Primul tiraj e aproape epuizat!

 

Am o veste bună... măcar pentru mine! Dar pe care vreau să o împărtășesc și cu voi.

Primul tiraj al cărții s-a dat nesperat de bine (și cei care au citit-o mi-au zis că e o carte chiar bună, ceea ce nu poate decât să mă bucure). De-asta, atât pe situl editurii, cât și pe online la Cărturești, apare ca fiind „stoc epuizat”. Dar cartea se mai găsește în rețeaua Cărturești, în 14 orașe (în București, doar în 8 librării, că în restul s-a dat), în câteva librării Humanitas, CLB, Librarul și pe online pe cele mai mari librării listate aici.

În urmă cu o săptămână am avut și „lansarea oficială” la Cărturești Modul, care a ieșit foarte bine. Nu mă așteptam să vină atâta lume (spre 60 de oameni).

În sfârșit, miercurea viitoare o să apar la un podcast destul de urmărit. Nu zic la cine, o să afle toată lumea. Și apoi vine târgul Bookfest 2026, unde editorul m-a inclus într-un alt eveniment.

Momentan e bine și sunt bine. Să dea Dumnezeu să rămână totul așa. Din iunie începe perioada cu analize, controale medicale, vizita anuală la spital. 

LE. Cartea a revenit „în stoc” pe situl Cartex. La timp pentru podcastul de mâine 27 mai și Bookfest.

„Perspectivă inversă”: 7 idei care sper să-l pună pe gânduri pe cititor

Mai multă lume m-a întrebat „despre ce e cartea”. Întrucât o carte care conține idei filozofice nu poate fi povestită așa cum povestești un roman, nu voi face greșeala să cad în această capcană. Poate că am zis niște tâmpenii cât casa acolo, cine știe! Totuși, iată câteva idei - nu neapărat în această ordine a apariției - care cred că vor fi interesante pentru oricine va avea curiozitatea să o citească, și care pot da oricui o idee legată de mizele acestei cărți. Spre deosebire de lectura de ficțiune literară, unde este important să înțelegem firul narativ, când citim eseistică/filozofie este foarte important să înțelegem „miza”, sau „mizele” autorului: de ce crede el că e importantă problema pe care o discută?... ce vrea el să transmită?... care e întrebarea esențială pe care și-o pune?...

Ideea 1. Dintre cele două state-pilon ale ordinii mondiale postbelice, SUA și URSS, primul care a dat de facto faliment a fost SUA, cu 20 de ani înaintea URSS (și, adaug - asta nu o zic în carte - astăzi trăim momentul la care falimentul de atunci nu mai poate fi ascuns).

Ideea 2. Șoc și groază: socialismul estic nu doar că a funcționat bine-mersi până la șocul Nixon (1971), dar a făcut-o chiar mai bine decât capitalismul occidental.  

Ideea 3. Dacă scotocim la rădăcinile dihotomiei stânga/dreapta, egalitarismul nu e deloc specific stângii, ci doar „un om de paie” / o reducere la absurd a ideilor „de stânga”.

Ideea 4. „Stânga și dreapta” reprezintă o dihotomie politică depășită, dar extremismele potențiale sunt mult mai multe azi (adică nu mai avem doar „extremism de stânga” și „extremism de dreapta”).

Ideea 5. „Neomarxism” e, în zilele noastre, doar un termen derogatoriu care nu semnifică nimic. (Exemplificare, pe care nu o dau în carte: e la fel de aberant să zici despre ideologia „corectitudinii politice” că e „neomarxism” pe cât de aberant ar fi să-l faci pe Heidegger „neokantian” doar fiindcă poți gândi o filieră de idei pe linia Kant ⇒ neokantieni ⇒ fenomenologia lui Husserl ⇒ Heidegger. Sigur că linia există, așa cum e certă și linia Marx ⇒ neomarxism, incl. marxism-leninismul (bolșevismul) ⇒ Școala de la Frankfurt, cu „Eros și Civilizație” a lui Marcuse ⇒ teoria critică, numai că diferențele sunt atât de mari între începutul liniei și capătul ei, încât numai un tâmpit le-ar putea echivala. Spre exemplu, la Kant întrebarea esențială e: „Care sunt limitele rațiunii?”, și la Heidegger: „Ce este Ființarea?”, adică Heidegger își propune să recupereze gândirea metafizicii, fix ceea ce Kant pune între paranteze...) 

Ideea 6. Comunismul românesc nu a însemnat câtuși de puțin „o ruptură” față de interbelic, ci dimpotrivă, ducerea politicii din interbelic la noi consecințe tot ale ei.

Ideea 7. Anularea alegerilor din decembrie 2024 reprezintă semnalul declanșării unei crize de tip ciclic care nu se va rezolva decât printr-o nouă construcție instituțională, cu toate posibilele consecințe ce ar decurge de aici: de la o regândire totală a câmpului politic până la extrem de posibila cădere a țării sub influența unui nou hegemon.

Reamintesc că pe o scară a dificultății de limbaj filozofic, „Perspectivă inversă” e scrisă undeva pe la gr. 2 din 5, așadar cam orice om absolvent de facultate ar putea să o citească și să înțeleagă argumentele de acolo, chiar dacă nu a mai citit vreodată o carte care conține idei filozofice.

Nu am pretenția că aș fi cine știe ce filozof speculativ: Hegel, Heidegger, Noica... Doamne-ferește! Eu sunt eu însumi, și vorbesc de la nivelul meu, de om simplu, pentru oamenii ca mine care mă pot înțelege. 

În sfârșit, pentru a înțelege metafora titlului - „perspectiva inversă” - am găsit pe X o explicație foarte simplă, pentru cititorul nefamiliarizat cu arta icoanei. Ideea e că tu - cititorule - ești, ca și mine, parte din cartea mea, odată ce o deschizi. Amândoi suntem acolo. Întâmplător, eu sunt autorul, dar asta nu mă face mai deștept decât tine. În realitate suntem amândoi parte din povestea care ne privește pe toți încă dinainte să o privim noi pe ea.

☦️ In the fifteenth century (1425), a Russian monk, Andrei Rublev, created the Icon of the Holy Trinity, inspired by the Genesis 18 passage. Some refer to it as the icon of icons.
Unlike Western art, where lines vanish into the distance, Rublev used reverse perspective. Notice… pic.twitter.com/X8RNfJzYWf

— Balkan & Beyond (@BalkanAndBeyond) April 19, 2026

Mi-a apărut cartea: „Perspectivă inversă”

 

După 25 de ani, iată-mă publicând o nouă carte.

Anunțul oficial l-am pus pe Facebook: 

Momentan cartea e doar anunțată pe situl editurii: https://www.edituracartex.ro/produs/perspectiva-inversa-eseuri-politice-intr-o-lume-post-ideologica/, dar de luni 6 aprilie va intra și în librării.

Nu e o carte „grea”. Nu e o carte „academică” (nu mă interesează în niciun fel să fiu asociat cu mediul academic!). E o carte în care încerc să fac filosofie pe înțelesul cât mai multor oameni. Deoarece cred în intelectualul independent de mediul academic. Cred că trebuie, că e obligatoriu să avem intelectuali în afara mediului academic. Cred că e obligatoriu să avem intelectuali care să scrie și să gândească fără presiunea scorului ISI, fără cerințe obligatorii de... „optică”, fără obligații de tip seniorial față de „jupânii” de la catedra la care râvnesc. Cred că o societate normală permite existența gândirii și în cadre atipice, unde oamenii muncesc, trăiesc, iubesc complet independent de ceea ce se întâmplă în universități.

LE. Iată câteva librării și magazine online de unde se poate comanda azi, 17 aprilie:

• Librăria Delfin
• Elefant
• Libris
• Libraria Online
• Librăriile Humanitas
• EMAG
• Cărturești (în București e în stoc cam peste tot)
• Librarie.net
• CLB (librăriile bucureștene) (în stoc fizic momentan în 3 librării din sectorul 1)
• Librăriile „Librarul” din București (dacă nu e la librărie o puteți cere, și vi se aduce)

Cum nu țin (și nici nu cred că e posibil) să mă îmbogățesc din vânzarea cărții, eventualele drepturi de autor care vor rezulta din vânzarea ei le voi dona integral unei fundații care se ocupă de îngrijirea pacienților oncologici, una la care mai donez eu bani din când în când.

Așa că vă mulțumesc anticipat pentru achiziție.

Despre acordul Mercosur, pe scurt

Acordul Mercosur e o gură de oxigen disperată menită să salveze de la faliment industria auto și de mașini-unelte europeană, în principal - cea germană, dar și, în subsidiar, cea franceză, cea italiană și tot lanțul de producție de componente aferent (Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria, România). 

Care e cauza? 

Nu vorbim aici doar de ruperea de sectorul energetic rusesc. E vorba, în primul și în primul rând, de pierderea accesului la piața chineză, deoarece chinezii au învățat să-și producă singuri atât automobilele, cât și mașini-uneltele necesare (mașinării industriale, linii conveioare, utilaje, roboți industriali).

În ceea ce privește producția auto, China a devenit astăzi producătorul mondial nr. 1, de departe. Mai rău, China este producătorul mondial nr. 1 de mașini electrice, la mare distanță. Chiar și Tesla începe să gâfâie în fața asaltului brandurilor chinezești (în frunte cu BYD).

În ceea ce privește producția de utilaje industriale, vă dau un singur exemplu, pe care îl cunosc foarte bine: piața de motostivuitoare. Primii trei producători chinezi: Hangcha, Heli, Baoli domină azi cam 35% din piața mondială, cotă de piață în creștere, mai mult decât producătorii germani (Jungheinrich, Still, Linde) sau cei americani (Crown, Yale) dar, foarte important, la prețuri de 70-80% din ce oferă concurența și deseori la aceeași calitate, dacă nu mai bine. Avantajul imens al chinezilor e că toată producția lor e localizată (lanțuri mici de producție), de la bateriile Li-Ion la motoarele pe care și le iau, în general, din Japonia. 

Situația este aceeași și în privința uneltelor, mașinăriilor industriale (dați un ochi pe Alibaba.com dacă nu mă credeți), liniilor conveioare etc. 

Unde mai au chinezii încă de recuperat: la aplicațiile speciale (de exemplu, depozite frigorifice) și la integrările software, dar din moment ce au ajuns să-și producă propriile sisteme de operare (Huawei), propriile aplicații AI (DeepSeek, Qwen) și, în curând, propriile microprocesoare, e doar o chestiune de timp (câțiva ani, 2-3) până când vor domina și nișele acestea. Pe piața românească, de exemplu, utilajele Hangcha care erau foarte apreciate pentru sarcini de bază (stivuire & transport intralogistic) încep să fie căutate și în formulele lor avansate (reach-trucks, order-pickers...).

În aceste condiții UE, în primul rând Germania, e disperată să mai găsească o piață-debușeu pentru câțiva ani, până când va veni apocalipsa sau, cine știe, ia foc China, își rupe piciorul Xi Jiping, cade PC Chinez... 

În acest scop birocrația bruxeleză e dispusă să sacrifice agricultura europeană gândindu-se că oricum în câțiva ani va intra Ucraina în UE, deci ce pierdem acum vom compensa cu uriașele câmpii ucrainene (chiar ciuntite de războiul cu Rusia, că rușii vor mai ocupa ceva pe acolo). Prostănacii nu se gândesc că e o luptă fără șanse de izbândă, așa cum s-a văzut și din „bătălia panourilor solare” din urmă cu câțiva ani, când banii UE au ajuns până la urmă să subvenționeze... achiziția de panouri chinezești. Birocrații și politicienii care-i susțin nu se gândesc decât să mai câștige alegerile încă odată, cât le va permite gura de oxigen dată de acordul Mercosur. Dar peste câțiva ani, în jurul anului 2030, UE se va trezi nu doar că nu mai are industrie, dar că nu va mai avea nici agricultură.

În particular, acordul subminează și pretențiile „climatice” ale birocrației bruxeleze, pentru că e un non-sens să încurajezi importul anual a sute de mii (poate chiar milioane) de tone-marfă care pot fi produse local, în condițiile în care urli că planeta se încălzește & shit. Cea mai sănătoasă și non-poluantă hrană e cea produsă local. În rest, e normal să imporți banane, kiwi, avocado și alte mărfuri care nu se pot produce în clima Europei, dar ca să imporți sute de mii de tone de carne de vită, carne de pui, carne de porc, miere etc. înseamnă să încurajezi transportul pe mii de kilometri, cu vapoare de-alea care poluează cât un oraș, al unor mărfuri care pot fi produse bine-mersi și la noi, în Europa.

Doamne apără și ne păzește, că vom avea nevoie cu tâmpiții ăștia care ne conduc și care nu văd decât până la următoarea rundă de alegeri la care trebuie ei să iasă bine.

O mică influență a țiganilor asupra limbii române: cimentarea cuvântului „găinărie” cu sensul de mic furtișag

Spre surprinderea mea, am constatat că majoritatea românilor nu cunosc etimologia cuvântului „găinărie” - cu sensul de mic furtișag, hoție măruntă - și a derivatului „găinar”, adică hoț de lucruri mărunte, lipsite de importanță. „Găinărie” mai înseamnă și crescătorie, sau coteț de găini, dar aici vorbim numai de primul sens.

Cum a ajuns limba română să denumească furtul de lucruri mărunte, „găinării”? Misterul ni se lămurește dacă deschidem Pravila lui Vasile Lupu (1646). Pravila lui Vasile Lupu a fost primul cod de legi scris de pe teritoriul Țărilor Române. El nu s-a născut din neant, probabil codifica legiuiri mai vechi care erau păstrate oral sau parțial în scris. Și iată ce ne zice pravila la punctele 110-111:

„110. Cel ce va fura găini, gânște și alte păsări dumeasnice, de va fura o dată, de dooă ori, a treia oară să-l spândzure.

111. Cela ce va fura furtușag mare, de oara dentăi să-l spândzure.”

Avem codificată aici, așadar, diferența dintre un furt mic și un furt mare. Pentru țăranul român pedeapsa risca să fie maximală (moartea) chiar și în cazul unui furt mic, de aceea ne putem închipui că țăranii furau rar, și numai de nevoie, ca să nu riște să li se adune numărul furturilor și să sfârșească în ștreang. Ne putem închipui că țăranii săraci nevoiți să mai fure câte o găină (sau ceva similar) la un moment dat, erau pedepsiți în vreun fel anume, pe măsura faptei: cel mai probabil erau biciuiți și mustrați aspru de oamenii boierului de a cărui moșie aparțineau. 

Dar iată ce citim mai încolo, la pct. 123, despre țigani:

„123. Țiganul sau țiganca lui, sau copilul, de va fura odată, sau de dooă ori, sau și de trei ori, găină, gânscă sau alt lucru micșor, să să iarte; iară de va fi alt lucru mai mare furat, să să cearte ca și fie ce fur.”

Iată deci că, surprinzător, deși țăranul român era în pericol să-și piardă capul dacă persista în furtișagurile mărunte (ilustrate prin ideea furtului unei găini - „găinărie”), țiganului i se ierta acest obicei nefast. Ceea ce, e lesne de înțeles, probabil că ducea la permanentizarea obiceiului, spre disperarea bietului țăran din a cărui gospodărie furau țiganii.

Explicația acestei indulgențe față de țigani e ușor de înțeles. În Evul Mediu românesc țiganii erau robi, practic erau „proprietatea” boierilor sau a mănăstirilor, chiar dacă majoritatea lor se puteau plimba liberi prin țară cu sălașul lor țigănesc. Sub influența unor militanți contemporani oengiști există tendința de a echivala robia țiganilor din Principate cu sclavia americano-africanilor din America de Nord, ceea ce e complet fals: negrii din America (sclavii) erau „factor de producție” pe plantații, practic bunăstarea inițială a unei părți bune din Americi s-a clădit pe munca forțată a negrilor (și nu numai, că în America de Sud și băștinașii erau forțați să muncească pentru colonizatori, mai ales în mine). Negrii nu puteau părăsi plantația și nu aveau voie să fure. Însă Principatele nu aveau un sistem de exploatare a muncii capitalist pentru simplul motiv că nu aveau o economie capitalistă. „Robia” era mai degrabă una de tip oriental, în care a fi „rob” însemna mai degrabă să fii dependent de stăpânul căruia îi erai alocat pentru diverse munci casnice, fără ca stăpânul să aibă intenția de a comercializa și de a obține profit din produsul acestor munci. Mulți țigani trăiau pe lângă mănăstiri și gospodăriile boierilor și făceau diverse munci practice de care aveau nevoie aceștia: gătit, îngrijirea vitelor, reparații, îngrijirea copiilor etc. Dar și mai mulți țigani erau liberi să cutreiere țara cu sălașul lor țigănesc (în timp s-a încetățenit cuvântul „șatră”) și să facă diverse munci și activități specifice: căldărari, ursari, rudari etc. fiind cel puțin o dată pe an obligați să revină în curtea boierului de care aparțineau, și care cam știa pe unde cutreierau ei, ca să-i plătească o anumită taxă din ceea ce câștigau ei din peregrinările lor de-a lungul anului.

Practic, atunci când un asemenea țigan, poate înfometat fiindcă nu mersese deloc micul lui comerț cu obiecte de alamă, linguri de lemn și ce altceva mai făcea el, fura o găină din curtea cuiva, era ca și cum boierul însuși de care aparținea el lua acea găină - căci țiganul era „proprietatea” unui boier. Și cum nu se punea problema ca un țăran să-l poată pedepsi pe un boier pentru „un furt așa de mărunt”, e de la sine înțeles că țiganii erau liberi să comită câte „găinării” doreau. De aici și cimentarea termenului în limba română, găina fiind probabil cel mai furat „lucru mărunt” din acea epocă.

Nu e exclus ca toleranța aceasta la furt (care era, de fapt, o toleranță a jecmănirii țăranului de către boieri, țăranii neavând obligația legală să-i țină „pe casă și masă” pe țigani, dar fiind obligați să o accepte) să fi avut și un rol evoluționist în dezvoltarea ulterioară a etniei. Țiganii pe care îi vedem azi că „ne fac de râs” prin Occident prin hoțiile lor s-ar putea să fie tocmai urmașii, selectați natural, ai celor care au profitat cu nesimțire de toleranța la furt manifestată în timpul Evului Mediu. Ne putem închipui că țiganii „mai fraieri” nu au făcut mulți purici, adică nu au lăsat mulți urmași, în timp ce țiganii șmecheri, care s-au prins rapid că pot comite „găinării” fără să fie pedepsiți, tocmai fiindcă legea îi apăra, au prosperat în comunitățile lor, fiind mai apreciați decât ceilalți și... perpetuându-și genele.

De ieri, România se poate considera ieșită de sub umbrela art. 5 NATO

Am încheiat articolul de ieri citând prima reacție din partea americanilor. Ea a venit din partea d-lui Michael L. Dickerson, rămas momentan la conducerea ambasadei în urma plecării, destul de intempestive, a ambasadoarei Kavalec. Să-l mai privim odată:

.@NicusorDanRO - We look forward to working with you as Romania’s new president and the 🇷🇴government to advance our shared priorities, including defense, energy, and commercial partnerships.

— Chargé d'affaires Michael L. Dickerson (@USAmbRO) May 20, 2025

Ambasada a publicat și o formulă tradusă în limba română, care sună așa: „@NicusorDanRO - Așteptăm cu interes să colaborăm cu dvs., în calitate de președinte al României, și cu noul guvern RO, pentru a promova prioritățile noastre comune, precum apărarea, energia și parteneriatele comerciale.”

Partea bună în zilele noastre e că ai la dispoziție zeci de instrumente AI care îți pot „descifra” un limbaj diplomatic și formulele utilizate acolo. Toată lumea, inclusiv eu, a remarcat răceala acestui mesaj:

• nu conține niciun fel de felicitări;
• e formulat sec și foarte scurt;
• nu conține niciun fel de formulă de încheiere;
• nu se specifică deloc o afirmare nelimitată a intereselor comune, ci doar a câtorva domenii.

Bineînțeles, prostălăii noștri, inclusiv Nicușor, s-au aruncat ca găina la muci pe acest mesaj, de parcă le-a pus Dumnezeu mâna-n cap:

I appreciate the message sent by the @AmbasadaSUA .
I want to assure all Americans of Romania’s strong commitment to our relationship with the United States in every aspect of our strategic partnership. I am confident that Romania will enjoy a remarkable relationship with the…

— Nicușor Dan (@NicusorDanRO) May 20, 2025

Wow! Le-au vorbit americanii! În realitate, mesajul e o palmă. De-aia dată cu piciorul, cum ziceam în copilărie. 

În primul rând, pentru a vedea un adevărat mesaj de felicitare al americanilor, e suficient să ne ducem în urmă cu câteva luni și să vedem mesajul trimis direct de Casa Albă Maiei Sandu cu prilejul realegerii în funcția de președinte. Îl poate citi oricine aici. După cum se vede:

• începe cu felicitări calde („congratulations to...”)
• subliniază clar că alegerile au fost corecte (deși toată lumea știe că au fost un circ)
• nu uită să sublinieze angajamentul strategic comun (anti-Rusia).

Din multele instrumente AI, eu l-am ales pe Grok să-mi explice câteva lucruri despre limbajul diplomatic. Din vorbă în vorbă, am aflat de la Grok următoarele:

• SUA are parteneri strategici și parteneri. Până mai ieri, România era clar un „partener strategic”. Diferența se bazează pe „nivelul de angajament, profunzimea cooperării și importanța strategică a relației”. Cu un „partener strategic” cooperarea e formalizată printr-o declarație comună, tratat etc. și privește o mulțime de domenii, inclusiv angajamente geostrategice comune, pe când cu un „partener simplu” lucrurile sunt mai puțin formale și colaborarea privește doar o serie de domenii punctuale și de interes reciproc. De pildă Kenya este un „partener” pentru SUA în ceea ce privește combaterea terorismului în Africa de Est. În general, cu „partenerii” SUA se angajează pe baze tranzacționale („te ajut cu aia, mă ajuți cu ailaltă”) în timp ce cu „partenerii strategici” SUA se angajează pe baza unei comuniuni de valori („împărțim aceleași valori, deci trebuie să mergem împreună”).
• Există state care au fost retrogradate tacit sau explicit de la statutul de „partener strategic” la cel de „partener”? Da, două exemple majore ar fi Turcia și Pakistanul. Turcia pentru deriva autoritară tot mai accentuată a lui Erdogan, Pakistanul fiindcă a continuat să sprijine, fără acceptul SUA, grupările de talibani din Afganistan, dar și fiindcă și-a aprofundat, fără acceptul SUA, relațiile cu China. Americanii preferă să lucreze acum cu India ca „partener strategic”, față de Pakistan reducându-și expunerea și sprijinul, și continuând colaborarea doar punctual. Procesul de „retrogradare” nu e explicit, dar... se vede în timp.
• 💣Cum formulează SUA mesajele pentru alegerea unui președinte dintr-o țară cu care are un parteneriat limitat? Fix cum i s-a adresat lui Nicușor: „Coae, așteptăm cu interes colaborarea în domeniile A, B, C. Pa.” Fără „bravo!”, fără „felicitări!”, ci chiar așa: „așteptăm cu interes...”

După cum se vede, însărcinatul cu afaceri de la București a folosit, de fapt, o formulă-standard care ne comunică mai mult sau mai puțin codat că SUA tocmai a reevaluat în jos parteneriatul cu România. Băieți, de acum sunteți pe aceeași treaptă cu Erdogan, Pakistanul sau Egipt. Nu ne retragem de tot, vom face în continuare business împreună pe anumite chestii (enumerate: apărare, adică vă luăm banii pe arme, energie și ceva comerț), dar v-ați lins pe bot de statutul de „partener strategic”. În particular, lipsa felicitărilor arată că SUA nu are încredere în soliditatea procesului electoral. Tocmai de-aia americanii nu pot felicita un „învingător” asupra căruia planează dubii! Fix așa i s-au adresat lui Erdogan la realegerea din 2018, sau lui Viktor Orban, tot în 2018 (între timp Orban și-a îmbunătățit mult relația cu Trump).

În treacăt fie spus, modul de adresare e mai dur chiar și decât a fost cazul cu primul guvern al lui Dragnea, guvernul Grindeanu:

Sursa: Ambasada SUA, comunicat din 11 ian. 2017

Se poate observa că, la vremea respectivă, deși nu a fost la fel de călduros precum comunicatul adresat Maiei Sandu, totuși comunicatul SUA:

• conținea „felicitări”, semn că nu se punea la îndoială validitatea alegerilor;
• se făcea referire explicită la „Parteneriatul strategic”, semn că nu se pune problema „retrogradării” României;
• conținea explicit formula rece „Așteptăm cu interes...” semn că exista o oarecare mefiență în aer față de guvernul Grindeanu/Dragnea (ceea ce s-a și văzut ulterior).

În actualul context de interes se plasează și numirea noului ambasador la București, un avocat pe nume Darryl Nirenberg, partener în casa de avocatură Steptoe LLP specializată în... lobby. Un lobby-ist, cu alte cuvinte, adică un avocat specializat în punerea de presiune pe factorii decizionali pentru a adopta legislația convenabilă clienților săi. Este clar că pentru administrația Trump nu mai suntem altceva decât o vacă de muls și nimic altceva.

CONCLUZII? TOVARĂȘI, E GROASĂ RĂU!

Acum, dacă am trecut în revistă aceste formule de adresare și am descifrat ce înseamnă ele, putem concluziona cu o precizie de 99,9% că România a încetat să mai fie percepută de americani drept „partener strategic”, fiind retrogradată tacit la nivelul de „partener”. Americanii nu mai au încredere în validitatea procesului electoral din România (de aceea nici nu l-au felicitat direct pe Nicușor Dan), ceea ce înseamnă că nu mai avem „valori comune”/„shared values” cu ei. Dar consecințele cele mai nasoale abia acum decurg: dacă am încetat să mai fim percepuți drept „partener strategic”, putem fi siguri că am pierdut și protecția lor. Cu alte cuvinte americanii în niciun caz nu își vor pune fundul la bătaie pentru noi, chiar și în condițiile existenței articolului 5 din pactul NATO. Pentru ca articolul 5 din pactul NATO să fie cu adevărat activat în cazul României, ar trebui ca România să fie atacată în mod evident de un inamic. Dacă americanii vor considera că de fapt nu se poate vorbi de un atac, ci de o provocare a României la adresa unui inamic, în urma căreia România n-are decât să-și ia câte scatoalce în cap merită, atunci putem sta liniștiți, că americanii nu vor mișca un deget pentru noi.

Lasă că ne apără francezii... 😒

Soldați francezi predându-se germanilor.
Sursa: Bruce Sadler / Flicker

După alegeri

Uite că s-au dus și alegerile. După cum se vede am estimat destul de corect scorul lui Simion, eu am zis că va lua în jur de 5,6 milioane de voturi și a luat 5,33 milioane. Scorul lui Simion era cel mai simplu de estimat, pentru că era singurul la care te puteai baza doar pe realitatea din teren. La Nicușor Dan era imposibil: dacă „sistemul” nu se băga, ar fi luat cum am zis, adică 3,7 milioane, hai maxim 4 milioane de voturi.

Dar cum să nu se bage „sistemul”? Doar era candidatul lui, erau alegerile organizate de ei, supravegheate de ei, păi cum să nu se bage?

S-a băgat, și a mai luat Nicușor voturi ca-n Coreea de Nord. Au fost aici cinci mașinării de fraudare a votului, una mai versată ca alta, care au lucrat congruent în favoarea lui Nicușor: mașinăria PSD, a PNL, a UDMR, a USR (culmea, ăștia „dijitalizații” sunt cei mai primitivi, ei fură ca pe vremuri, cu sacul) și a Maiei Sandu din Moldova. Puse cap la cap, astea i-au adus lui Nicușor cele 2 milioane de voturi de care avea nevoie ca să-l bată cu un avans mic, dar consistent și incontestabil (0,82 milioane de voturi, adică 7,2%).

Totul s-a petrecut sub ochii indiferenți ai autorităților (care au organizat scrutinul în favoarea candidatului lor) și avem toate motivele să credem că au fost puse în joc, în disperare, toate metodele de furt.

Încă din săptămâna premergătoare alegerilor au ieșit la iveală o mulțime de informații legate de firme mai mici, mai mari, care își amenințau angajații să voteze cu Nicușor Dan. Aceste amenințări ar fi trebuit să trezească suspiciuni majore și grave de vot-suveică dar Poliția nu a deschis nici măcar o anchetă.

Pe tot parcursul zilei de vot au fost relatări pe Tiktok că lucrurile nu sunt tocmai ok în diaspora: erau secții care nu aveau reprezentant AUR, erau secții unde nu mergeau tabletele. Aici era posibil votul multiplu. Se pare că fenomenul s-a repetat și în multe secții din țară. Practic, degeaba ai tablete și sistem informatic, dacă ele nu funcționează. În mod normal procesul de vot trebuia suspendat și votanții redirecționați către alte secții. Evident că nu s-a întâmplat așa ceva.

În circumscripția Maiei Sandu Dumnezeu știe ce o fi fost, dar numai de acolo Nicușor a obținut un avans incredibil de 120.000 de voturi. Multă lume zice că a văzut autocare cu „turiști” din Rep. Moldova votând și duminică în România, deci e posibil ca doamna Maia să-i fi adus lui Nicușor un avans și mai mare.

În Sectorul 1 din București, fief USR (în ciuda faptului că primarul e acum un liberal) în buna tradiție inaugurată de Clotilde, s-au descoperit buletine de vot deja ștampilate pro-Nicușor.

Este evident pentru oricine vrea să gândească un pic că „sistemul” a lucrat temeinic și disperat ca să iasă cine trebuie. A avut în mână pâinea și cuțitul și nu s-a sfiit să împartă prada după regulile sale.

Nu e mai puțin adevărat că tabăra suveranistă a făcut câteva greșeli majore care l-au costat scump pe George Simion. Unii zic de campanie, eu zic că în campanie greșelile nu au fost așa de mari: tot ce a făcut, l-a făcut să piardă voturi, dar să și câștige:

- când a vorbit de cei 500.000 de bugetari care trebuie concediați, probabil a mai pierdut din voturile unor bugetari, dar 100% a câștigat voturi din mediul privat;
- când l-a bălăcărit pe Macron în Franța, sigur a pierdut din voturile ălora care simt mereu nevoia să fie validați de străini, dar sigur a câștigat voturi din partea celor care nu au uitat că la meciurile de fotbal francezii strigă după noi „Țiganii, țiganii!”, și n-au uitat nici caricatura ordinară cu „Ferrailles! Ferrailles!” apărută după ce Simona noastră a luat Roland Garros-ul;
- nici absența de la posturile TV ale „sistemului” nu cred că l-a costat prea mult, audiența acelor posturi oricum nu trece de câteva sute mii de oameni și cei care se uită acolo erau deja convinși.

Marea greșeală a celor care au organizat campania AUR/Simion a fost că nu au combătut suficient de puternic cele mai imbecile aserțiuni ale adversarilor: că Simion va scoate România din UE, că e candidatul Kremlinului, că prăbușește economia etc. Toate temele astea puteau fi combătute ușor, punctual și targetat, dar nu au făcut-o. Data viitoare să-și ia consultanți, că de acum au bani suficienți.

Dar eu personal cred că nici George Simion nu și-a dorit cine știe ce victoria. Realist vorbind, chiar dacă ar fi câștigat, i-ar fi fost foarte greu să întreprindă ceva, fiindcă parlamentul e dominat de coaliția partidelor-sistem: PSD-PNL-UDMR-USR. Și cine crede că ar fi putut provoca alegeri anticipate, e naiv: pentru mulți parlamentari, mai ales de la POT sau SOS, mandatul de parlamentar e ca un premiu la loto. A doua oară nu se vor mai întâlni cu așa pleașcă, drept pentru care e exclus să voteze pentru alegeri anticipate.

Aceeași dificultate deja se manifestă, de altfel, și în cazul lui Nicușor Dan, căruia îi va fi foarte greu să formeze un guvern stabil. Au început ăștia să se milogească de PSD să nu iasă de la guvernare, fiindcă realitatea e că... fără PSD nu se poate. Dar PSD știe ce urmează, așa că... nu vrea.

Drept pentru care trebuie să ne amintim încă o dată că președintele României de fapt contează prin atribuțiunile pe care le are în servicii, justiție, diplomație și apărare, nu în economie. Concluzia am scris-o ieri pe FB:

În treacăt, să remarcăm și faptul că au trecut deja 36 de ore de la alegerea lui Nicușor și dinspre Statele Unite ale Americii încă nu avem nicio reacție de felicitare și de recunoaștere a alegerilor.

Așteptăm...

LE. În fine, azi la ora 15:00 a venit și un mesaj pozitiv de la însărcinatul cu afaceri rămas la post la Ambasada Americii, dl. Michael L. Dickerson, practic diplomatul american cel mai înalt din România în condițiile în care SUA nu mai are ambasador:

.@NicusorDanRO - We look forward to working with you as Romania’s new president and the 🇷🇴government to advance our shared priorities, including defense, energy, and commercial partnerships.

— Chargé d'affaires Michael L. Dickerson (@USAmbRO) May 20, 2025

O cursă palpitantă: cine va fi președinte din data de 19 mai?

Asistăm, aparent, la o cursă palpitantă între George Simion și Nicușor Dan. În ceea ce mă privește, nu-l prefer pe niciunul, nu mă reprezintă vreunul, dar dacă mă voi duce la vot, sigur nu îl voi vota pe Nicușor și, dacă nu îmi voi anula votul, îl voi vota, totuși, pe Simion. Am explicat pe Facebook de ce nu pot cu niciun chip să-l votez pe Nicușor:

Și tot pe Facebook am explicat și de ce nu cred că Simion, chiar bine intenționat, poate face mare brânză, deci n-am ce așteptări sau speranțe să-mi leg de el:

Drept pentru care, mă lasă rece cine va ieși președinte. Pe mine, ca bolnav oncologic, mă interesează cel mai mult să mă păstrez calm, departe de orice agitație, și să râd. Cât mai mult. În sensul ăsta mă distrează la culme zbaterea „Sistemului”, adică ăia care ni i-au pus în cap pe Băsescu și pe Iohannis și care încearcă, azi, să ni-l pună în cap și pe Nicușor. Acum se simte că băieții transpiră din greu: nu-i a bună! Meciul e mai greu decât credeau!

Dar ce se va întâmpla, concret, la urne? E foarte greu de spus acum, însă e clar că Sistemul lucrează pe mai multe direcții pentru înscăunarea lui Nicușor. Una dintre direcții e și asta a intoxicării opiniei publice cu sondaje. Au recunoscut la început că Simion are avans față de Nicușor, apoi au început încetul cu încetul să o mermelească până când azi IRSOP a ieșit cu un sondaj care îl dă (în țară, zic ei) câștigător pe Nicușor cu 52-48. Despre calitatea acestui sondaj trebuie să reamintim doar că la turul I ultimul sondaj IRSOP a avut o eroare de -10% (!!!) în privința lui Simion, pe care-l dădea cu 31% (a luat 41%) și +7% la Nicușor (îl dădeau cu 28%, a luat 21%). O eroare cumulată, așadar de 17%, ceea ce înseamnă că dacă ăștia dau 52-48 nu ar fi exclus ca rezultatul de la urne să fie 55-45 pentru Simion. Nu mă interesează de unde aceste erori atât de majore, dar în ultimii ani sondajele au fost clar măsluite, așa că trebuie să fii tâmpit să mai pui bază pe ele.

Mult mai interesantă e împărțirea voturilor la turul 1, conform sondajului de la ieșirea de la urne făcut de CURS.

Sondaj CURS la ieșirea de la urne. pic.twitter.com/H21l2992ev

— Lucian Sârbu 🇷🇴 ☦️ (@LucianSarbu) May 6, 2025

Nu mai stau să fac demonstrația, dar dacă te uiți cu pixul în mână și compari cu rezultatele din toamnă îți dai seama că cca. 10% dintre votanții PSD au zis că au votat cu Crin sau cu Nicușor, și de fapt - cel mai probabil - au votat cu Simion. Spirala tăcerii este incredibilă. Totuși, ce putem remarca?

- Votanții PSD care au votat din prima cu Simion sau Nicușor, au făcut-o într-o proporție de cca. 2:1. De aceea e rezonabil să presupunem că la fel se vor redistribui în turul 2 și voturile pesediștilor, cca. 1,5 milioane, care au votat inițial cu Crin și Ponta. Asta înseamnă +1 milion de voturi la Simion și +0,5 milioane la Nicușor.
- Votanții PNL care au votat din prima cu Simion sau Nicușor, au făcut-o într-o proporție de cca. 1:2. Vorbim de cca. 0,85 milioane de voturi. Aplicând raționamentul invers rezultă o redistribuire a acestor voturi tot în proporție de 1:2 către cei doi candidați, adică cca. +0,27 milioane Simion și +0,58 milioane Nicușor.

Aplicând același raționament la votanții celorlalte partide (UDMR, USR, SOS, POT, partide mai mici) rezultă cca. +0,45 milioane de voturi Simion și +0,70 milioane Nicușor.

Trăgând linie și adunând la scorul obținut în turul I, rezultă că Simion poate conta pe cca. 5,6 milioane de voturi în timp ce Nicușor poate conta pe cca. 3,7 milioane de voturi. Concluzia, destul sumbră pentru tabăra lui Nicușor, este că, dacă Nicușor vrea să-l bată pe Simion mai trebuie să scoată la vot cam 2 milioane de nehotărâți, și absolut toți să fie de partea lui. Dacă numai o cincime dintre nehotărâți (adică 400.000) se duce la Simion, Simion va trece de 6 milioane și Nicușor ar mai avea nevoie de încă 700.000 de nehotărâți! Și așa ajungem la 12 milioane de votanți. Ceva ce nu s-a mai văzut din... 1996! 😲  

Rămâne de văzut dacă va reuși. Poate da, poate nu. Ar însemna să mai câștige încă 3,8 milioane de votanți - dublu față de scorul din turul 1. Iohannis a reușit asta în 2014: și-a dublat scorul, și a și scos la vot 2 milioane de votanți noi, majoritar tineri, care au votat cu el. Da, dar:

- Iohannis pornea de la 2,8 milioane de voturi și se bucura de sprijinul ferm al candidatelor băsiste Elena Udrea și Monica Macovei (încă 0,9 milioane de voturi - practic, cu voturile acestora se intra cap la cap în turul 2), pe când Nicușor pornește de la 1,9 milioane și nici Ponta, nici Crin nu au zis că îl susțin. Se poate baza clar doar pe susținerea Elenei Lasconi, care nu mai are mare zestre de dat (0,25 milioane) și pe Funeriu, care e insignifiant.
- În 2014 diaspora vota zdrobitor cu Iohannis, acum nu, dimpotrivă, diaspora e majoritar „simionistă”, deși nu e de neglijat susținerea pentru Nicușor (au rămas în continuare destui diasporeni care votează orice hologramă le bagă sub nas Sistemul băsisto-securist).
- Cel mai important aspect: Iohannis a mai scos la vot, față de turul 1, 2 milioane de votanți. 0,2 milioane în diaspora și 1,8 milioane în țară. Majoritatea tineri hăbăuci de 18-25 de ani (i-am văzut cu ochii mei atunci!), care nu știau de ei. În plus, să nu uităm că atunci era posibil votul multiplu și vă dau în scris că mulți votanți pro-Iohannis au mers din secție în secție și au votat de mai multe ori. Dar să presupunem, de dragul demonstrației, că ăia 2 milioane au fost pe bune și nimeni nu a votat multiplu. 

Ce observăm acum? 

1. Votul multiplu nu mai e posibil, din cauza informatizării STS. În plus, cineva mi-a șoptit că STS le-a zis clar ăstora că nu se va băga. Cine iese, iese! În fond sunt și pe acolo generali care or avea bani și conturi în străinătate, și n-au de gând să intre pe vreo listă de sancțiuni a americanilor...

2. În 2014, tinerii (prezumtiv) abulici în vârstă de 18-25 de ani erau cam 2 milioane, în timp ce morții din ciclul electoral 2004-2014 totalizaseră 2,5 milioane. Un minus de 0,5 milioane votanți.

În 2025, tinerii (prezumtiv) abulici în vârstă de 18-25 de ani mai sunt doar 1,7 milioane, în timp ce morții din ultimii 10 ani sunt peste 2,7 milioane. Un minus de 1 milion de votanți. Nu vă uitați că listele electorale nu au scăzut decât cu 300.000 de oameni față de momentul 2014. Știm cu toții cum sunt făcute, știm cu toții că îi cuprind și pe moldovenii ăia care sunt înregistrați câte 1000 într-o garsonieră, și pe morții de care statul român nu știe, fiindcă au murit în străinătate. 

Comparăm -0,5 milioane cu -1 milion și concluzia, pe scurt, e că va fi de două ori mai greu ca în 2014 să mobilizezi atâția nehotărâți câți s-au mobilizat atunci, cu Iohannis.

Poate de aici și disperarea tot mai disperată a Sistemului, care se încurajează bătându-se singur pe umăr cu sondaje în care nu mai crede nimeni. Eu nu mă mai uit la sondaje, mă uit la sentimentul public. Sentimentul public îl vezi direct în căutările online (Google Trends) sau pe rețelele sociale. Și când era bătălia Trump vs. Kamala sondajele și mass-media o dădeau câștigătoare pe Kamala, și în realitate a bătut-o Trump de a zvântat-o. Oamenii inteligenți ziceau: „Nu vă uitați la sondaje, nu vă uitați în mass-media, uitați-vă la singura media care nu e în mâinile Sistemului, X/Twitter, unde oamenii pot vorbi liber.” La fel și aici: pe Facebook, unde cenzura încă funcționează, fanii „simioniști” tot duc scorul undeva la 50-50 (deși, la followeri direcți, GS îl rupe pe ND: 1,6 milioane față de numai 0,5 milioane), dar pe Tiktok, pe X/Twitter, în comentariile de pe Youtube etc. e jale pentru Nicușor, cred că scorul se duce pe la 90-10 pentru Simion. Ceea ce mă face să cred că, în ciuda sondajelor și a întregii artilerii scoase pe câmpul de bătaie - personalități, influensări „de bine”, am înțeles că și patroni care își amenință angajații, profesori universitari care calcă în picioare deontologia universitară etc. etc. etc. dar și infractori condamnați, cărora cel mai probabil li s-a promis reducerea pedepsei (Dani Mocanu) - Simion conduce detașat și are șanse mari să câștige duminică. Tabăra care îl împinge de la spate pe Nicușor nu mai are mult timp la dispoziție - azi, mâine ... cam 48 de ore - să iasă cu ceva atât de atomic, încât să-l dea peste cap pe Simion. Se vorbește de un film gay... „șoferul”... sincer să fiu, la ce accente mizerabile a luat campania asta, mai ales dinspre tabăra „binelui”, nu m-ar mai mira nimic.

În orice caz, indiferent cine va ieși președinte, nu-mi pasă și nu mă tem. Dacă va ieși Nicușor, clar camarila băsistă din spatele lui va pune biciul austerității pe noi ca în 2010, și tocmai de-aia îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am îmbolnăvit de cancer anul trecut, nu anul ăsta. Cu nevastă-mea mai sunt ceva probleme, dar o să scape și ea - greul a trecut! Iar dacă iese Simion, să fie sănătos și să-i dea Dumnezeu minte să conducă așa cum trebuie. Nu mă tem de „fascism” și alte blablauri de-astea: este clar că gogorița „fascistului” Simion e agitată de cei care vor pierde burse, stipendii, sinecuri și alte avantaje moka la care sunt abonați de ani, chiar de decenii. În accepțiunea lor „fascist” e oricine le taie lor bănuțul - și Simion, care nu e din gașca lor, are toate datele să se încadreze în acest profil.

Ce am învățat

În curând se vor face 9 luni de la prima operație și 8 de la cea de a doua. Boala a rămas cumva o amintire urâtă de care îmi mai aduce aminte, din păcate zilnic, doar disconfortul post-operatoriu din zona operației, care încă nu mi-a trecut. Simt progrese, dar acestea sunt infinitezimale, le percepi comparându-ți starea de la o lună la alta, chiar de la un trimestru la altul, nu de la o săptămână la alta sau de la o zi la alta. Făcând comparații pe termen scurt, nu se simte nici o îmbunătățire. Din când în când - mai rar - se face simțită și staza gastrică, mai ales la 2-3 ore de la masa de dimineață, când mă ia, câteodată, o foarte ușoară senzație de leșin și un pic de greață. Nu e ceva insuportabil și nu mi s-a întâmplat niciodată să leșin cu adevărat sau să vomit - stomacul meu, totuși, e funcțional, deși e „leneș”, nu merge în parametri normali -, dar de obicei simt nevoia să ies un pic afară, la aer tare, rece, și să mă plimb un pic prin cartier chiar dacă asta înseamnă să-mi las baltă treburile. În rest controalele sunt bune, boala principală (cancerul) pare să fi dispărut. Doamne-ajută!

Ce am învățat din toată această experiență și ce sfaturi vă dau și vouă?

În primul rând, dacă ați trecut de 45 de ani și corpul „vă dă semne”, nu amânați vizita la doctor. Una e o durere oarecare pe care o ai la 20 de ani și alta e dacă o ai la 45. Indiferent ce facem și cât de sănătoși ne credem, boala și bătrânețea vin inevitabil peste noi.

În curând, peste câteva săptămâni, eu voi împlini oficial 50 de ani. Zic „oficial” deoarece, ca organism viu pe pământul ăsta, zămislit în burta mamei mele, am trecut deja demult de 50 de ani. Credeți că în mintea mea mă simt „ca la 50 de ani”? Nici vorbă! Dacă nu ar fi fiică-mea, să o văd zi de zi crescând - mâine-poimâine va face 13 ani! - chiar m-aș întreba câteodată dacă eu fac pe bune 50 de ani, sau dacă n-am decât vreo 30-35... Școala parcă am terminat-o ieri, liceul, facultatea de filosofie... mă uit în urmă, parcă mai ieri deveneam „antreprenor”, nu, băăăă!... sunt peste 20 de ani! Aproape 25!😕

În al doilea rând, ținând cont de natura cancerului meu, aloc mai mult timp și mai multă atenție mâncării. Da, rămân la părerea că declanșatorul principal au fost radiațiile neionizante de peste 800 V/m la care m-am supus masiv și constant odată cu închiderea în case din timpul pandemiei. Dar asta nu înseamnă că alimentația nu va fi avut un rol. Înainte, ca să scăpăm rapid de „corvoada gătitului”, cumpăram mereu semipreparate de la Mega sau fast-food. Acum gătim absolut totul în casă, nu mai cumpărăm nimic „semipreparat”, iar la ceea ce luăm din magazine ne uităm cu atenție pe etichete să conțină cât mai puține E-uri și denumiri pe care nu le înțelegem. În ciuda miturilor urbane să știți că există în magazine o mulțime de alimente, inclusiv mezeluri, care sunt destul de curate, fără a face parte neapărat din gama „bio”. Dar cheia rămâne gătitul. Sunt o mulțime de deserturi care se pot face ușor în casă și pe care, din comoditate, le evitam și preferam să cumpărăm ceva chestii de-a gata din comerț. Mâncare de confort. Eu fac constant lapte cu orez, lapte cu griș, lapte cu fidea, cașa (fulgi de ovăz). Îmi pun în castronel, mai pun scorțișoară sau o linguriță dintr-un gem de casă sau o dulceață curată (am descoperit doi producători români curați - Melinis.ro și Răzvan Idicel, care se găsește și prin Kaufland, dar sunt sigur că există mulți alții) și gata desertul. Nu e nevoie să cumperi cine știe ce bazaconie plină de E-uri de la Mega. Dar, e drept, pierzi jumătate de oră ca să-l prepari. Ei, și?

În al treilea rând, și asta e oarecum o consecință, nu neapărat o învățătură, nu mă mai enervez pe nimic și mă concentrez pe ceea ce contează cu adevărat. Pot spune că sunt destul de „zen” privitor la foarte multe lucruri. Din păcate nevastă-mea, fire mai vulcanică, încă se mai enervează cu toate căcaturile. Eu sunt conștient de faptul că, în cel mai bun caz, nu mai am de trăit mai mult de 20-30 de ani, iar în cel mai rău caz, 5-10 ani. Ce rost are să te enervezi pe toate căcaturile? 😀 „Ha! Nu le-a ieșit cu vaccinurile, să vezi că o să vină cu gripă aviară la vaci. Tot or să bage pașapoarte digitale, orașe de 15 minute etc.” zice nevastă-mea, sarcastică. „Așa, și? Dă-i naibii.” „Cum, nu-ți pasă?” „Nu. O să mor până atunci.” „Păi nu-ți pasă de copil, bla bla?”

Ba îmi pasă și de copil bla bla, dar la un moment dat copilul va trebui să se descurce singurel în viață, că nu vor fi „mami” și cu „tati” lângă el să-l țină de mână până la adânci bătrâneți. La un moment dat „mami” și „tati” vor fi în ceruri și el va trebui să se descurce singur, cu familia lui pe care o va avea atunci. Să-și crească singur copiii și nepoții, liberi și în demnitate, cum și noi îl creștem pe el.

De aceea nu-mi pierd vremea cu ceea ce nu pot evita. Dar mă concentrez pe felul în care transmit copilului anumite valori care îl vor face și pe el, la momente de cumpănă, să se păstreze liber și demn. În particular mă chinui să-i las o moștenire, ca să nu intre de la zero în capitalism. După ce nevastă-mea va face operația de corecție în primăvară am putea să ne spargem banii, de fericire, pe călătorii și alte prostii. Eu vreau să-i las copilului meu două apartamente în oraș, o căsuță cu ceva teren la țară și ceva bănuți în bancă. Să nu intre în viață în capitalismul ăsta de căcat așa cum am intrat eu cu maică-sa, cu deștu-n cur. Pot să văd Machu Pichu și în poze, nu trebuie să sparg mii de euro ca să mă rup în figuri că am fost acolo. Ideal ar fi să-i las și o afacere funcțională, dar mai vedem. Afacerea mea actuală e gândită mai mult ca un boutique de servicii, e greu de crescut. Dar poate fac alta. Om vedea.

În al patrulea rând, dar despre asta am mai vorbit, am o altă relație cu Dumnezeu și cu Biserica. Nu vreau să insist, pentru că e o chestie personală. Însă mă bucură să văd că în România bisericile încă mai sunt pline duminica dimineață, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Occident. Când pot, că n-am nici eu venituri nu știu cât, donez ce pot pentru diverse cauze. N-are rost să zic ce donez sau cui, dar fiecare dintre noi putem găsi cauze care ne interesează și pentru care să donăm dezinteresat. Sunt mulți oameni amărâți, bolnavi pe lumea asta, și nu toți trebuie judecați... ba dimpotrivă! Majoritatea covârșitoare nu sunt amărâți sau bolnavi pentru că au făcut ceva greșit cu viața lor, ci pentru că așa a fost să fie. Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Dăruind, vom dobândi. 

Sănătate tuturor și Doamne ajută!

Ce e ăla „cancer agresiv”?!

Ieri, vineri 13, mi-am făcut investigațiile finale post-operatorii și vestea e bună: nu mai am cancer. Sigur, asta nu înseamnă că sunt 100% refăcut. Dar sunt cât de cât ok. Aș putea spune că mă simt „cum eram eu, dar o versiune second-hand de-a mea”. Mai șubred, mai peticit... dat cu chit, cu vopsea, îndreptat tabla pe ici, colo. Săptămâna viitoare o să revin la spital pentru a încerca să facem din nou endoscopia care, din cauză că stomacul meu nu mai funcționează normal, nu a reușit. Dar asta nu e vitală. Cancerul era de colon, nu de stomac. La stomac doctorii vor inspecta operația, să se asigure că e totul ok. Eu zic că e ok. Poate că ei or să vadă vreo problemă, dar sunt sigur că orice ar fi să găsească (dar eu sper să nu găsească nimic!), se va putea trata cu medicație. În acest moment tot ce mă incomodează e operația în sine: deși tăietura e bine legată, corpul încă resimte „agresiunea”, fiind vorba și de un pic de meteo-sensibilitate la mijloc. Totuși, sunt mult mai bine decât în urmă cu 3 luni. De la zi la zi sau de la săptămână la săptămână progresele sunt mici. De la trimestru la trimestru, ele sunt certe.

Dar citesc în mass-media despre moartea lui Mircea Diaconu (Dumnezeu să-l odihnească!), și nu pot să pricep. Tata a depistat cancerul de colon fix la vârsta pe care o avea Mircea Diaconu, adică pe la 74-75 de ani. Asta după ce o vreme nu se simțise bine. L-a operat și a mai trăit apoi 5 ani, și poate ar fi trăit și azi dacă ar fi făcut chimioterapia. Nu ne-a zis niciodată că după ce a ieșit din spital s-a culcat pe o ureche și pe-aici ți-e drumul, toată familia era convinsă că face tot ce trebuie, mai ales că după operație se vedea cu ochiul liber că se înzdrăvenește. Nefăcând chimioterapie, cancerul a revenit, de data asta la pancreas, apoi a luat Covid și a murit - în urmă cu fix 4 ani, în decembrie 2020. Avea 80 de ani. Face parte din rândul statisticilor cu români îngropați nedemn, în saci negri, de plastic. Arheologii viitorului vor găsi alături de el chiar și ultima perfuzie de la spital, că și pe aia i-au pus-o în sac, înainte să sigileze sicriul. Nu care cumva să facă virusul țuști!... de acolo și să infecteze spitalul, Bucureștiul, România, Europa, planeta... 

De aceea eu nu înțeleg de ce vorbește mass-media de „cancer agresiv” în cazul lui Mircea Diaconu. Mai ales că și eu, iată, am trecut prin această boală. Așa cum știu deja de pe pielea mea, cancerul de colon îți dă o grămadă de semne și îți lasă suficient timp să-l depistezi. Nu știu cât de „agresive” sunt alte tipuri de cancer, dar acesta nu e agresiv deloc, dimpotrivă, e foarte insidios și poate să dureze ani de zile până când să te prinzi că ești bolnav. Tata începuse să se ramolească vizibil înainte cu aproximativ un an de vizita la spital. Eu am început să mă simt vizibil rău cam cu jumătate de an înainte de a-mi începe serios investigațiile de sănătate (și numai ghinionul a făcut să nu-mi descopăr mai devreme cauza adevărată a bolii), dar semnele erau deja instalate de cel puțin un an. Nevastă-mea a leșinat pe scările blocului prin aprilie 2023. Din cauza anemiei, firește. Dar nu a dus-o capul să se ducă imediat la medic. A ajuns cu salvarea, direct la operație, după un an și două luni. Sunt, așadar, luni bune, chiar ani în care cancerul de colon se instalează insidios și poate fi confundat lejer cu o anemie mai ușoară sau cu o oarecare dispoziție mai proastă. Cum adică a fost „agresiv” cu Mircea Diaconu?!

Evident, unii zic că de vină pentru această „agresivitate” ieșită din comun e vaccinul anti-Covid, pe care Mircea Diaconu a declarat că l-a făcut. Nu știu, nu mă pot pronunța. Dar această „agresivitate” chiar ar trebui investigată, nu trebuie lăsată așa. Nu cred că Mircea Diaconu era un om sărac, care nu-și permitea să meargă la medic, ajungând cu cancerul în stadiul IV (oricum l-ar fi luat niște dureri nasoale cam din stadiul II). Dacă tata a descoperit cancerul ăsta la 74-75 de ani, și a avut timp să-l opereze, supraviețuind după aceea încă 5 ani, nu văd de ce Mircea Diaconu nu ar fi putut supraviețui la fel. Mai ales că în ultimii 10 ani medicina a făcut sigur progrese.

Ciudat, foarte ciudat. Dar va investiga cineva? Nu cred.

LE. Văd că după ce au zis că Mircea Diaconu a fost ucis de un cancer de colon, acum unele televiziuni au schimbat narativa și zic că a fost un cancer de pancreas (recunoscut ca fiind unul dintre cele mai agresive). Dumnezeu știe care o fi adevărul.

PS. 23 decembrie: fiica actorului, d-na Ana Diaconu, a lămurit misterul: a fost cancer de pancreas, descoperit în urmă cu un an și jumătate, deci prin vara lui 2023. Într-adevăr, cancerul de pancreas e cu totul și cu totul altceva. Dumnezeu să-l odihnească pe marele actor. Eu l-am votat în 2019 - n-a fost să fie.

Dacă aveți cancer, nu vă pierdeți speranța! Astăzi medicina a avansat destul de mult și chiar dacă nu e o bătălie ușoară, avem toate șansele să o câștigăm.

KWI și războiul

Hai să vă zic și un zvon pe care l-am auzit de la un prieten care mai vorbește din când în când cu oameni sus-puși, „conectați”.

Cică în vară lui Iohannis i s-ar fi propus de la Bruxelles și Washington încă 5 ani pe model Zelenski (adică fără alegeri, sau cu vreo manevră - sper că știți că în acest moment Zelenski nu mai are nici o legitimitate în Ucraina deoarece i-a expirat mandatul încă din martie) dacă bagă România în război. Adică să participăm cu trupe combatante împotriva Rusiei, în Ucraina, nu vrăjeală de-asta ieftină cu ajutoare pentru refugiați.

Dar KWI s-a speriat și nu a marșat, ar fi refuzat.

Așa se explică de ce toți bărbații neamului s-au dat la fund și a mai rămas în cursa electorală doar proasta satului, Leanța lu' Lascoiu, care oricum e atât de proastă încât nu înțelege ce i se întâmplă. Toți începuseră campania electorală pe cai mari, dar până la urmă, când au văzut „care e cerința”, Geoană știm prea bine că a șters-o englezește, Ciucă, după ce a împânzit țara cu panouri electorale s-a dat lovit și, precum Spirache Necșulescu din „Titanic Vals”, i-a îndemnat pe liberali: „Să nu mă votați!”, Ciolacu răsuflă de ușurare că nu a intrat în turul 2 și formal a declarat și el că se retrage din cursă, idem și Simion (dar Simion a avut inteligența și instinctul politic să se urce imediat în barca lui Călin Georgescu).

Singura care e pe poziții și care, de altfel, nici nu și-a ascuns intențiile că, dacă i se va cere, va trimite chiar și armată în Ucraina, e idioata asta, proasta proștilor, Leanța lu' Lascoiu. Pentru că ea și cu partidul ei, USR-ul, sunt prea idioți și prea cretini ca să înțeleagă ce înseamnă un război (așa cum au dovedit și în pandemie, când au fost cei mai obedienți față de aberațiile cerute de la Bruxelles). Pe lângă asta, useriștii sunt atât de spălați pe creier încât tot ce vine de la Bruxelles trebuie să fie Adevărul și Bunăstarea, deci dacă ăia ne zic să intrăm în război că ne va fi bine, ei o vor face.

În aceste condiții s-ar putea ca alegerile din România chiar să fie o confruntare între Bruxelles-ul Ursulei von der Leyen, reprezentant al „vechii ordini bazate pe reguli”, și viitoarea administrație Trump, reprezentanta „ordinii bazate pe viitoarele reguli”. Dacă Călin Georgescu, așa aiurit cum e, e omul lui Trump, atunci alegerea lui - dacă va fi să fie ales! - în fruntea României ar putea face parte din planul lui Trump de încheiere rapidă a războiului din Ucraina. Cu trei vecini indiferenți la scremerile lui (România, Ungaria și Slovacia) și doar cu Polonia dispusă să-l ajute (pe chihuaua baltici nici un om sănătos nu poate conta, și oricum ăia nu au graniță comună cu Ucraina!), Zelenski ar fi obligat, în sfârșit, să stea la masa negocierilor cu rușii și pacea ar fi posibilă.

Dar dacă vedem că luni Curtea Constituțională face vreo manevră și îl elimină cumva din joc pe Călin Georgescu, atunci e un semnal că administrația Ursulei von der Leyen i-a declarat război pe față viitoarei administrației Trump, și că are de gând să meargă „la luptă” împotriva Rusiei până-n pânzele albe. Sincer să fiu, nu știu ce urmăresc. Probabil își închipuie că o economie de război ar putea salva Europa de la dezastru, altfel nu-mi explic încăpățânarea asta de a sprijini Ucraina „până la capăt”. Care capăt se vădește din ce în ce mai tare a fi dispariția fizică a poporului ucrainean, nicidecum înfrângerea Rusiei.

Călin Georgescu e departe de a fi un personaj ideal, omul e un mic conțopist ajuns pe poziții, posibil ceva om al unui serviciu secret, dar e departe de a fi „nebunul”, „diliul” de care zice propaganda. Eu știam de el de mulți ani, fiindcă vânturându-mă pe fel de fel de situri era inevitabil să nu dau și de el pe acolo. Nu m-a impresionat niciodată. Dar dacă binevoiești să îl asculți cu atenție îți dai seama că e perfect articulat în ce zice, că are argumente și că foarte puține lucruri sunt aiurea. Însă într-o țară care i-a avut ca președinți pe Băsescu, omul cu hăhăiala, și Iohannis, omul cu tăcerea, așa ceva îi sperie pe unii. Cum, să avem un președinte care deschide gura și e capabil să vorbească, să țină un discurs, să vorbească despre patrie și popor?! Aoleu. De fapt 99% din ceea ce circulă despre el se poate demonta cu ușurință dacă te uiți la tot ce zice (fiindcă vorbele sunt trunchiate, scoase din context) iar 1% e țăcăneală pe care o avem cu toții. Jimmy Carter vedea OZN-uri și Ronald Reagan avea astrolog - așa, și?! I-a împiedicat asta să fie niște președinți buni pentru SUA? Nicidecum.

Vă dau numai un exemplu: „Eminescu e interzis în școala românească.” Da, Eminescu chiar e interzis în școala românească! Pentru că Eminescu nu înseamnă doar poezelele, „La steaua care-a răsărit e-o cale atât de lungă, că mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă.” Eminescu e, în primul și în primul rând, publicistica sa! Eminescu a fost primul nostru mare pamfletar și publicist! Iar despre publicistica lui Eminescu în școala românească nu se suflă o vorbă! Pentru că e incomodă, pentru că nu place, pentru că dacă ar circula, ar fi ca și cum s-ar pune o oglindă în fața clasei politice de azi. Plus anumite accente care, dragi tovarăși și pretini, nu e bine să se afle, cum ar fi di-un par igzamplu antisemitismul poetului, și de ce era Eminescu nervos pe evrei...

În concluzie, dacă CG e într-adevăr „omul lui Trump” - deci parte a planului lui Trump pentru închiderea rapidă a conflictului din Ucraina - atunci se explică și de unde și cum a fost sprijinit să ia un scor electoral atât de bun, dar se explică și de ce candidații ceilalți au picat ca niște popice. Mai bine zis, „s-au dat picați”. Dacă luni 2 decembrie Curtea Constituțională zice că alegerile au fost fraudate și îl elimină din cursă pe CG, atunci înseamnă că ai noștri - politicienii, consilierii lor, „experții” etc. adică establishmentul - au decis să meargă la război cu Bruxelles-ul. Dacă nu, înseamnă că judecătorii de la CCR vor fi înțeles de unde bate vântul și Călin Georgescu va deveni, vrând nevrând, noul președinte iar România se va alinia la „noua ordine bazată pe reguli”. Pe regulile administrației Trump de data asta.

Lupta cu cancerul de colon: filmul evenimentelor

Poate sunt oameni interesați să afle cum s-a manifestat acest nenorocit de cancer de colon de care am avut parte, așa că m-am gândit că ar fi bine să las aici filmul evenimentelor.

În primul rând trebuie să spun că boala a fost extrem de parșivă și se poate spune că am descoperit-o din întâmplare. Odiseea a început imediat după sărbătorile pascale din 2023, adică în aprilie 2023, când am avut o criză de gută care părea că nu mai trece.

Eu am mai avusesem înainte două crize de gută: una la 40 de ani (în 2015) și alta pe la 44 de ani (prin 2019). De fiecare dată trecuse ușor cu o priză de colchicină. 

De data asta, spre surprinderea mea, criza a persistat. Adică am luat, ca de obicei, o priză de colchicină, mi-a trecut, dar apoi, când am pus iar gura pe carne - nu cine știe ce - m-a luat iar. Asta m-a derutat un pic, pentru că nu mai trăisem niciodată așa ceva. Așa că am luat hotărârea să devin vegetarian, ca să fiu sigur că-mi scade acidul uric. Zis și făcut. Aprilie, mai, au fost luni în care nu am pus gura deloc pe carne. De 1 iunie, cu prilejul vacanței copiilor, am ieșit pe traseul Brăila - Tulcea (Delta Dunării). La Brăila, în prima seară, am mâncat niște sărmăluțe la mătușa mea și durerea de picior m-a luat iar. Asta m-a enervat la culme, că aveam deja câteva săptămâni bune de când nu mai mâncasem carne. Am făcut iar pauză de carne.

 

În iunie 2023, la „masa tăcerii” din grindul Caraorman (în Deltă)

Abia către sfârșitul lui iulie, când am fost în concediu, ajungând până la Budapesta, am reînceput să bag carne. Și a fost ok. Totuși, am observat că oboseam ușor. Înainte puteam merge kilometri întregi într-o zi, rupeam pantofii. Acum, mă mișcam mai greu. De nevastă-mea nu mai zic, ea obosea după 500 de metri și lucrul ăsta era complet anormal.

În realitate erau deja niște semne pe care eu n-am știut să le interpretez.

Primul dintre ele: la baie. De câțiva ani, n-aș putea zice de când, dar în orice caz de ceva vreme, scaunele mele nu mai aveau formă. Nu erau (sau nu am văzut, sau nu am știut eu să disting) cu sânge, nu erau diareice, dar erau moi, ca o pastă. Nu am dat atenție acestui lucru, am zis că o fi de la dietă. Și atunci când aveau formă, erau subțiri. Ca un cârnat d-ăla „de bere”. Doar acest semn, și ar fi fost suficient ca să mă alarmeze că există ceva ce îmi blochează colonul. Însă nu i-am dat atenție, fiindcă nu m-a învățat nimeni.

Al doilea semn: și eu, și nevastă-mea devenisem tot mai palizi. Asta n-ar fi cine știe ce, că sunt destui oameni palizi dar, altfel, sănătoși. Însă palmele noastre erau și ele foarte palide. Ca și cum sângele ar circula greu prin extremități. Mâinile noastre erau albe ca brânza. La un om sănătos degetele, mai ales vârfurile, trebuie să fie rozalii. La noi erau cadaverice.

Al treilea semn: oboseala, de care am amintit. Dar am zis că o fi din cauza vârstei. Deh, la 48 de ani nu mai ești ca la 20...

Totuși, dacă la Budapesta s-a întâmplat să nu mă mai doară piciorul după ce am mâncat carne, mi-am zis că a venit momentul să-mi fac analizele și să văd cum stau cu acidul uric. Așa că la începutul lui septembrie 2023 m-am dus la clinica privată M.¹, la doctorița A. La clinica privată M. aveam contract de la muncă. Un contract minimal, care ne acoperă un set de analize pe an și alte câteva răhățișuri.

De doctorița A. ar fi trebuit să mă feresc pentru că aveam deja dovada că e idioată. Fusesem prima oară la ea în 2020, după declanșarea pandemiei, doar pentru un control de rutină, și în urma analizelor îmi prescrisese să iau statine fiindcă aveam, vezi Doamne, colesterolul ridicat (aiurea, era vreo 200, cum îl am eu de obicei). Din fericire nu am luat-o în serios atunci, statinele sunt niște porcării sinistre, dar asta ar fi trebuit să mă pună în gardă. În loc să fiu mai precaut, m-am dus ca prostul tot la ea.

De data asta, la analize mi-a ieșit hemoglobina mică (la bărbați trebuie să fie minim 13, la mine era un pic peste 10) și deficit de fier (anemie feriprivă). Așa se explicau paloarea excesivă și oboseala. Mai târziu, doctori mai înțelepți mi-au explicat că în mod normal tâmpita aia, văzând că am hemoglobină 10, trebuia să mă trimită val-vârtej la hematologie, de unde să ajung la gastroenterologie, de unde să ajung la colonoscopie. Ăsta e traseul ca să se vadă dacă pierzi sânge pe undeva. Și dacă se descoperă că pierzi sânge, de ce și cum. Și întrucât ești bărbat și nu ai menstruație, cel mai probabil ai ori niște hemoroizi nasoi, care ar trebui să-ți facă viața friptă și să știi de ei, ori o tumoare - adică un cancer - prin mațe, pe undeva.

În loc să se alarmeze, tembela aia mi-a dat să iau vitamine și suplimente cu fier, cu recomandarea să mă monitorizez și să revin după câteva luni. I-am povestit toată treaba cu guta și concluzia ei a fost că trebuie să fie din cauză că nu am mai mâncat carne.

Circumspect din fire, nu am luat chiar toate suplimentele pe care mi le-a dat ea, ci doar o parte, și după o lună, pe la sfârșitul lui octombrie 2023, am repetat analizele. Părea că e totul ok: fierul crescuse, crescuse și hemoglobina. „Deci asta trebuie să fi fost cauza”, mi-am zis. Cum se apropiau sărbătorile de iarnă, m-am gândit că simpla suplimentare a dietei cu mai multă carne va fi suficientă ca să-mi rezolv anemia feriprivă și să-mi revin.

Aiurea.

Pe la începutul lui ianuarie mi-am repetat analizele și erau din nou proaste. Fierul, hemoglobina, la pământ. Mai rău: începusem să am și niște dureri atroce de stomac, dar numai la anumite mâncăruri. De pildă la iaurt sau la ciorbă. Mă durea stomacul groaznic și nu înțelegeam de ce. Credeam că am un ulcer.  

Și mai rău: dacă am văzut că rezultatele analizelor din ianuarie au ieșit prost, am început să iau din nou suplimente cu fier. Și de data asta abia le-am suportat. Mă durea stomacul îngrozitor de la ele. Nu știam ce se întâmplase în câteva luni (noiembrie, decembrie, ianuarie) dar sigur nu era bine. Cu chiu, cu vai, le-am luat aproape toată luna februarie, apoi mi-am repetat analizele la finalul lunii și mi-am zis că dacă nici acum nu ies bine, mă duc la medicul meu de familie și încep investigațiile cu el. 

Evident, analizele au ieșit rău. De data asta nici nu se cunoștea că luasem suplimentele. Efect zero. 

La începutul lunii martie am zăcut prima săptămână, m-am simțit foarte rău. Între timp începusem să am și niște transpirații incredibile noaptea, pur și simplu lăsam cearșaful ud sub mine. Și începusem vizibil să slăbesc. Greutatea mea normală era de ani de zile stabilă pe la 64-65 de kilograme. Acum am constatat uimit că mai aveam doar 61. Nu știam să zic când și de ce pierdusem 3-4 kg.

Eram hotărât să merg la doctorul meu de familie de îndată ce mă pot ridica din pat, dar când mi-au trecut durerile, a murit socrul meu. Dă-i și aleargă, înmormântare, toate cele... a trecut și luna martie.

Dar la începutul lunii aprilie m-am prezentat la doctorul meu de familie și i-am expus toată treaba, cu guta, cu anemia feriprivă. 

Dânsul m-a pus să fac imediat un test de „hemoragii oculte”. Acesta detectează dacă există sânge, chiar și invizibil, în scaun. Bineînțeles, testul a ieșit pozitiv. Așa că mi-a făcut bilet de trimitere la hematologie. 

Întrucât nu aveam de gând să mai întârzii, fiind conștient că ar putea fi ceva grav la mijloc, am decis să fac toate investigațiile la privat, și le-am făcut la Sanador. Acolo dai banul și ești programat imediat. 

Practic, a urmat traseul hematologie > gastroenterologie > colonoscopie + endoscopie > CT și în nici 3 săptămâni de când intrasem pe ușa medicului de familie aveam verdictul: cancer de colon care mi-a atacat și stomacul (de aici durerile ca de ulcer). Toată „distracția” asta m-a costat peste 6000 de lei, dar a meritat, pentru că dacă mergeam „la stat”, să aștept „când e liber”, azi aș fi putut fi mort. Explic mai jos de ce.

Până la finalul lunii aprilie aveam deja verdictul și îmi și găsisem echipa de chirurgie. M-am operat la un spital mic de la mine din cartier, „Sf. Maria” (fostul Grivița), chirurgul meu fiind dna. doctor Dinu, căreia îi prezint și pe această cale toată stima și toată recunoștința mea. Pe 29 aprilie m-am internat o zi la spital, ca să mă cunoască și oamenii ăia și să-mi facă și ei niște analize. În mod normal trebuia să mă operez imediat, dar urma Paștele, așa că am stabilit de comun acord, cu dna. chirurg, ca operația să aibă loc chiar de ziua mea, pe 10 mai. Nu neapărat de ziua mea, dar așa s-a nimerit și nu voiam să o amân nici o secundă.

Practic, pe 10 mai 2024 am murit prima oară și am renăscut încă o dată. Consider că am, de acum, o a doua viață. Ziua de naștere a rămas aceeași, dar de acum încolo îmi voi sărbători re-nașterea - câți ani și câte zile oi mai avea.

Între timp - chiar în luna aprilie - îmi apăruse și o umflătură ciudată pe burtă. Mi-a apărut pur și simplu într-o seara, am simțit că mă doare ceva prin burtă și, deodată, poc!... mi s-a umflat ca un guguloi burta, undeva în stânga. Și mă durea rău, am chemat și salvarea. Era o formă ca de „alien” din... filmul „Alien”. La palpare mă durea și nu puteam dormi noaptea decât pe partea dreaptă. Ăia de la Salvare nu prea au știut ce să-mi facă (am constatat că mai nou Salvarea nu are medic, are doar "paramedici", adică niște băieți simpatici care știu și ei să bage o injecție, o perfuzie, și să te ia pe sus să te ducă la „urgență” dacă ești grav), dar măcar mi-au făcut o injecție cu un calmant și durerea a trecut. După aceea guguloiul a rămas relativ stabil, până în seara zilei de 9 mai, când m-a durut iar foarte rău, dar deja eram internat și urma să mă operez în câteva ore.

Între timp ajunsesem să cântăresc 54 de kilograme și verigheta nu-mi mai stătea pe inelar. De atunci o port pe degetul mijlociu.

Între 29 aprilie și 8 mai, ziua în care m-am internat în vederea operației, am stat ca pe ace. Aproape că nu m-am dat jos din pat, aveam grijă să mă mișc cât mai lent, nu care cumva să deranjez tâmpenia aia de umflătură. Inutil de spus, am avut destule momente de disperare, am vorbit cu nevastă-mea ce să facă dacă mor, chestii de-astea. Nu bănuiam câtuși de puțin că peste o lună avea să treacă și ea prin asta, deci era să o îngrop eu pe ea, nu ea pe mine. Nici copilului nu i-am ascuns că s-ar putea să mor. De altfel mă vedea topindu-mă de la o zi la alta.

Pe data de 5 mai a fost ultima oară până luna asta când am condus mașina. M-am dus la un spital, un alt spital, la finul meu care e doctor cardiolog, să-mi facă o fișă de cardiologie în vederea operației. Apoi mașina a zăcut 4 luni, nemișcată, în parcare. Abia luna asta am început iar să conduc. Din fericire nu am avut nici un fel de probleme de adaptare. Teoretic ar trebui să merg la revizie cu ea peste vreo 2-3 săptămâni, dar o să-i fac revizia la primăvară. Ce rost are? De la ultima revizie abia am mers cu ea vreo 1500 de kilometri... Eu mergeam cel mai mult vara, în perioada de concediu.

Pe 8 mai, dimineața, m-am prezentat la spital, și pe 10 mai - chiar de Izvorul Tămăduirii - am fost operat. Operația în sine a decurs bine și pe lângă tumoarea respectivă medicii au mai scos și un abces care putea plezni în mine, ucigându-mă instant, în orice clipă. Din păcate, având în vedere natura tumorii au fost nevoiți să-mi intervină și pe stomac, ceea ce a dus la blocajul acestuia („gastropareză”). De aceea a fost nevoie de o a doua operație, practic o lună m-am hrănit numai cu perfuzii și de-asta ajunsesem la 42 de kilograme - lucru de care n-am devenit conștient decât după ce am ieșit din spital și m-am pus prima oară pe un cântar. La drept vorbind stomacul nu-mi funcționează cum trebuie nici acum, dar au refăcut ei circuitele interne, ca să zic așa, și acum mă pot hrăni și încep să semăn din ce în ce mai mult cu mine, deoarece am trecut binișor de 50 de kilograme.

Din cauza gastroparezei, în loc să mă externez în 7-10 zile, cum ar fi fost normal, m-am externat după aproape 50 de zile. Și în spital am avut momente de disperare, că nu mai suportam, mă simțeam ca la pușcărie, mereu legat de câte o perfuzie, am zis că plec pe semnătură, dar mi s-a explicat că în câteva zile ori voi veni înapoi în patru labe ori, dacă mă voi încăpățâna să rămân acasă, voi muri. Fiindcă stomacul meu, din păcate, nu a trecut cu bine peste prima intervenție și e mort.

Fiind două operații dificile, cu intervenție pe mai multe organe, nu s-a pus problema să fie făcute laparoscopic. Ambele s-au făcut cu tăietură deschisă, m-au tăiat cum tai peștele pe burtă, când îl cureți să-l pui în tigaie. De-asta am și acum, după mai bine de 4 luni de la ultima intervenție, disconfortul ăla din zona operației. Recuperarea e mult mai grea decât după o intervenție laparoscopică, dar altfel mă plimb, ies constant afară și merg cât mai mult. Azi, de exemplu, când a ieșit soarele, am ieșit până pe Calea Victoriei, am stat jumătate de oră în părculețul Iorga, am citit pe o bancă, apoi m-am întors prin Piața Victoriei. Am făcut cu prilejul ăsta peste 6.000 de pași - deloc rău. Când merg simt disconfortul din zona abdomenului, dar trebuie să fac mișcare fiindcă mișcarea e vitală pentru recuperare. E adevărat, nu am voie să ridic greutăți și tocmai de-aia nici nu mă forțez. La cumpărături iau doar chestii cu o greutate moderată, iar chestiile grele (de exemple baxurile de apă) le luăm online cu Glovo sau Tazz.

Cam așa s-a desfășurat toată povestea. Cancerul de colon e foarte perfid și dacă n-ar fi fost chestia cu guta poate că nu m-aș fi dus să-mi fac analizele în toamna trecută, prilej cu care mi-am descoperit anemia.

Între timp am învățat și ce este „scala Bristol”, de existența căreia habar n-aveam. O altă chestie utilă pe care ar trebui să o știe orice absolvent de liceu, dacă s-ar preda la orele de anatomie. Dacă nu știți despre ce e vorba, se poate căuta pe Google! 😊

De acum eu intru într-o „perioadă de probațiune” care va dura cam 5 ani, timp în care cancerul ar trebui să nu mai revină pentru a mă considera definitiv scăpat de el. Am înțeles că dacă nu revine în primii 5 ani, sunt șanse foarte mici să mai reapară. Sigur, poți să te îmbolnăvești peste 10 ani de alt tip de cancer, dar asta e altceva. Niciodată nu putem ști ce ne rezervă viitorul.

Doamne ajută și sănătate tuturor!

---

¹ Nu voi da nume, că n-am de gând să mă trezesc cu vreun proces pe cap. Dar fina mea, care e medic și care a colaborat cu clinicile M., mi-a zis ulterior că e practică de bază, asumată, ca ăstora care au abonamente „pe firmă” să li se acorde cât mai puțină atenție, pentru a se obține profit maxim de pe urma abonamentului. Dacă tâmpita de doctoriță A. mi-ar fi recomandat să mă investighez, clinica ar fi trebuit să-mi ofere un mic discount, conform contractului de „abonament”. Or, sunt destui oameni care se investighează fără nici un abonament, deci la preț întreg. Cum am făcut și eu la Sanador.

Actualizare

Am terminat cu curele de chimioterapie și citostatice.

Analizele mi-au ieșit bine. CT-ul a ieșit bine. Urmează să mai fac niște investigații în decembrie.

Aparent, sunt vindecat. Aparent. Nu zic „hop” până nu am sărit pârleazul, adică să termin cu toate investigațiile.

Am început să iau în greutate, dar tot am un disconfort destul de neplăcut în zona operației, mai ales după ce mănânc. Am înțeles că o să mai dureze luni bune, poate chiar ani, până când disconfortul o să dispară. În acest moment, sincer, am impresia că nu o să dispară niciodată, fiindcă nu simt nici un fel de îmbunătățire de la o zi la alta. Am simțit o mică îmbunătățire după ce am terminat cu tratamentul oncologic, dar cam atât.

Am început încetul cu încetul să și lucrez, încă sunt și voi mai rămâne o vreme în concediu medical, de aceea mă implic la minimum, cât să nu-mi pierd „abilitățile” și să-mi țin creierul conectat la profesia mea. Nu muncesc propriu-zis, nici nu am cum. După ce iau masa de prânz, din cauza disconfortului resimțit în zona operației, trebuie obligatoriu să mă întind în pat un timp, deci (încă) nu se pune problema să-mi reiau munca la capacitate maximă, că n-am cum.

În orice caz, nu mai stau în brațe cu laptopul pus la încărcat.

E ciudat că nu mai am senzație de foame, nu îmi mai ghiorăie mațele când mi-e foame, probabil din cauză că medicii au fost nevoiți să-mi taie nervul vag. Acum mănânc oarecum din instinct, în sensul că simt când nu mai am energie și atunci mai bag ceva în gură. Dar în general încerc să mănânc la ore fixe, după un program.

Ce am mai observat: de când am ieșit din spital - acum 3 luni și jumătate - am mâncat în principal mâncare gătită acasă. Inclusiv de când am revenit acasă, la începutul lunii august. Mi-am luat un air fryer, mi-am schimbat mașina de pâine (aia veche se stricase) și pe cât posibil gătesc numai în casă. Când nu e și ea prinsă cu curele ei de chimioterapie, nevastă-mea mă ajută și ea. Nevastă-mea mai are de tras cu curele de chimio și citostatice, că la ea cancerul era un pic mai avansat decât la mine. Dar e și ea pe drumul cel bun.

Recent, într-una din săptămânile ei libere, nevastă-mea a avut chef să mănânce „ceva bun”. Așa că ne-am zgâit pe online și în cele din urmă ne-am decis să ne facem de cap și să comandăm ceva de la Burger King, unul dintre furnizorii de junk food care era pe vremuri printre preferații noștri.

Mâncarea a venit, arăta și mirosea fix ca pe vremuri, caldă (Burger King din Victoriei e aproape de noi). Dar după 3 luni de mâncat 100% sănătos am avut amândoi aceeași senzație vizavi de burgerul de la Burger King: nu ne-a (mai) plăcut.

Am concluzionat amândoi că e o porcărie și nu cred că vom mai mânca vreodată, poate doar forțați de împrejurări, așa cum s-a întâmplat anul trecut în prima seară petrecută la Budapesta, unde nu înțelegeam nimic din planeta lingvistică maghiară și ne-am dus ca maimuțele după o siglă pe care o puteam recunoaște, și putând recunoaște relativ simplu și ceea ce mâncam.

Doamne ajută și sănătate tuturor! 🙌

Mărturisire de credință

Mi-a trebuit o viață cât o jumătate de secol, și să ajung să trăiesc perioada de după plandilie, ca să înțeleg că dacă Dumnezeu nu ar exista, sataniștii care ne conduc nu ar fi așa de porniți împotriva Lui.

Cine se simte ofuscat de mărturisirea mea de credință n-are decât să-mi dea unfollow, unfriend etc.

Pascal avea dreptate. Pariul lui rezistă.

Am aflat de ce m-am îmbolnăvit. Citiți și nu faceți ca mine!

 Am explicat pe larg pe conturile de VK (https://vk.com/lucian.sarbu?w=wall223271893_2676) și FB 👇

Poate că unora vi se pare trasă de păr explicația, doctorii - deși ei înșiși sunt uimiți de faptul că și eu și nevastă-mea ne-am îmbolnăvit simultan fix de același tip de cancer, și aproximativ cu aceeași evoluție - ne-au zis că „domn'e, de regulă dieta e cauza nr. 1 și tipul ăsta de cancere apare pe un polip care crește în dimensiuni”, dar ce omit ei e că dieta explică doar cca. 30% din aceste tipuri de cancere - deci 70% nu sunt explicate prin dietă și, de asemenea, că pe Google Scholar există o mulțime de studii legate de posibilele legături între EMF și cancer.

Noi ne-am expus ani la rândul la un câmp de radiații electrice de peste 700 V/m (volți pe metru), muncind cu laptopul în poală, lipit pe burtă, în condițiile în care limitele „acceptabile” sunt între 3-40 V/m.

Case closed. 

PS. Pentru sănătatea voastră, primul lucru pe care trebuie să-l faceți este să vă asigurați că prizele de acasă au împământare. Dacă nu au, vorbiți cu un electrician, eventual refaceți de la zero circuitul electric. Nu știu când a devenit obligatorie împământarea circuitelor electrice în România, dar la blocurile comuniste construite înainte de 1990 sunt slabe speranțe ca prizele să aibă împământare. Caz în care sunteți în pericol permanent să vă îmbolnăviți de cancer dacă sunteți înconjurați de device-uri (laptopuri, telefoane, tablete etc.) care au nevoie permanentă să stea la încărcat.

Chipul cancerului

Așa arătam fix cu un an în urmă (în iulie 2023):

Și așa arătam în urmă cu 10 zile, imediat după externare:

Partea bună e că mă simt din ce în ce mai bine - în limitele rezonabilului, firește. Am început și tratamentul post-operatoriu de specialitate (oncologic... chimioterapia) și, din fericire, nu am observat până acum mari efecte adverse. Sigur că nu sunt 100% ok, am câteodată mari dureri, că doar am trecut prin două operații, nu una, dar una peste alta sunt pe drumul cel bun și voi învinge boala.

Am început să mai iau nițel și în greutate.

Până prin octombrie, noiembrie, o să termin și cu asta, și voi fi iarăși sănătos. 100% cancer free.

Dar, așa cum am scris și pe Facebook, Aghiuță m-a învins, chiar dacă eu voi învinge boala. Voi înceta să mai comentez de pe poziții de „gică contra” tot ceea ce Satana vrea cu lumea asta.

Le predau ștafeta și altora.

Sarsailă stătea pe tron

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Lucian Sarbu (@lucian.sarbu)

Sarsailă stătea pe tron și se gândea că lucrurile nu merg cum trebuie. 

Ar fi vrut ca toți cei 8 miliarde de oameni să fie convinși să se injecteze de câte zece ori cu vaccinurile mRNA, și nu reușise. Ar fi vrut ca umanitatea să se dezlănțuie într-un nou război mondial și, când colo, Rusia distrugea Ucraina, vârful de lance al planului său, și Israelul nu era deloc privit cu ochi buni din cauza genocidului pe care îl declanșase în Gaza.

Sarsailă era îngândurat. În câțiva ani umanitatea ar fi urmat să sărbătorească 2000 de ani de la minunea Înălțării Domnului, și în loc să fie totul foc și pară, oamenii rezistau.

De pe tronul său întunericit, înconjurat de dracii lui aghiotanți care îl priveau tăcuți și la fel de îngândurați, Sarsailă i se adresă lui Aghiuță:

- Măh Aghiuță, măh... de ce nu merg lucrurile, măh? Ce am greșit?
- Întunericimea Voastră, planul în sine a fost perfect. Am câștigat cu oamenii noștri toate cancelariile care contau. Am pervertit mințile tinerilor și ale adulților. I-am zărghit de creier, acum nebunii se cred sănătoși la cap și cei sănătoși la cap se cred nebuni. Femeile nu mai vor să devină mame și bărbații nu mai vor să fie bărbați. Am decreștinat tot Occidentul și în curând va fi islamizat. Și multe altele. Dar am omis ceva. Un mic amănunt.
- Ce, măh?!, întrebă Sarsailă ridicând din sprâncene.
- Întunericimea Voastră... cum să vă zic... mai există oameni care ni se opun. Și care zic public asta. Și care nu și-au ținut gura. Și care i-au învățat de bine...
- De „bine”? Nu vreau să aud cuvântul ăsta! Trebuiau să-i învețe de rău!, urlă, mânios, Stăpânul Întunericului.
- ...i-au învățat de bine pe restul oamenilor. Uite, la treaba asta cu vaccinarea, degeaba le băgam noi reclame cu „ne vaccinăm și scăpăm”, că erau unii care le ziceau să nu se vaccineze, fiindcă vaccinurile alea n-au dovedit niciodată nici o eficiență. Și oamenii i-au ascultat, nu s-au vaccinat. Am încercat să-i forțăm - nesimțiții ăia de rebeli i-au îndemnat să nu le fie frică și să reziste. Și au rezistat.
- Hm! Și cine sunt ăștia, îi cunoaștem?
- Firește că îi știm. I-am fișat. De unii am scăpat. Unii erau bătrâni, alții erau mai tineri... Luc Montagnier era un moș bășit, am scăpat relativ ușor de el. Cu Zelenko a fost ceva mai greu, că era mai tânăr, dar am scăpat și de ăla. Sunt mulți. Vocile unora sunt auzite și băgate în seamă de milioane de oameni, vocile altora doar de câteva mii, dar sunt și ei mici și vocali. Nu putem să-i eliminăm pe toți odată, să nu dăm de bănuit. De greu, n-ar fi greu. Ciracii noștri de pe Pământ știu cum se face: un glonț, un pic de otravă... n-ar fi problemă. Dar trebuie s-o luăm încet.
- Dar de ăia mai puțin influenți, dar vocali, v-ați ocupat măh, nătângilor? Că p-ăștia îi puteți curăța fără să se prindă prea multă lume.
- Nu șefu'. Am zis să nu ne risipim resursele.
- Cretinilor! Îi știți după nume? Din Canada până-n Australia? Începeți cu ăștia boilor, vacilor, javre infecte și proaste care v-am făcut! Nu sunteți buni de nimic!, răcni Sarsailă.

Aghiuță îngheță și înghiți în sec. I se făcuse frică. Dacă Stăpânul era nervos se putea întâmpla să-i bage chiar pe ei, pe dracii mai mici, la o tură prin cazanele cu smoală.

- Ia zi-mi niște nume, se mai calmă Sarsailă, și zi-mi câte ceva despre fiecare.
- Păi... x din SUA, y din Germania, z din Franța, un anume Lucian Sârbu din România, n din Cehia, m din Canada... Aghiuță îi înșiră într-o clipită mii și mii de nume.
- Aha. Și ia zi-mi ceva despre fiecare.

Tot într-o clipită, fiindcă în Sala Tronurilor din Împărăția Întunericului timpul are o altfel de scurgere decât în lumea noastră, Aghiuță se apucă să-i înșire povestea fiecăruia spunându-i cu lux de amănunte ce susținuse fiecare rebel, cum se opusese, câți oameni întorsese de pe calea Întunericului.

- Și e unu' în România, Lucian Sârbu, cu care avem probleme de vreo 15 ani. În urmă cu 15 ani scria un blog în care îi îndemna pe oameni să nu se bage ca boii la jug la credite imobiliare. Și mulți l-au ascultat, erau sute de mii care-l citeau. A cârâit constant împotriva oamenilor noștri. În pandemie a fost dintre cei care au stat calmi în fața vaccinurilor mRNA. Legat de Ucraina militează pentru pace indiferent de consecințele de pe teren, zicând că pământurile de acolo oricum au obiceiul să treacă de la o țară la alta și că mai importante sunt viețile oamenilor, nu pământurile. Mai nou, nu-și mai ascunde adeziunea față de creștinism. El oricum n-a fost niciodată cu adevărat ateu, dar acum se mărturisește credincios pe față și pe oamenii noștri din fruntea guvernelor îi numește „Satane”. Și tot așa.
- Mmm. Bine. Ia dă-i măh, un cancer, să-i închidem gura. Și cu puțin noroc îl facem și de râs, poate crapă, și scrie la Activenews de el că a crăpat, și proștii or să creadă că era un mincinos jegos, că de fapt era vaccinat pe ascuns și că de-asta a făcut cancer. He he he!

Dracii râseră cu gura până la urechi. Atmosfera se destinsese. Aghiuță continuă înșiruirea de nume și povești și, când termină, Sarsailă îi dădu răucuvântarea sa și el porni prin lume ca să îndeplinească poruncile stăpânului său.