Să vorbim un pic despre Nicușor Dan

Pentru mine, intelectual este numai acela care nu pică în extaz. A fi intelectual înseamnă să stai cu picioarele în apă rece ori de câte ori ai tendința de a te înfierbânta; înseamnă să te uiți la un măr dintr-o latură și apoi să-l privești și din latura opusă, pentru a-l surprinde de jur împrejur; înseamnă să pui mai presus de flacăra entuziasmului molipsitor și a credinței oarbe, răceala gândirii logice.

Ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că sunt „un intelectual” în accepțiunea dâmbovițioasă a cuvântului. Fiindcă o dată la fiecare patru ani intelectualitatea de pe la noi își pierde busola și se extaziază ca o fecioară de pe muntele Găina în fața vreunei figuri providențiale. Așa a fost cu Emil Constantinescu în 1992 și 1996, așa a fost cu Traian Băsescu în 2000 (primărie) și 2004 (prezidențiale), și așa vedem că se petrece acum cu domnul Nicușor Dan, candidat la Primăria București. Dl. Dan este adulat cam de toată suflarea bună, de la stânga până la dreapta. Câțiva bloggeri și bloggerițe de top, nu ca subsemnatul (de ex. Simona Tache, săru' mâna!), și-au declarat deschis simpatia. Venit tocmai din America, ilustrul nostru matematician și prozator Bogdan Suceavă îi susține cauza în Observator Cultural. Revista „22” îl sprijină prin editoriale. Etc. Manifestările de simpatie ale intelectualilor subțiri față de dl. Dan sunt nenumărate, este prezentat ca o „șansă”, „un imparțial” etc.

Ok. Bravo lui. În fond, între un doctor răspopit care a promis câte-n lună și-n stele la campania precedentă și un afacerist dubios, e greu să-ți dai votul fără să te temi că vei suferi ulterior de pe urma unor penibile mustrări de conștiință. Nicușor Dan pare o soluție corectă, a și mișcat ceva pe parte civică, deci poate fi votat cu conștiința împăcată.

Numai că lucrurile nu sunt așa de simple.

Primăria Bucureștiului nu e o instituție unde vine un nene cu rigla și începe să tragă dungi pe asfaltul încins, zicând: de aici până aici e parc, de aici până aici e parcare, de aici până aici e spațiu comercial etc. Primăria Bucureștiului, bunăoară, e o instituție în care e nevoie, printre altele, de hârtie A4 și de toner de imprimantă. Problemele Bucureștiului nu se limitează la aria de expertiză a domnului Dan, în speță problemele legate de urbanism. Printre problemele Bucureștiului se numără de exemplu și prezența boschetarilor pe străzi, care trebuie adunați iarna ca să nu moară de frig. E genul de problemă la care, dacă te gândești un pic, îți dai seama că nu poți găsi o rezolvare simplă.

Să ne uităm pe programul de campanie de aici și pe interviul acesta din „22”. Ce observăm? Observăm că, la nivel de intenții, omul e mai mult decât bine-intenționat. Transformarea Dâmboviței în „axă creativă” a orașului, „licitații transparente”, cu accentul pus pe transparența online, parcări la intrarea în oraș etc. Totul sună atât de plăcut încât nici dacă aș fi luat un pumn de marijuana nu aș fi ajuns la o asemenea stare de reverie.

Dacă luăm însă la bani mărunți toate planurile (mă feresc să spun promisiuni) anunțate de Nicușor Dan, ne dăm seama că ele fie nu sunt altceva decât niște bune intenții, pe care din gură le anunță toți candidații, fie sunt niște chestii care necesită un număr destul de însemnat de resurse.

Ce înseamă, de exemplu, „transparentizarea” licitațiilor? Credeți că un funcționar șmecher, care scrie cu dedicație anunțul de participare la licitație, se va împiedica de faptul că anunțul va trebui publicat pe internet? Să fim serioși! Sau, ce înseamnă „sistem online pentru publicarea cheltuielilor primăriei”? Site-ul de campanie al domnului Dan e pe un banal Wordpress. Crede dumnealui că tot pe Wordpress și vorbind cu „băiatul vecinului” va putea face și un asemenea sistem? De unde se va lua terenul pentru parcările de la marginea Bucureștiului? Cât va costa acest teren? A făcut dl. Dan vreo simulare, oare merită dați banii primăriei pe parcări în condițiile în care prețurile la imobiliare încă vor mai scădea ani buni de acum încolo? La fel și în cazul centrelor culturale de cartier. Păi, un asemenea centru are nevoie, pe lângă sediu, de personal dedicat, de animatori culturali. Înțeleg că dânsul vrea să replice Universitatea Populară Dalles în fiecare cartier, intenție nobilă, fără îndoială, și la urma urmelor fezabilă, dar cu ce bani în următorii 4 ani? Etc.

Din câte îmi dau seama dl. Dan își propune să abordeze un pic mai socialist Bucureștiul, în sensul că își dorește ca primăria să fie mai stăpână pe bugetele ei, nu să externalizeze toate serviciile pe care e datoare să le ofere cetățenilor. Pe mine nu poate decât să mă bucure o asemenea abordare. Dar, cu ce bani?! De exemplu, eu sunt perfect de acord cu exproprierea proprietarilor care lasă să se degradeze clădirile istorice (măsură socialistă în esența ei), dar și-a făcut dl. Dan o socoteală cât vor costa procesele? Sau crede că din postura de primar semnezi o hârtie și gata, s-a expropriat imobilul? Frumos ar fi ca într-un program de administrare a Bucureștiului să vedem, concret, și niște bugete: propun măsura cutare, estimez ca va costa atât. În acest fel am putea să ne dăm seama cât de realist e candidatul. Câtă vreme lipsesc total cifrele financiare din discurs, totul e la nivel de apă de ploaie. Așa, pot să candidez și eu promițând solemn bucureștenilor că le voi da gratis salată verde toată viața și că, pentru decongestionarea traficului, voi băga în Codul Rutier obligația de a lua autostopiști (chestii pe care chiar le promitea un candidat la alegerile din 1992!).

În comentariul la articolul lui Bogdan Suceavă am zis că mult mai normal mi s-ar părea ca dl. Dan să ajungă întâi consilier local, pentru a cunoaște sistemul din interior, și abia apoi să aspire la fotoliul de primar. Și când zic „sistemul”, nu mă refer la mafia imobiliară sau la baronii gunoaielor, ci la birocrația internă a primăriei, până la cele mai umile niveluri. Cine sunt femeile de serviciu, cine sunt portarii? „A cui” e tipa de la camera 204, cine scrie anunțurile pentru achiziția de tehnică IT? Ce interese are consilierul cutare? Etc. Chestii de-astea aparent mărunte, dar care de fapt sunt esențiale pentru a înțelege circuitul banilor dintr-o organizație și influența sferelor de putere. Nu există organizație pe lumea asta în care să te poți parașuta direct la vârf și să se speri că vei face treabă, pentru că trebuie mai întâi să faci parte din ea, să îi înțelegi profilul informal. Să presupunem că brusc, din poziția de oengist la Salvați Bucureștiul dl. Nicușor Dan, burdușit de intenții bune, se trezește primar, având în subordine o organizație de a cărei funcționare la nivel informal habar nu are. Ce se poate întâmpla? Păi, în cel mai bun caz, nu se va întâmpla nimic. În schimb, în cel mai rău caz, va demara proiectele promise (de fapt, o parte dintre ele întrucât e imposibil să le înceapă pe toate) și acestea vor deveni surse de înavuțire pentru participanții la licitațiile absolut „corecte” și „transparente” pe care le va organiza 100% conform legii birocrația subordonată. Cum numai așa ceva s-a întâmplat în ultimii 22 de ani cu toți politicienii-providență, nu văd de ce nu s-ar întâmpla la fel și cu domnul Nicușor Dan. De aceea, nu mai bine ar fi să ajungă dânsul mai întâi consilier, și să-l vedem mai întâi ce poate face pentru București din această poziție, urmând ca numai după aceea să aspire și la fotoliul de primar?

PS. Și mai e ceva ce vroiam neapărat să zic, dar aseară, dată fiind ora târzie, am uitat să o fac. În comentariile de pe Observator Cultural am zis la un moment dat că primarul trebuie să fie cineva „bine conectat, tupeist și cu gura mare”. Imediat, mi-am atras câteva reproșuri. Ei bine, credeam că la 22 de ani de la Revoluție le-a devenit clar tuturor, sau dacă nu tuturor - atunci celei mai mari părți a concetățenilor, că politica nu are nimic de-a face cu „Republica” lui Platon. Când am zis că e nevoie de personaj conectat, tupeist și cu gura mare am descris ... prototipul capitalistului de succes! Pentru că, fiind în acea poziție, primarul trebuie să participe la un joc de forțe economice și politice din care să iasă câștigător pentru București și bucureșteni. Administrarea primăriei nu e ca jocul la bursă, sau ca investițiile pe forex, unde stai pe margine și urmărești rece și calculat anumite tendințe pe baza cărora pierzi sau câștigi bani. Cum ziceam mai sus, ieși cu rigla și zici rece și calculat: aici va fi parcare, dincolo parc, dincolo ștrand etc. Administrarea primăriei înseamnă să intri în contact cu o grămadă de agenți economici, unii sprijiniți de unii, alții de alții, cu o grămadă de politicieni, unii de stânga, alții de dreapta, alții de sus și alții de jos, să ai de-a face cu o grămadă de aspecte ale pieței libere din care să alegi cea mai bună ofertă pentru bucureșteni, dar o oferă care să nu-i supere nici pe unii, nici pe alții. Dată fiind poziția sa și realitatea funcției pe care o ocupă primarul general nu se va putea sustrage jocurilor de interese, dar va putea să le domine. Cu o singură condiție: să înțeleagă piața liberă. Să înțeleagă că dacă nu ești bine conectat, tupeist și cu gura mare vei fi strivit.

Un efect previzibil, scăderea speranței de viață

Pentru că am îndrăznit să spun că perioada de tranziție reprezintă un regres social față de perioada comunismului, fel de fel de retarzi m-au acuzat că aș fi neocomunist. Unul din argumentele boilor era acela că, vezi Doamne, după 1990 a crescut speranța de viață. Am avut cel puțin o asemenea discuție cu un domn neplăcut de la Acum.tv, care visează peste tot neocomuniști, și cu un comentator frecvent de pe CriticAtac.ro .

Chestia e următoarea: speranța de viață după 1990 era normal să crească pentru că se venea pe un sistem sanitar și pe o siguranță a vieții rămasă de pe vremea comuniștilor. Oamenii aveau un loc de muncă stabil, fabrica nu era doar fabrică ci avea și dispensar medical, grădiniță, creșă pentru copii, dispensarele sătești chiar funcționau. Comuniștii au investit masiv în programe de prevenție și de vaccinare, vaccinurile erau gratuite și de bună calitate, se făceau în mod organizat prin rețeaua de grădinițe și școli. Dacă recunoaștem treburile astea nu înseamnă câtuși de puțin că glorificăm regimul comunist, ci că apreciem normalitatea. Pe lângă aceste lucruri care țineau direct de sistemul sanitar, anumite susțineri contemporane (de exemplu ceea ce zice  profesorul  Mencinicopschi) ne dau de înțeles că pe timpul comuniștilor salamul, atât cât se găsea, chiar era salam, și parizerul, parizer - nu simple adunături de E-uri. N-aș putea să confirm sau să infirm acest lucru, fiindcă nu am lucrat niciodată într-o fabrică de mezeluri, să văd ce și cum, dar țin minte că pâinea de pe timpul lui Ceaușescu, la fel ca și pâinea pe care ți-o faci singur în casă, la mașină, mucegăia după 3-4 zile, spre deosebire de pâinea pe care o cumpărăm la pungă și care rezistă și câte 10 zile.

Ei bine, din păcate și acest argument al speranței de viață începe să se destrame, exact cum am anticipat mai demult. Via CriticAtac am aflat de o analiză foarte interesantă postată pe CursDeGuvernare.ro din care rezultă cu claritate că speranța de viață a început să scadă la populația masculină născută după 1960. Datele sunt extrase din 2010 comparativ cu 2009. Citez concluzia:

„Oarecum paradoxal, bărbații născuți în 1950 au o scădere minimă a speranței de viață, în timp ce bărbații născuți în 1940, în timpul războiului au o speranță de viață în creștere. Și mai interesant, contrar aparențelor, bărbații în vârstă de 70 de ani din mediul rural au o speranță de viață mai mare decât cei mediul urban.

În cea mai nefericită postură se regăsesc cei care, după ce au muncit câțiva ani în socialism, au susținut ieșiri timpurii la pensie din contribuții de asigurări sociale la niveluri foarte ridicate și, culmea, nici nu s-au mai încadrat pentru a beneficia de pensie privată deoarece depășiseră de puțin vârsta limită de 45 de ani la introducerea acesteia.”

Să traducem într-un limbaj mai puțin diplomatic: cei a căror viață s-a petrecut mai mult în comunism, altfel zis - program de muncă bătut în cuie 7.00-15.00, educație gratis, sănătate gratis (aici cârcotașii ar putea spune că nu era gratis, orice vizită la doctor te costa un pachet de Fa sau un cartuș de BT...), casă gratis, loc de muncă asigurat și colac peste pupăză, după 1990, posibilitatea de pensionare anticipată - o duc bine spre binișor. Cei care s-au trezit brusc că locul de muncă nu mai e așa de sigur, că sănătatea costă, că școlile copiilor încep să coste, că dacă pleci la ora 19.00 de la muncă ești dat afară, încep să dea colțul ceva mai devreme. Și pronosticul meu e că vor începe să dea colțul din ce în ce mai devreme (inclusiv generația mea, a celor născuți după 1970).

E indubitabil, așadar, că din punct de vedere social comunismul chiar a reprezentat un nec plus ultra al poporului român. Cifrele vorbesc. Firește, și nu trebuie nici să negăm, nici să ascundem acest lucru, rămân chestionabile modalitățile prin care regimul comunist a reușit îmbunătățirea situației sociale în România. Eu consider că au fost două etape majore, ambele îndoielnice ca execuție practică:

- Prima este etapa redistribuirii violente, care începe cu reforma agrară, naționalizarea și stabilizarea monetară și continuă până la încheierea colectivizării. Ar fi vorba, așadar, cam de perioada 1945-1962, deși până prin 1950 tot esențialul de măsuri fusese luat. Deși la final majoritatea populației a avut de câștigat (starea de sănătate și nivelul educațional au fost drastic îmbunătățite în perioada 1950-1960), nu se poate face abstracție de faptul că binele general a fost atins cu sacrificarea unui număr foarte mare de indivizi care, din varii motive, nu erau pe placul regimului. În plus, din graficul pe care l-am publicat aici rezultă că România rămăsese în mare măsură o țară agrară. Evoluția ei spre modernizare se blocase, anumiți parametri sociali de bază fuseseră atinși (starea de sănătate a populației, alfabetizarea etc.), dar trebuia găsită o soluție pentru a merge mai departe.
- A doua etapă de dezvoltare este cea a achiziției de tehnologie pe credit inițiată de Ceaușescu, având ca scop accelerarea modernizării. Cred că putem delimita astfel perioada 1969-1980. Strict numeric modernizarea a reușit (ponderea populația rurale a scăzut de la 65% în 1965 la 45% în 1990) dar, fiindcă achizițiile tehnologice au fost lipsite de noimă - Ceaușescu având ambiția ca România, indiferent de resursele fizice ale pământului și ale populației, să producă orice, de la mine de 0.5 până la avioane de pasageri - rezultatul a fost falimentul generalizat din anii '80, când cursul de schimb al dolarului, creșterea prețului petrolului și inapetența firmelor românești de a ieși cu produse competitive pe piețele non-CAER au avut ca efect direct și final lipsurile acute de pe piața internă de consum, care au dus la nemulțumirea populației și, într-un final, la izbucnirea Revoluției din 1989.

Vedem, totuși, că după fiecare etapă România a rămas cu ceva. După prima etapă de dezvoltare a rămas cu o populație educată și, se vede treaba, destul de rezistentă și sănătoasă (se încăpățânează să nu iasă din sistem, după cum zicea Boc). După a doua etapă a rămas cu niște active care, fie că au fost vândute ca fier vechi, fie că au avut parte de o privatizare funcțională, au mai adus cât de cât niște bănuți la bugetele anemice de după 1990 (nu contează că banii au fost, în general, prăduiți - ei chiar au existat). Dar după tranziție, oare ce va rămâne după tranziție, cum vor scrie cronicarii viitorului despre această perioadă? Eu cred că scăderea speranței de viață ne poate da un mic indiciu, și chiar aș fi curios să aflu, încă de pe acum, dacă cele două mari reușite politice, accederea în NATO și UE, vor reuși să ofere vreo compensare valorică pentru restul nereușitelor în opinia istoricilor anului 2050. Din păcate, din moment ce conform statisticilor am șanse minime să mai fiu în viață în acel an, presimt că voi rămâne cu curiozitatea nesatisfăcută.

Sincere felicitări lui Remus Cernea

Pe Remus Cernea l-am remarcat când eram prin anul 4 de facultate și el era, cred, prin al 2-lea. Era un individ dubios, prezent mai mereu pe culoarele facultății și nedezlipit de o sacoșă în care își ducea, probabil, cursurile. În rest arăta exact cum arată și acum, când apare la televizor.

Mai târziu, când încă nu apăruseră blogurile și eu piguleam la prima revistă electronică de cultură de limbă română, Electr@, adică prin 2000-2001, am avut o polemică destul de acidă cu Cernea pe niște chestiuni culturale. Impresia pe care mi-a făcut-o atunci e că e un pic tâmpițel.

După 2008 i-am urmărit atent evoluția. La început m-a distrat, mi-am adus aminte cu nostalgie de o anumită perioadă din viața mea, după care am început să-l privesc mult mai serios. Omul avea un discurs, era eco, avea niște fixuri. Discursul lui era argumentat și tenace, avea o coloană pe Vox Publica. Bun așa. Pe de altă parte rămăsese în continuare cam tâmpițel, nu puteam să nu râd gândindu-mă că omul încă mai trăia cu părinții. Era un personaj destul de fistichiu.

Dar, așa fistichiu cum era, Remus Cernea era reprezentativ pentru vreo 50% dintre tinerii noștri. Fără job, sărac și locuind cu părinții până hăt, târziu. Adică NINJA - no income, no job or asset. Tinerii aceștia nu sunt reprezentați niciodată, de nimeni, nicăieri. În general partidele își aleg electoratul dintre pensionari, clasa de mijloc, bugetari, nostalgici, antreprenori etc. Tinerii de 25-35 de ani lipsiți de viitor nu prea intră în nici un calcul pentru că, în general, sunt prea dezabuzați ca să voteze (nici măcar companiile private nu îi iau în calcul atunci când își calculează bugetele de marketing, pentru că ei n-au bani). De aceea nu putem decât să ne bucurăm că unul dintre ei a ajuns consilier la guvern. Numirea lui Remus Cernea pe un post guvernamental este, aparent, o decizie absurdă a lui Ponta, dar o numire de genul ăsta reprezintă, de fapt, singura oportunitate prin care tineretul NINJA să capete o voce politică. E un gest foarte frumos al lui Ponta față de o parte importantă a tineretului nostru. Acum, singura dilemă e următoarea: va rămâne Cernea același locuitor al apartamentului părinților săi sau intrarea în politică îl va...  „așeza” la casa lui?

Ia să vedem: bate Vântu și pe la muma capitalizmului?

Am dat azi dimineață peste un articol incredibil pe Yahoo! Finance: Morgan Stanley cut Facebook estimates just before IPO. Pe scurt, s-a aflat că în timp ce fazanii erau îndemnați să se bage pe acțiunile FB oferite prin IPO, pe canale dosnice intermediarii ofertei publice își avertizau clienții să nu cumpere acțiuni FB pentru că nu au potențial de creștere.

După ce au lâncezit în prima zi de tranzacționare, acțiunile FB au căzut ieri cu 11% și azi văd că se învârt pe la -7%.

În România există tendința de a idealiza tot ceea ce poartă ștampila „Made in US”, dar treaba asta începe să pută din ce în ce mai mult a făcătură GELSOR, tipic balcanică. De unde se vede, de altfel, că așa-zisul „capitalism de cumetrie” din România nu e deloc original (și chiar nu e, recomand această lectură pentru mai multe amănunte: Peter Schweizer: Throw Them All Out). Se inflamează artificial o bulă, se găsește numărul necesar de fazani, șmecherii iau potul, proștii pierd totul. La noi se zice de 10-11 ani că „nu funcționează justiția”. Sunt curios dacă la mama capitaliștilor tot 10-11 ani o să dureze până când se va trage concluzia că pe răufăcători îi bate „vântu”, nu poliția.

...se aude, bre Gittenstein?... Ia dă-ți temă de gândire și fă matale niște spume la mă-ta în carcasă. Mai lasă comentariile coloniale despre ce procuror, câte gaze, muma democrației și așa mai departe. Sictir!

Miracol my ass: a început Facebook cu adevărat de la zero?

Spălații pe creier de la Ziarul Financiar au produs azi un rahat de material jurnalistic intitulat pompos „Miracolul Facebook: cum să faci în 8 ani 104 miliarde de dolari pornind de la zero”. În acest fel se acreditează ideea, complet falsă, că Zuckerberg a pornit la drum cu deștu'n fund și că rețeaua asta socială, care se va dezumfla mai repede decât își închipuie unii (și mă tem să nu târască după ea întreaga industrie de internet, provocând spargerea dotcom bubble 2.0, implicit o nouă cădere majoră a piețelor) reprezintă materializarea visului american.

Nici vorbă de așa ceva. De altfel, articolul își contrazice flagrant titlul dacă ai răbdarea să-l citești. Totuși, să punem un pic de ordine în acel „zero” și să vedem cum au stat lucrurile cu adevărat (datele financiare sunt luate din Wikipedia și Techcrunch):

- În 2004, când Facebook abia apăruse, a primit nu mai puțin de 500.000 de dolari (juma' de milion de dolari!) de la Peter Thiel, cofondator PayPal. Câți dintre cei care investesc într-o afacere online nu speră la o asemenea pleașcă, să aibă un site minor, oarecum popular, nimic de zis, printre studenți, și să sară repede cineva cu jumătate de milion de dolari?!
- În mai 2005 a primit 12,7 milioane de dolari de la Accel Partners și apoi în aprilie 2006 27,5 milioane de la Greylock Partners. În total, așadar, în primii doi ani de la înființare Facebook a luat finanțări private de peste 40 de milioane de dolari, asta fără să socotim cât au investit, concret, Zuckerberg și asociații săi (care nu erau chiar cei mai sărăcuți tineri de pe planeta Earth). Deja Facebook era evaluat la 2 miliarde de dolari, deși, concret, nu avea decât în jur de 12 milioane de conturi, adică mult sub MySpace!

Restul e istorie. După 2006 finanțările care au ținut în viață Facebook nu au mai fost de ordinul zecilor, ci al sutelor de milioane de dolari (Microsoft - 240 de milioane, Li Ka-Shing - 120 de milioane etc.). Este evident că evoluția Facebook seamănă mai degrabă cu un Caritas minuțios pregătit, nicidecum cu vreun „miracol”. Așa cum zice titlul uneia dintre cele mai celebre cărți dedicate bulelor financiare, The Devil Takes the Hindmost!