Iluzia resetării sistemului

   Hai să vă liniștească tata.
   Partidele mari sunt pline de datorii. Quasi-falite. Sunt știri în media pe tema asta, nu mai insist.
   Partidele mici sau cele nou înființate sunt sărace, că așa e când ești mic și/sau la început de drum. De pildă la PSR / fostul PAS, situație pe care o cunosc bine din interior, toată activitatea a supraviețuit datorită eforturilor materiale deosebite făcute de președintele Constantin Rotaru (recunosc: nu știu de ce!) și cu ajutorul câtorva cotizații modeste făcute de membrii mai răsăriți. Eu, de pildă, am cotizat constant 100-150 de lei pe an, plus cheltuieli personale de cca. 1000-2000 de lei pentru diverse necesități electorale în anii cu alegeri (2012 și 2014). Restul banilor sunt cotizații mărunte (de genul 3 lei / lună) de la membrii simpli, și cam atât.
   Pragul electoral e de 5% indiferent de ce fel de alegeri vorbim. De la consiliu comunal până la parlament. Dar să ne concentrăm doar pe alegerile parlamentare. Deschiderea scenei politice către partide noi, formate din 3 membri, și trezirea conștiinței civice a tineretului va face ca la viitoarele alegeri participarea să fie ceva mai ridicată. Garantat. Hai să facem o estimare conservatoare, să nu zicem că vor fi 10 milioane de votanți, dar punem măcar 8,5 milioane. Cu 8,5 milioane de voturi, 5% - cât e pragul electoral - ar însemna 425.000 de voturi.
   Singurele partide capabile să treacă acest prag bazându-se strict pe voturile activiștilor proprii sunt PSD, PNL, UDMR (dar cu mari emoții) și, posibil, UNPR (care e departe de a fi ieșit din cărți, cu toate problemele generalului Oprea). Ce înțeleg prin asta? Adică, astea sunt singurele partide care pot mobiliza cu ajutorul telefoanelor, organizării interne și relațiilor interumane suficienți oameni (membri, simpatizanți și diverse categorii dependente) cât să treacă pragul electoral. PSD / PNL pot lua prin mobilizare undeva în zona 2-2,5 milioane de votanți, UDMR și UNPR în jurul pragului electoral.
   Restul partidelor nu pot face asta. Nu e de ajuns să ai 50.000 de like-uri pe Facebook ca să te consideri „mare”, trebuie să ai 450.000 de nume și prenume de care să știi sigur că vor vota cu tine. ALDE-le lui Tăriceanu e mort în păpușoi. Nu are structuri, nu are nimic. Are câțiva primari, care n-ar fi exclus să facă joc dublu (ajutând PNL-ul) și cam atât. M10 nici atât. M10 trăiește strict din entuziasmul unora pentru Monica Macovei, însă Macovei e extrem de vulnerabilă în acest moment, după ce s-a înfrățit cu Erdogan. Nici PMP nu are structuri, chit că îl are pe Băsescu. În cazul unei participări la vot joase partidele astea poate vor lua cu heirupism 100-200.000 de voturi, ceea ce le-ar aduce în preajma pragului electoral, dar în cazul unei participări ridicate nu au nici o șansă de a ajunge la 5%. De restul partidelor extraparlamentare - PSR, ecologiștii etc. nici nu mai pomenesc. PRM-ul? Încă trebuie să-și adune aripile: aripa Funar și cu cea post-Vadim.
   Acestea sunt datele problemei. Avem niște partide falite care însă pot trimite oameni în parlament, și avem niște partide mici care ar putea, poate, să propună altceva, dar care n-au forța necesară pentru a trimite oameni în parlament. Pentru că pragul electoral e 5%.
   Acum, să zicem că vrem să reînnoim clasa politică. Cel mai simplu o putem reînnoi votând un partid nou sau un partid extraparlamentar, dintre astea mici. Din practica celor 3 campanii electorale la care am participat pot spune că un vot pentru un candidat / un partid din afara sistemului costă cel puțin 3 euro (la partidele mari e și mai mult, de la 10 euro în sus). Înțeleg prin asta costul implicat cu reclamele de stradă, tv, radio, Facebook etc. Că lumea nu te votează pur și simplu. Trebuie să te faci cunoscut, oricât de frumos ai fi. Trebuie să te faci cunoscut până în ultimele unghere ale țării, că degeaba te cheamă Monica Macovei și ești cunoscută la București, dacă nu ești cunoscută și n-ai candidat și la Cotârlați.
   Asta înseamnă că dacă ești partid mic și vrei să intri în parlament va fi nevoie de cel puțin 450.000 x 3 euro => 1,35 milioane euro.
   Cash.
   Nici un partid mic / nou nu are banii ăștia. Decât dacă nu cumva se lasă pe mâna vreunui bandit gen Becali, adică ... #aceeasimizerie. Varianta asta pică!
   Și ziceam mai sus că partidele mari sunt falite. Nici ele n-au banii ăștia. Amândouă partidele mari au datorii majore și nici dracu nu mai vrea să le muncească pe datorie, mai ales că în urma acțiunilor DNA nu ai deloc siguranța că după alegeri „investiția” se va returna.
   Da, dar partidele mari pot băga candidații în parlament, pentru că au organizarea necesară.
   Așa că, pe cale de consecință, la anul campania se va finanța în general chiar din vistieria candidaților, fiindcă partidele n-au de unde. Vor candida numai oameni care își pot finanța campania.
   Dintr-un foc, vor candida numai oameni cu bani, care își permit o cheltuială. Adică... aceeași!
   Și atunci, în condițiile în care singurele partide despre care poți avea certitudinea că vor trece pragul electoral sunt PSD / PNL / UNPR / UDMR, unde credeți că vor merge candidații cu bani? Vor merge ei la Partidul lui Pește Prăjit, fiindcă are 100.000 de like-uri pe Facebook, sau vor merge la PNL / PSD / UNPR / UDMR, singurele partide care pot trece pragul electoral și la București, și la Cotârlați?
   Hai, că răspunsul nu e greu.

   Singura posibilitate reală de a reseta clasa politică e să reducem pragul electoral la un coeficient normal la cap (undeva în zona 1-1,5% cred că ar fi suficient) și să eliminăm din legislație aberația cu obligavitatea adunării de semnături pentru fiecare candidatură în parte. Pentru că un candidat nu se reprezintă neapărat pe sine în alegeri, el poate reprezenta un partid sau niște idei. De pildă, partidul Monicăi Macovei poate fi reprezentat la Cotârlați de un anume anonim domn Popescu care, chiar dacă nu e cunoscut pe plan local, e inimos și ar face treabă bună; de ce să-l obligi, atunci, să strângă niște sute sau mii de semnături pe care, nefiind un personaj notoriu pe plan local, nu le va putea strânge, ca să-și înscrie candidatura?! (Noi știm prea bine de ce: pentru că numai partidele sistemului pot face o astfel de operațiune pentru mii de candidați.) Poate că în timpul campaniei electorale oamenii o vor vedea pe Monica Macovei la televizor, o să le placă de ea, o să-i caute candidatul local și îl vor vota, chit că, înainte de alegeri, habar nu au cine e!
   Așa că, momentan, orice discuție despre „o altă paradigmă politică” și „resetarea sistemului” trebuie să înceteze, pentru că e din start mincinoasă. Sistemul nu poate fi resetat. Sistemul nu poate fi decât aruncat la gunoi și în locul lui pus altceva!

Scrisoare deschisă, legată de problema traficului, pentru maimuțele din primăria București

Mi-e teamă că, scriind acest text, jignesc maimuțele.

Maimuța este acel animal care, din cine știe ce motive, pe scara evoluției nu a ajuns să se transforme în om. Asta înseamnă că nu și-a dezvoltat capacitatea unui limbaj articulat și a unei gândiri inferențiale avansată, deși unele specii de maimuțe („primatele”) au comun cu omul o mare parte a ADN-ului.

Chiar și așa, majoritatea maimuțelor și mai ales primatele sunt capabile să facă inferențe logice simple, lucru observat atât în natură de cercetători precum Jane Goodall, care a lucrat o mulțime de decenii cu cimpanzeii, cât și în condiții de laborator, așa cum s-a observat pe cercetările făcute cu cimpanzei bonobo de Sue Savage-Rumbaugh.

Cel mai simplu act de gândire logică, de care până și maimuțele se pare că sunt în stare, se poate exprima astfel:

A -> B
B -> C
--
A -> C

ceea ce se traduce astfel: „Dacă A implică B și B implică C, atunci A implică C.”

Acum, de ce sunt nervos pe tâmpiții din PMB și primăriile de sector? Pentru că nu am pretenția să le meargă creierele seci după regulile avansate ale inferențelor cu conjuncții sau disjuncții sau termeni negativi șamd. Dar vreau să le funcționeze măcar după regula simplă a celei mai simple inferențe, pe care până și cimpanzeii se pare că o înțeleg.

Avem un oraș aglomerat. Se fac deja mai bine de 10 ani de când s-a pus acut problema aglomerației acestui oraș și primarii au început să câștige alegerile cu planuri de șosele suspendate, poduri-minune, pasaje subterane și „străpungeri” strategice. Vreo câteva (Basarab, Mihai Bravu, pasajul de la Piața Presei Libere) s-au și realizat. Orașul a rămas în continuare aglomerat. Și va rămâne în continuare.

Ceea ce ar trebui să ridice niște semne de întrebare e faptul că orașul nu e întotdeauna aglomerat. Vara, în timpul vacanței, nu e aglomerat. La fel și primăvara sau iarna, când sunt vacanțele de primăvară sau iarnă. La fel și în zilele în care sunt diverse vacanțe școlare ocazionale. De pildă luni, 5 octombrie, a fost „Ziua învățământului” și nu s-au ținut ore nici la grădinițe, nici la școli, nici la licee. Orașul a fost foarte lejer pentru o zi de luni de octombrie, inclusiv în zonele tradițional aglomerate. Aglomerația se suprapune mai mult decât clar pe sezoanele și zilele anului școlar.

Dacă ar fi să transpunem într-un raționament logic această observație, ea s-ar putea scrie astfel:

Toamna încep școlile.
Dacă încep școlile, orașul se aglomerează.
--
Orașul se aglomerează toamna.

După cum se vede, dacă citim ca imbecilii ultima frază: „Orașul se aglomerează toamna.” nu vedem decât problema. Dacă însă o citim ca oamenii inteligenți și ne uităm la cele două premise, descoperim și cauza, care e exprimată chiar acolo. Câtă vreme nu corelăm cauza cu problema generată, atunci rezolvările nu vor putea duce la dispariția cauzei. O să continuăm să facem șosele suspendate, pasaje, tuneluri și străpungeri până o să ni se acrească (și le vom face pe multe zeci și sute de milioane de euro, firește). Numărul mașinilor de pe străzi nu se va reduce. Ele vor continua să existe acolo. Nu vor mai fi pe strada X, ci pe pasajul Y sau prin străpungerea Z.

Și atunci trebuie să ne punem o întrebare simplă. Cine e toată populația asta care, odată cu începutul școlilor, începe să aglomereze drumurile? E evident: sunt elevii și copiii de grădiniță! Că doar ei încep „școala” în septembrie! Nu o încep nici oamenii care au 40 de ani, nici pensionarii.

Dar au elevii și copii de grădiniță permis de conducere, ca să poată circula mașina? Evident că nu! Nu ei au permisul de conducere și nu ei conduc mașina, ci părinții lor. Și atunci, ar fi logic ca primăriile să se întrebe: de ce naiba părinții nu-și dau copiii la grădinițele și școlile din aproprierea casei, așa cum era pe vremea când creșteam cu toții cu cheia la gât, și trebuie să-i transporte cu mașina?!

Și răspunsurile ar veni de la sine: nu, nu e vorba de sute de mii de părinți din București pe care i-a apucat damblageala și spre deosebire de părinții din urmă cu 20-30 de ani, care își dădeau copiii la școala din cartier, ei vor să-și dea copiii la școala cutare, că au auzit că e un profesor bun de mate, sau la școala cutare, că au auzit că se face mai multă muzică. E vorba de un cumul de factori care țin de:

- Lipsa accesului la locuințe ieftine: locuințele din București sunt încă foarte scumpe comparativ cu salariul median și chiar cu cel mediu. O familie nu se poate muta ușor în zona în care trăiește „ancora” (de obicei, bunicii) care se ocupă în timpul liber de copil / copii, pentru că primăriile nu atacă deloc problema locuințelor goale (care ar trebui impozitate suplimentar) și nu investesc nimic în construcția de locuințe. Drept pentru care o mașină e mult mai ieftină. Dacă nu te poți muta în zona care te interesează, măcar te deplasezi în fiecare zi. Pierzi niște timp în trafic, dar ieși mai ieftin.

- Lipsa investițiilor în sistemul de învățământ, investiții pe care, conform legii, trebuie să le facă primăriile: să zicem că te lipsești de ajutorul bunicilor și vrei să duci copilul la școala din zona în care locuiești efectiv, dar pentru asta îți trebuie o bonă care să stea cu el în orele în care nu o poți face tu. Păi fără 1500-2000 de lei, în cel mai bun caz, nu scapi. Având în vedere că salariul mediu din București e în jur de 2500 de lei (dar cel median cu siguranță e mult mai mic) e de la sine înțeles că foarte puține familii își permit o asemenea soluție. Drept pentru care tot mașina, cu care poți duce copilul acolo unde ieși mai ieftin cu creșterea lui, rămâne de bază. Primăriile ar trebui să investească direct în actuala infrastructură educațională, inclusiv să angajeze în mod direct personal didactic și auxiliar care să se asigure că unitățile școlare sunt folosite la maximum de potențial pe durata zilei, inclusiv în activități de tip after-school și în activități cultural-sportive. Credeți că nu se poate? Vă spun doar atât: Sectorul 1, cel mai sărac în creșe din București, are un buget anual de 1,1 MILIARDE lei. Sectorul 2, 0,89 miliarde. Cel mai sărac e sectorul lui Vanghelie, cu un buget anul acesta de 0,45 miliarde lei. În total sectoarele Bucureștiului au un buget cumulat de 4,6 miliarde lei, adică peste 1 miliard de euro. La banii ăștia se adaugă și „un mărunțiș” de vreo 100 de milioane de lei pe care Primăria Generală îi alocă anual primăriilor de sector, plus bugetul propriu-zis al Primăriei Generale. Oare sunt bucureștenii într-atât de proști încă să creadă că, având la dispoziție atâta bănet, obscen de mult, primăriile nu pot investi nimic nici în locuințe accesibile pentru clasa mijlocie, nici în extinderea sistemului local de învățământ? Probabil că da, altfel nu i-ar mai vota an de an pe imbecilii ăștia din PSD/PNL.

În concluzie, să nu ne mai mirăm că e orașul aglomerat. Nu e vorba de semafoare care nu se coordonează. Cu semafoare coordonate sau nu, cu autostrăzi suspendate sau nu, în traficul din București tot 1 milion de mașini în mișcare vor fi. Că nu vor fi pe axa X-Y ci pe axa Z-W, chiar nu contează. Ele se vor mișca în continuare. Aici. E vorba de necesități de viață cărora administrația e incapabilă să le răspundă, pentru că e incapabilă să le înțeleagă.

PSD-ul va da o lege prin care se vor scoate singuri în afara legii

Cum un parlament-mamut adună mai mulți proști în același loc, și prostia însumată a acestora dă mai mult.

Abia aștept să treacă legea asta prin comisii, prin plen, să o promulge Iohannis, și apoi PNL-iștii să ceară desființarea PSD și să-l bage pe Ponta 10 ani la pușcărie.

Și, ca un alt efect colateral al acestei propuneri imbecile, abia aștept să văd autobuze pline cu rromi din România decolând spre Jermănika, unde vor cere azil politic.

Ceea ce nu a reușit să facă opoziția, sunt pe cale să facă ei înșiși: PSD pregătește o lege prin care se trece singur în ilegalitate - articol nou pe „Argumente și Fapte”.

Păunescu și Vadim

  Trebuie să fii tare prost ca să-l alături pe Vadim lui Adrian Păunescu, așa cum face băiatul ăsta aici.
  Poeziile lui Păunescu erau citite în anii 80 cu speranță de români. Vindea sute de mii de cărți (și nu la pachet!). Cenaclurile lui adunau zeci de mii de oameni care apoi stăteau ore întregi la coadă ca să-i cumpere discurile cu cântecele. În întâlnirile față către față cu Ceaușescu (astăzi perfect documentate), Păunescu a demonstrat de multe ori mai multă demnitate decât au demonstrat jigodiile care după 1989 au uzurpat cu ticăloșie și obraz inenarabil de gros rangul de dizident.
  Ghinionul lui Păunescu a fost că în confuzia din decembrie 1989 imbecilii și netoții invidioși pe succesele lui literare i-au instrumentat imaginea de susținător al regimului, ceea ce era o prostie. Susținători ai regimului au fost toți cei care, cu ticăloșie, au tăcut în acei ani. Nu doar unul ca Păunescu, care la adăpostul unei metafore pro-Ceaușescu strecura invariabil și o copită.
  Nu degeaba Paul Goma, singurul scriitor român care a fost dizident autentic, a refuzat să revină în România după 1989. S-a simțit și s-ar simți în continuare umilit să fie pus alături de toate pramatiile, toți liicenii și toți pleșii, ale căror singure virtuți, pe care și le laudă acum, au fost glasul tăcut și privirea speriată. Adică minima moralia.
  Ceea ce i s-a întâmplat în decembrie 1989 l-a înrăit, ca om, pe Păunescu; și-a ascuns obrajii rumeni în ditamai barba (pe care și-o mai scurtase la bătrânețe) și poate că din cauza asta a făcut și alegeri greșite, dar a rămas până la capăt un om dedicat ideilor autentice de stânga, fără să se renege sau să facă volte de pe o parte a spectrului politic pe alta. Și, în definitiv, rămâne unul dintre principalii poeți ai generației 1960, indiferent ce vor zice despre el mărunții săi cârtitori.
  Pe de altă parte Vadim a fost la originile sale un poet bunicel, nu lipsit de talent, dar nu un vârf de generație. Poate că a simțit asta, că nu va putea fi niciodată egal cu un Păunescu sau cu un Nichita, nici măcar comparabil cu un Dan Laurențiu sau Emil Brumaru, și a decis să-și valorifice bruma de talent poetic cu cinism. A făcut din poezie o meserie așa cum face strungarul piese: dacă era poet și societatea îi cerea să scrie despre Elena Ceaușescu, foarte bine, el asta făcea și pe asta își lua banii. Vadim a fost așadar, în primul rând, un poet-lichea. Dintotdeauna. Poate că dacă își șlefuia talentul în altă direcție lăsa și el o urmă mai palpabilă în literatură. Urma pe care a lăsat-o e o pâlpâire.
  Nu sunt un specialist în literatură și nu pot aprecia dacă urma sa e mai palpabilă decât a altor versificatori ai regimului ceaușist, unii de care îmi aduc aminte amuzat și acum (Nicolae Dragoș, Tiberiu Utan, Geo Ciolcan - tatăl nimeni alteia decât Romanița Iovan!) pentru că apăreau invariabil în toate ziarele și revistele, alții care au rămas ferecați, poate pentru totdeauna, în negura imemoriei personale. Peste ani și ani poate se vor găsi istorici literari care să prezinte generațiilor viitoare interesantul fenomen al poeților encomiastici din anii 80, și poate vor găsi și ceva demn de recuperat din lirica lor (cu siguranță nu versurile adresate lui Ceaușescu).
  Vadim a abuzat de bruma de talent pe care o avea. Cu pamfletele a început încă din anii 80, timid, când scria de toate la „Săptămâna”, de la osanale dedicate lui Ceaușescu la comentarii de fotbal, trecând prin probleme de istorie și de literatură contemporană. Ceea ce scria și se scria la „Săptămâna” în acea perioadă era fără îndoială lizibil, în limitele epocii, așa cum poate oricine să se convingă răsfoind fie și numai virtual numerele revistei scanate pe situl tvarheolog.com. În plus, revista prezenta programul teatrelor, un top muzical și multe alte lucruri interesante, care erau plăcute publicului. Cu greu ai fi putut prevesti turbatul de mai târziu. În anii ăia părea destul de calm. Nici regimul, probabil, nu i-ar fi dat voie să înjure ca la ușa cortului într-o publicație scrisă.
  Dar după 1989, având în vedere că revista „Săptămâna” a fost desființată (tot din rațiuni de oftică literară), i s-a cerut de către Petre Roman și Ion Iliescu să devină portavocea unor dejecții pe care ei nu-și permiteau, din rațiuni de imagine, să le răspândească în public și dacă asta i s-a cerut, asta a prestat. Doar nu era să se ducă la sapă sau pe tractor; omul știa să mânuiască stiloul, nu tractorul, așa că și-a oferit serviciile cui a știut și a vrut să profite de ele.
  Că sinistrul cuplu Iliescu-Roman a stat la baza înființării revistei „România Mare” nu e nici o îndoială, dovadă că revista a devenit purtătoarea de meme pe care Iliescu apucase să le zică în primele luni din 1990, dar apoi își luase aminte și le aruncase din limbajul propriu. „Vin moșierii”, „ne atacă ungurii”, „expiratul de Coposu”, chestii de-astea. Ei nu-și mai permiteau să le urle de la balcoane, că nu era cușer; dar, pentru a le păstra calde în discursul public, l-au băgat pe Vadim la înaintare.
  Vadim și-a ascuns dejecțiile sub masca pamfletului arghezian. Ce-i drept, unul dintre pamfletele celebre ale literaturii noastre, „Baroane”, e plin de rahat. Nimeni nu a stat până acum să-i judece lui Vadim, la modul serios, calitatea pamfletară a articolelor sale. Că or fi sau nu pamflete autentice, momentan e greu de zis. Eu personal înclin să cred că nu. Sunt simple golănii, care însă își au locul lor perfect definit într-o Românie post-1989 complet dezaxată, manelizată, înrăită, înfometată.
  Greșeala lui Vadim a fost că s-a crezut mai mult decât era. S-a crezut un poet genial, și era un simplu versificator; s-a crezut mare cărturar și specialist în istorie, sociologie și câte și mai câte, și în realitate era un simplu enciclopedist; s-a crezut un geniu politic, și de fapt era un simplu pion folosit de toată lumea (gândiți-vă numai câtor jigodii le-a asigurat un loc călduț în parlament, sau câte dezinformări au fost lansate prin el, tulburând opinia publică de-a lungul timpului - „rona hartner” vă spune ceva?). Când n-au mai avut nevoie de el, că deh, intrasem în Uniunea Europeană, o luasem deja pe drumul fără întoarcere al căii euroatlantice, l-au „executat”. În 2008 PRM a trecut pragul electoral, dar au avut grijă băieții cu ochi albaștri să-l scoată la 4,9% (nu mă întrebați de unde știu asta; prefer să nu zic; luați informația de bună, așa cum o iau și eu). Ar fi trebuit să fie avizat de ceea ce pățise PSM-ul în 1996, când tot băieții cu ochi albaștri au avut grijă să-l bage sub pragul electoral, care la vremea aceea era de numai 3%.
  Atât am vrut să zic. Nu-i mai comparați pe Păunescu și Vadim, că nu sunt la fel.

Pentru amatorii de mistere. Contribuția mea la misterele Sfinxului din Bucegi :)

Ultima oară urcasem la Sfinx în timpul studenției adică, hăt, în urmă cu vreo 20 de ani. Din fericire lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci încoace, adică n-au apărut pe platou nici biserici, nici hoteluri, nici automobile, nici alte bălării cu care eram amenințați. Totul a rămas aproximativ la fel. Când eram student am ajuns și pe la Vârful Omu, dar astăzi, sincer, nu cred că voi mai merge vreodată acolo. Poate, doar, dacă se va trage cândva un cablu de telecabină. Deh, vârsta... :)

De curând însă am ajuns iar și chiar vroiam să ajung, pentru că în contextul exploziei de informații online, mai ales cele legate de dacisme, tracisme și dacopatisme (după expresia lui Dan Alexe de la Europa Liberă), era inevitabil să nu citesc ceva „misterios” legat de minunatul megalit carpatic. Misteriosul ca misteriosul, dar mi-au atras atenția și unele detalii din poze, detalii pe care nu le comenta nimeni. Așa că mi-am propus în urmă cu vreo 5 ani să merg sus, la Sfinx, și să-l mai văd cu ochii mei. De la dorință la putirință, chef și timp e mult, așa că au trecut anii și abia vara asta am ajuns (cu telecabina, să fim bine înțeleși!... cred că aș muri dacă ar fi să urc pe jos).

Să privim așadar fotografiile de mai jos.

Sursă foto: www.turistderomania.ro

A. Știu, toată lumea se uită la chip, dar eu v-aș ruga să vă uitați la ceafa megalitului, unde se văd niște tăieturi ca niște dale, un soi de zig-zag, unde par să se distingă niște unghiuri drepte. Unghiurile drepte nu sunt chiar necunoscute în natură, dar le întâlnim mai degrabă în microstructuri cristaline.

B. Aveam, așadar, curiozitatea de a explora de a aproape acel zig-zag. Ani de zile am avut această curiozitate. Vara asta, în sfârșit, mi-am satisfăcut-o :) Zig-zagul se distinge așa de bine în toate fotografiile megalitului, încât mă întrebam dacă nu cumva se pot distinge acolo unul sau mai multe unghiuri drepte.

C. Realitatea e că, privit de aproape, zig-zagul propriu-zis nu pare decât o crăpătură oarecare. Un geolog probabil ar ști să ofere și o explicație pertinentă privind formarea.

Dă click pentru mărire!

D. Dar ceea ce e la capătul lui mi s-a părut cu adevărat interesant.

Dă click pentru mărire!

În colțul ăla se distinge un dreptunghi perfect, cu dimensiunile aproximative 15 x 20cm. Oricine urcă de acum încolo poate verifica ușor chestia asta cu un echer, sau suprapunând peste muchiile pietrei un obiect cu colțuri drepte aflat la îndemână (de pildă o tabletă sau un telefon mobil).

Ciudat? :)