl sich die Anwohner Pungestis geschlossen gegen die Erschließung von Erdgas stellen, setzt Chevron die Fracking-Vorhaben fort und wird dabei von der rumänischen Regierung unterstützt. Die Bevölkerung in der betreffenden Region, die zu den ärmsten Regionen Rumäniens gehört, arbeitet überwiegend in der Landwirtschaft und ist für das tägliche Überleben auf eine intakte Umwelt angewiesen.
Brüssel, 17. Dezember 2013
---
De aici. Traducerea o poate face oricine cu Google Translate. Hm. Oare să nu fi contat chiar deloc că PAS e coleg de partid european cu Die Linke, că e în legătură permanentă cu celelalte partide din Stânga Europeană și că în România ne-am precizat încă din 4 decembrie solidaritatea cu Pungeștiul?... Cine crede că un partid mic, pentru simplu fapt că e mic, nu contează și nu poate face nimic, are acum prilejul să mai reflecteze. Poate că nu putem mobiliza 100.000 de oameni care să dea jos guvernul sau să impună o lege dar asta nu înseamnă că nu se pot face, chiar și de la nivelul nostru, lucruri care să le oprească ăstora sarmaua în gât.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)