Bănuiam de multă vreme că bulgarii au jucat un rol mai mare decât ne-am dori noi în formarea noastră ca popor civilizat, dar iată că încep să apară şi dovezile ştiinţifice. Citiţi acest studiu - "Creştinismul românesc în preajma anului O Mie - în căutarea identităţii", semnat dr. Adrian Andrei Rusu, şi luaţi aminte.
Mă rog, eu am ajuns la concluzia că religia creştină e doar o spoială târzie pentru români după lungi discuţii (în consens) cu nevastă-mea, care e filolog şi are oarece cunoştinţe de folclor, pe marginea înjurăturilor românilor. De exemplu, "du-te-n pizda mă-tii / dă-o / dă-l în pizda mă-sii", cea mai populară înjurătură la români, e clar o trimitere posibilă numai într-un univers matriarhal, non-creştin. Apropo de asta, în limba albaneză organului feminin i se zice popular cam ca la noi, "pidhi"(se pronunţă "pizd") ceea ce ne poate duce cu gândul chiar la originea dacică a acestei vorbe de duh. Tot într-un univers matriarhal, în care oierul colinda munţii şi nevastă-să stătea acasă cu copiii, e posibilă şi probabilă naşterea unei alte înjurături frecvente, "(dă-l / dă-o în) morţii mă-sii". Să trecem la cele sfinte. Păi bogăţia înjurăturilor "de cele sfinte" (hula) se pare că aparţine exclusiv limbii române, şi nu e posibilă dacă religia creştină nu ar fi fost percepută ca fiind religia asupritorului, a celuilalt. Avem, astfel, "cristoşii mă-tii/mă-sii", "paştele mă-tii/mă-sii", "crucea mă-sii/mă-tii" dar şi "anafura mă-sii", "grijania" etc. Tot ce e sfânt e luat la pu... pardon, e hulit în limba română, în condiţiile în care înjurăturile de cele sfinte sunt un păcat capital pentru orice creştin. Bietul Antim Ivireanu se minuna pe la 1700 de acest lucru, mărturisind că el nu a mai văzut un popor, nici măcar unul păgân, care să înjure numele Domnului în halul ăsta: "Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât neamurile şi decât toate limbile; şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea?! " Această universalitate a hulei m-a făcut dintotdeauna suspicios şi mi-am pus întrebări asupra relaţiei reale dintre români şi religia creştină percepută, în mod evident, ca pe o impunere din afară.
O altă caracteristică dubioasă a creştinismului românesc e dată de practicarea pe scară largă a magiei, adică de faptul că pentru noi sfinţii, sfinţişorii, icoanele etc. sunt de fapt nişte chestii magice de care se atinge portofelul, de la care se cere norocul în viaţă, bogăţia, intrarea la facultate, avansarea în funcţie etc. Creştinismul românilor e de fapt un soi de ritual magic: crucea se pupă nu din smerenie, ci din dorinţa de a obţine ceva; maşină, după ce se cumpără, se duce "la sfinţit", ca şi cum Dumnezeu te-ar putea scăpa de accident dacă tu eşti animal şi conduci ca idiotul; şi multe altele. E suficient să vezi "cucernicile" coate şi şuturi în cur pe care credincioşii şi le dau cu prilejul pelerinajelor religioase, când se înghesuie să atingă obiectul de veneraţie, ca să înţelegi că sentimentul religios există, fără îndoială, dar numai "creştin" nu poate fi numit. Creştinismul ăsta pseudo-magic e tipic pentru popoarele creştinate târziu, cum ar fi incaşii sau mayaşii, despre care ştim că sub spoiala de sfinţi catolici continuă să-şi venereze zeităţi de-ale lor.
Şi tot din observaţiile proprii, eu am fost convins că noi nu întâmplător am avut slavona ca limbă de cult, ci pur şi simplu pentru că părinţii noştri spirituali sunt bulgarii. Se ştie că bulgarii s-au creştinat la începutul secolului IX după care au impus limba slavonă ca limbă oficială de cult a Bisericii (alături de latină şi de greacă). Niciodată nu am înţeles cum, dacă am fi fost creştini înainte de acest eveniment, deci teoretic am fi avut o Biserică vorbind greceşte sau latineşte, am trecut cu atâta uşurinţă la slavonă ca limbă de cult, preluând masiv toată terminologia de cult slavonă. Nu mai zic de faptul că pe vremea aceea protestantismul nu se inventase, drept pentru care orice popă trebuia uns pe o anumită linie ierarhică, indiferent de cât de mică ar fi fost parohia în care slujea. Păi dacă noi nu aveam şcoli teologice şi eram izolaţi într-o mare de popoare non-creştine, unde se formau preoţii?!
Ei bine, articolul acestui cercetător, dr. Adrian Andrei Rusu, vine ca o lovitură de ciocan şi nu doar că demonstrează imposibilitatea faptică a unuia din miturile naţionale - creştinismul "ancestral" al poporului român - dar împinge orizontul creştinării tocmai undeva în secolul XIII, sub influenţa celui de-al doilea Imperiu Bulgar (care se ştie că a purtat o vreme numele oficial de "Imperiu al Bulgarilor, Vlahilor şi Grecilor")! Adică în perioada în care în Occident înfloreau deja minunile arhitecturii gotice! Ceea ce explică şi de ce noi, ca popor, nu am lăsat nimic în urmă în acea perioadă: nu pentru că am fi ţinut piept turcilor, sau alte căcaturi mitologice de genul ăsta, ci pur şi simplu pentru că ne-am civilizat la spartul târgului. E foarte simplu de înţeles.
Mai greu e să acceptăm adevărul şi să avem curajul de a ne asuma istoria reală, nu pe cea înfrumuseţată "de la paşopt încoace"...
12.12.10
Turism pe Facebook
Oare madam Udrea o fi făcut un studiu de fezabilitate înainte de a arunca banii pe reclama de pe Facebook? De unde naiba a ajuns la concluzia că turiştii care abia aşteaptă să viziteze România stau pe Facebook?!
Eu am făcut câteva campanii pe Facebook şi reclama pe mediul ăsta mi s-a părut o mizerie. Facebook mai are nevoie de ani-lumină pentru a ajunge la capacitatea de targetare oferită de Google Adwords. Facebook este foarte bun pentru următorul gen de campanii:
Ca să înţelegem mai bine, hai să facem un pic istoria motoarelor de căutare. Ar putea fi scris un geamantan de cărţi pe tema asta, dar voi fi foarte scurt. Pe scurt, istoria motoarelor de căutare se împarte în 2 mari epoci: pre şi post-Google.
De exemplu, în viaţa de zi cu zi Gigel e un web designer de 31 de ani care conduce o Dacia Logan. Dar pe Facebook vine să joace Farmville şi Mafia Wars, deci identitatea lui de pe Facebook e cea de copil retardat cu vârsta mentală de maxim 10 ani. Nu chiar cel mai potrivit individ pentru a-i servi o reclamă la nişte anvelope noi, nu?
Pentru a oferi o targetare corectă Facebook ar trebui să analizeze profund activitatea userului de pe Facebook, preferinţele lui reale, adică nu ceea ce declară în profil, ci paginile web la care dă "like", inclusiv conţinutul acestor pagini, timpul petrecut online, cauzele la care aderă, preferinţele prietenilor săi şi multe, multe alte aspecte. Ori, exact aici Facebook sucks la greu. Pentru că Facebook nu are nici 1% din expertiza Google! Dacă vrei să faci o campanie targetată pe ceva de genul: bărbaţi 25-45 de ani, absolvenţi de liceu, lucrând în domeniul IT, locuind în oraşe cu peste 100.000 de locuitori, da, Facebook îşi face treaba. Însă, dacă oamenii ăia sunt sau nu interesaţi de oferta ta... Dumnezeu cu mila! Practic, Facebook e la fel de varză ca orice alt mediu tradiţional de comunicare - de exemplu TV-ul sau radioul - iar vorba ăluia care zicea că "99% dintr-o reclamă nu vinde nimic, dar problema e că nu ştim care e restul de 1%, să dăm banii doar pe el" (parcă Ogilvy) se aplică din plin pe Facebook.
Spre deosebire de Google care, atunci când cineva va căuta: "vacanta ski", nu va avea nici o problemă în a afişa reclama ta care va spune acelui utilizator: "Hai în Parâng, telegondolă nouă, preţ de la 100 de euro / persoană". Prin căutarea efectuată, utilizatorul şi-a exprimat în mod clar interesul faţă de oferta ta şi tocmai de-asta reclama pe Adwords e atât de eficientă: pentru că identitatea declarată a utilizatorului e aceeaşi cu cea care te interesează pe tine: "amator de schi".
Şi acum revenind la madam Udrea, frunzele ei şi Facebook. Decizia de a face reclamă României pe Facebook mi se pare la fel de amatoristă ca şi aceea de a plăti cu 900.000 de euro o frunză cumpărată de pe Istockphoto. E genul de abordare infantilă, de tipul "hai să dăm la peşte, că poate o pica ceva" cu care madam Udrea, care a dat faliment cu brio în afacerile proprii (ca avocată nu profesează, ca "divelopăr" n-a vândut mai nimic) ne-a obişnuit deja de când, din nefericire, e plantată moţ-cocoţ în diverse funcţii care îi depăşesc în mod evident nivelul maxim de incompetenţă. Dacă ar merita făcută reclamă online la turismul românesc, atunci aceasta ar trebui făcută pe Google Adwords, nu pe Facebook, tocmai pentru că Adwords e la ani-lumină înaintea Facebook din punct de vedere al targetării şi eficienţei reclamei. Cât despre şmecherii de la Facebook, nu mă îndoiesc că americanii zic săru'mâna să înşface nişte bani pentru promovarea unei iluzii, având în vedere că deşi, teoretic, traficul acestui site e absolut colosal, încasările per user sunt de sute de ori mai mici raportate la un eveniment ca Superbowl!
Parcă nu strică o blondă la facebooku' omului, nu?!
PS. Că tot se plâng debilii ăştia că "nu există soluţii" şi "nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea": uite, în calitatea mea de "Google Awords IQ" îmi ofer absolut gratis serviciile Ministerului Turismului în ceea ce priveşte setarea, desfăşurarea, urmărirea şi eficientizarea unei campanii Adwords care să facă reclamă obiectivelor turistice româneşti. Bineînţeles, Ministerul va trebui să aloce banii pentru acea campanie. O fac din patriotism şi jur solemn că nu voi cere nimănui nici un favor. Dacă e cineva din Ministerul Turismului interesat, numărul meu de telefon este tot ăla pe care îl ştiu urechile. Şi chiar îi invit pe toţi cei care ar putea face ceva gratis pentru guvernul ăsta amărât, să-şi prezinte oferta online. Fiecare cu ce ştie, cu ce poate. Şi cât poate da. Eu le pot da şi 3 luni de muncă gratuită, alţii poate n-au decât 5 minute. Bune şi alea!
Eu am făcut câteva campanii pe Facebook şi reclama pe mediul ăsta mi s-a părut o mizerie. Facebook mai are nevoie de ani-lumină pentru a ajunge la capacitatea de targetare oferită de Google Adwords. Facebook este foarte bun pentru următorul gen de campanii:
- Campanii care au un potenţial viral. Să zicem că ai o poză cu madam Udrea goală. Ştii că pagina web care conţine poza asta va face 10 milioane de afişări, care se pot concretiza în venituri de 50.000 de euro din clickuri pe reclame. Dar trebuie s-o faci cumva cunoscută . Păi bagi o reclamă pe Facebook şi poţi fi sigur că în câteva ore pagina ta va fi celebră.
- Campanii care oferă ceva concret şi de nerefuzat. De exemplu, dacă vinzi ceva din specia "oferta zilei cu super-reducere". Sau dacă oferi un "cupon", dar un cupon care acoperă ceva concret, o cumpărătură, nu o vrăjeală. Adică nu ceva de genul: "cumperi matale în valoare de 1.000 de lei şi îţi dăm un pix gratis."
- Campanii legate de alte chestii din universul Facebook. De exemplu dacă vrei să capeţi utilizatori pentru o aplicaţie pe care ai dezvoltat-o tot pentru Facebook. E oarecum logic, nu?
- Campanii orientate strict pe cantitate, nu pe calitate. Pe anumite nişe un click pe Adwords poate costa 1,5 dolari în timp ce unul luat de pe Facebook costă în general 0,25-0,30. Nu contează că pe Facebook targetarea e de 100 de ori mai proastă ca în Adwords. Poate că tu vinzi publicitate la mia de afişări, sau poate vrei să umfli cifrele de trafic ca să vinzi site-ul cât mai profitabil.
- Vrei să faci branding la noul tău magazin online sau la noua ta colecţie de feşiăn. Sincer, oamenii vin pe Facebook să piardă vremea, nu să-i baţi tu la cap cu prostiile tale pentru care le ceri bani. Tocmai de-asta ar trebui să nu fii nesimţit şi dacă tot vrei să te bage în seamă în timpul lor liber, atunci oferă-le o reducere, un cupon, o prăjitură, o chestie în schimbul atenţiei pe care ţi-o acordă. Asta nu garantează succesul campaniei, dar măcar poţi încerca.
- Vrei să capeţi "early adopers". Nu ăsta e locul, şi nu aşa obţii "early adopters". Se aplică ceea ce am scris mai sus. Poţi să ai tu cea mai tare aplicaţie online, cea mai senzaţională staţiune de ski - oamenii vin pe Facebook să frece menta şi să joace Farmville, nu să devină cumpărătorii tăi. Dacă vrei să capeţi atenţia utilizatorilor trebuie să le promiţi cu adevărat ceva tare, senzaţional. De exemplu: "10 zile la ski în Parâng, cu telegondolă nouă - doar 100 de euro / persoană!". Întrebarea e: te ţin curelele pentru o asemenea ofertă?
Ca să înţelegem mai bine, hai să facem un pic istoria motoarelor de căutare. Ar putea fi scris un geamantan de cărţi pe tema asta, dar voi fi foarte scurt. Pe scurt, istoria motoarelor de căutare se împarte în 2 mari epoci: pre şi post-Google.
- Epoca pre-Google e marcată de motoare de căutare care, pentru a da răspunsul relevant la o căutare, analizau ceea ce spun paginile web despre sine. Altfel zis, analizau identitatea declarată a paginii web. Adică tu căutai: "oferte turism" şi ele se uitau prin conţinutul milioanelor de pagini şi încercau să afle: "Ia să vedem, care pagină conţine 'oferte turism'?" Şi în funcţie de multe alte criterii returnau o listă de rezultate. Problema era că oricât de complecşi erau algoritmii motoarelor de căutare, motoarele tot erau pline de spam. Pentru că nu putea nimeni să împiedice un site porno să spună despre sine că e site despre... Lady Gaga, şi atunci când milioane de inşi căutau "lady gaga", ieşea pornăceala.
- Epoca post-Google. Băieţii ăştia doi, Serghei Brijn şi Larry Page, probabil sideraţi de câte site-uri porno le ieşeau la rezultate în timp ce toceau motoarele căutând informaţii pentru facultate, au avut o idee genială. "Hai să facem un motor de căutare care să analizeze nu identitatea declarată, ci identitatea socială a unei pagini web". Altfel zis, nu ceea ce zic paginile web despre sine, ci ceea ce zic alte pagini web despre ea. Iar ideea de analiză era foarte simplă: se analizau hyperlinkurile care făceau trimitere la acea pagină. Şi asta a fost. După ce a fost lansat oficial, Google a devenit un instant hit. Degeaba scriau spamerii pe homepage-ul unui site porno: "aici găsiţi ultimele noutăţi despre Lady Gaga" dacă hyperlinkurile care erau întreptate către acea pagină ziceau: "filme porno gratis". Ok, Google afişa în continuare site-ul atunci când cineva căuta "filme porno gratis", dar când milioanele de useri interesaţi de "lady Gaga" căutau ceva despre Lady Gaga, Google nici nu băga în seamă site-ul cu spam.
De exemplu, în viaţa de zi cu zi Gigel e un web designer de 31 de ani care conduce o Dacia Logan. Dar pe Facebook vine să joace Farmville şi Mafia Wars, deci identitatea lui de pe Facebook e cea de copil retardat cu vârsta mentală de maxim 10 ani. Nu chiar cel mai potrivit individ pentru a-i servi o reclamă la nişte anvelope noi, nu?
Pentru a oferi o targetare corectă Facebook ar trebui să analizeze profund activitatea userului de pe Facebook, preferinţele lui reale, adică nu ceea ce declară în profil, ci paginile web la care dă "like", inclusiv conţinutul acestor pagini, timpul petrecut online, cauzele la care aderă, preferinţele prietenilor săi şi multe, multe alte aspecte. Ori, exact aici Facebook sucks la greu. Pentru că Facebook nu are nici 1% din expertiza Google! Dacă vrei să faci o campanie targetată pe ceva de genul: bărbaţi 25-45 de ani, absolvenţi de liceu, lucrând în domeniul IT, locuind în oraşe cu peste 100.000 de locuitori, da, Facebook îşi face treaba. Însă, dacă oamenii ăia sunt sau nu interesaţi de oferta ta... Dumnezeu cu mila! Practic, Facebook e la fel de varză ca orice alt mediu tradiţional de comunicare - de exemplu TV-ul sau radioul - iar vorba ăluia care zicea că "99% dintr-o reclamă nu vinde nimic, dar problema e că nu ştim care e restul de 1%, să dăm banii doar pe el" (parcă Ogilvy) se aplică din plin pe Facebook.
Spre deosebire de Google care, atunci când cineva va căuta: "vacanta ski", nu va avea nici o problemă în a afişa reclama ta care va spune acelui utilizator: "Hai în Parâng, telegondolă nouă, preţ de la 100 de euro / persoană". Prin căutarea efectuată, utilizatorul şi-a exprimat în mod clar interesul faţă de oferta ta şi tocmai de-asta reclama pe Adwords e atât de eficientă: pentru că identitatea declarată a utilizatorului e aceeaşi cu cea care te interesează pe tine: "amator de schi".
Şi acum revenind la madam Udrea, frunzele ei şi Facebook. Decizia de a face reclamă României pe Facebook mi se pare la fel de amatoristă ca şi aceea de a plăti cu 900.000 de euro o frunză cumpărată de pe Istockphoto. E genul de abordare infantilă, de tipul "hai să dăm la peşte, că poate o pica ceva" cu care madam Udrea, care a dat faliment cu brio în afacerile proprii (ca avocată nu profesează, ca "divelopăr" n-a vândut mai nimic) ne-a obişnuit deja de când, din nefericire, e plantată moţ-cocoţ în diverse funcţii care îi depăşesc în mod evident nivelul maxim de incompetenţă. Dacă ar merita făcută reclamă online la turismul românesc, atunci aceasta ar trebui făcută pe Google Adwords, nu pe Facebook, tocmai pentru că Adwords e la ani-lumină înaintea Facebook din punct de vedere al targetării şi eficienţei reclamei. Cât despre şmecherii de la Facebook, nu mă îndoiesc că americanii zic săru'mâna să înşface nişte bani pentru promovarea unei iluzii, având în vedere că deşi, teoretic, traficul acestui site e absolut colosal, încasările per user sunt de sute de ori mai mici raportate la un eveniment ca Superbowl!
Parcă nu strică o blondă la facebooku' omului, nu?!
PS. Că tot se plâng debilii ăştia că "nu există soluţii" şi "nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea": uite, în calitatea mea de "Google Awords IQ" îmi ofer absolut gratis serviciile Ministerului Turismului în ceea ce priveşte setarea, desfăşurarea, urmărirea şi eficientizarea unei campanii Adwords care să facă reclamă obiectivelor turistice româneşti. Bineînţeles, Ministerul va trebui să aloce banii pentru acea campanie. O fac din patriotism şi jur solemn că nu voi cere nimănui nici un favor. Dacă e cineva din Ministerul Turismului interesat, numărul meu de telefon este tot ăla pe care îl ştiu urechile. Şi chiar îi invit pe toţi cei care ar putea face ceva gratis pentru guvernul ăsta amărât, să-şi prezinte oferta online. Fiecare cu ce ştie, cu ce poate. Şi cât poate da. Eu le pot da şi 3 luni de muncă gratuită, alţii poate n-au decât 5 minute. Bune şi alea!
3.12.10
Afacerea "Cablegate" reprezintă sfârşitul democraţiei aşa cum o ştiam
Trăim vremuri istorice, iar Julian Assange este profetul unei noi epoci. Şi al unei noi democraţii.
Democraţia nu a fost şi nu este nici acum peste tot la fel. Democraţia la greci era "directă", în sensul că oamenii cu drept de vot se adunau în agora şi decideau prin vot simplu treburile cetăţii. Această manieră de decizie era practică şi funcţională în cazul comunităţilor şi al oraşelor-cetăţi antice.
O dată cu consolidarea statelor şi a imperiilor democraţia directă a devenit însă un lucru imposibil din punct de vedere tehnic, şi chiar desuet. Presupunând că cetăţenii fiecărui oraş ar fi votat asupra unei anumite chestiuni, numai centralizarea rezultatelor ar fi cerut un efort monumental. Să nu uităm că sistemele de comunicaţii din Europa nu au însemnat, vreme de 2500 de ani (de la Imperiul Persan până în secolul XIX), decât nişte staţii de poştalion iar mijlocul de locomoţie, care ar fi putut transporta ştirile, era calul. Tehnic vorbind, democraţia devenise imposibilă.
Chiar şi în Atena antică, democraţia era posibilă numai din cauză ca la o populaţie (estimată) de 400.000 de oameni doar vreo 30.000 erau propriu-zis "cetăţeni" cu drept de vot. Restul erau copii, femei, venetici şi, mai ales, sclavi. De aceea, chiar şi în Antichitate democraţia era mai degrabă excepţia, decât regula.
Epoca modernă a adus cu sine principiul reprezentativităţii. Reprezentativitatea este o idee care şi-a făcut loc încetul cu încetul în mintea oamenilor şi a fost favorizată de apariţia tiparului şi de răspândirea culturii de masă. Chiar dacă, fizic vorbind, o mare comunitate nu se putea aduna niciodată la un loc pentru a decide într-o anumită chestiune publică, fiecare om putea totuşi să-şi delege altcuiva drepturile cetăţeneşti. Acest principiu, enunţat pentru prima oară cu lux de amănunte de Thomas Hobbes în "Leviathan" (1651) avea să stea la baza tuturor marilor transformări politice din ultimii 350 de ani.
Îl regăsim la baza societăţii americane, în Revoluţia americană şi în evoluţia Americii, a democraţiei americane.
Îl regăsim în motivaţia şi furia cu care revoluţionarii au profanat mormintele regale din Saint-Denis, simbol al absolutismului peren, în timpul şi pe durata revoluţiei franceze de la 1789.
Îl regăsim în războaiele anti-absolutiste duse de Napoleon, care urmărea răscolirea popoarelor şi dărâmarea monarhiilor absolutiste.
Îl regăsim în revoluţiile populare de la 1848.
Îl regăsim în Marea Unire de la 1918, când pe câmpia de la Alba Iulia s-au adunat delegaţi care au votat în favoarea Unirii cu România.
Îl regăsim în regimul bolşevic, al cărui fundament era acela că partidul bolşevic, format din cei mai conştienţi membri ai societăţii, reprezintă interesele întregii societăţi.
Îl regăsim în fascism şi nazism, pentru care fuhrerul, il duce, "conducătorul" sunt geniile care reprezintă voinţa populară.
Principiul reprezentativităţii stă la baza organizării politice aşa cum o cunoaştem, indiferent de formă. Fiecare cetăţean renunţă la un pic din "suveranitatea" proprie şi o deleagă unui parlamentar, sau partidului unic, sau fuhrer-ului.
Desigur, între democraţii există diferenţe formale şi de organizare (care fac ca unele regimuri să se regăsească în situaţii complet nefuncţionale, a se vedea situaţia prezentă din Rep. Moldova) dar principiul e acelaşi: fiecare renunţă la un pic de "suveranitate" pentru a o da altcuiva, care să-l reprezinte şi care să ia decizii publice în numele lui şi al altora.
Sună absurd, nu-i aşa? Să presupunem că vrem să scăpăm de muncă, să stăm acasă şi să luăm pensie de invaliditate şi alţii să muncească în locul nostru. Câţi dintre noi şi-ar "dona" o mână sau un picior în acest sens? Probabil nimeni, chiar dacă perspectiva de a sta acasă şi a încasa bani poate fi plăcută.
Şi totuşi, în materie de politică ne donăm benevol şi incontrolabil o parte din "suveranitate". Fiindcă, până astăzi, nu aveam alternativă. Noi ne donam suveranitatea iar "ei", politicienii, făceau ce le trecea prin cap cu ea. În unele ţări se întâmpla să facă lucruri bune, dar în altele politicienii au declanşat războaie sau au dus, prin proastele decizii luate, la sărăcirea şi înfometarea alegătorilor lor (noi trăim pe viu un asemenea exemplu). Noi nici măcar nu aveam control asupra politicienilor. Habar n-aveam ce fac ei în laboratoarele puterii - iar această neştiinţă făcea parte din regulile jocului. Oamenii simpli aflau de obicei după zeci de ani, din cărţile de istorie, ceea ce a stat la baza anumitor decizii.
Până la apariţia internetului politicienii puteau face realmente orice cu suveranitatea predată de noi. De acum încolo însă lucrurile încep să se schimbe şi de aceea dezvăluirile Wikileaks reprezintă o cotitură a istoriei.
Prin "Cablegate", puterea a devenit transparentă. Nudă. Îi vedem aşa cum ne văd şi ei pe noi, atunci când dau ordin serviciilor de securitate să ne asculte telefoanele. Şi chiar dacă de acum încolo guvernele îşi vor lua măsuri de precauţie pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii, precedentul a fost creat şi avertismentul e clar: într-o epocă în care informaţia se stochează electronic şi o mare parte a comunicărilor se desfăşoară pe email, nimic nu mai e sigur. Nu mai vorbim de dosare care stau sub cheie într-un buncăr, ci de biţi care pot circula cu viteza luminii dintr-o parte într-alta a planetei. Discursul puterii nu mai poate fi ascuns, nici măcar cu investiţii costisitoare.
Puterea a fabricat repede acuzaţii de spionaj şi de trădare. Greşit. "Cablegate" dezvăluie discursul unor funcţionari publici, plătiţi din ban publici, folosind mijloace de comunicare publice, plătite din bani publici. Asta nu poate fi nici spionaj, nici trădare ci doar o necesară transparentizare a discursului puterii.
Prin "Cablegate" tehnologia şi-a demonstrat validitatea şi e doar o chestiune de timp pând când va ajunge să aibă un rol direct în felul în care gândim şi practicăm democraţia. Principiul modern al reprezentativităţii e pe moarte. Tehnologic vorbind, omenirea are deja capacitatea de a dezbate, fără intermedierea politicienilor, chestiuni publice. În anumite ţări există calculatoare şi conexiune la internet în fiecare casă, ceea ce face ca un eventual vot din fotoliu sau de pe telefonul mobil să poată fi posibil fără probleme, la orice oră. E nevoie însă de voinţă politică pentru adoptarea unei democraţii tehnologice. O asemenea decizie nu e uşor de luat, pentru că politica a ajuns, în epoca democraţiei reprezentative, o meserie în sine, deloc adaptabilă la alte domenii. Ce se vor face zecile de mii de politicieni şi sutele de mii, milioanele de indivizi din staff-ul lor? Vor rămâne fără job.
Politicienii se opun cu furie oricărei implicări a tehnologiei în democraţie, dar vorbim aici de o furie similară cu aceea cu care muncitorii din secolul al XIX-lea distrugeau maşinăriile care le furau jobul. În viitor, parlamentul vom fi noi.
Democraţia nu a fost şi nu este nici acum peste tot la fel. Democraţia la greci era "directă", în sensul că oamenii cu drept de vot se adunau în agora şi decideau prin vot simplu treburile cetăţii. Această manieră de decizie era practică şi funcţională în cazul comunităţilor şi al oraşelor-cetăţi antice.
O dată cu consolidarea statelor şi a imperiilor democraţia directă a devenit însă un lucru imposibil din punct de vedere tehnic, şi chiar desuet. Presupunând că cetăţenii fiecărui oraş ar fi votat asupra unei anumite chestiuni, numai centralizarea rezultatelor ar fi cerut un efort monumental. Să nu uităm că sistemele de comunicaţii din Europa nu au însemnat, vreme de 2500 de ani (de la Imperiul Persan până în secolul XIX), decât nişte staţii de poştalion iar mijlocul de locomoţie, care ar fi putut transporta ştirile, era calul. Tehnic vorbind, democraţia devenise imposibilă.
Chiar şi în Atena antică, democraţia era posibilă numai din cauză ca la o populaţie (estimată) de 400.000 de oameni doar vreo 30.000 erau propriu-zis "cetăţeni" cu drept de vot. Restul erau copii, femei, venetici şi, mai ales, sclavi. De aceea, chiar şi în Antichitate democraţia era mai degrabă excepţia, decât regula.
Epoca modernă a adus cu sine principiul reprezentativităţii. Reprezentativitatea este o idee care şi-a făcut loc încetul cu încetul în mintea oamenilor şi a fost favorizată de apariţia tiparului şi de răspândirea culturii de masă. Chiar dacă, fizic vorbind, o mare comunitate nu se putea aduna niciodată la un loc pentru a decide într-o anumită chestiune publică, fiecare om putea totuşi să-şi delege altcuiva drepturile cetăţeneşti. Acest principiu, enunţat pentru prima oară cu lux de amănunte de Thomas Hobbes în "Leviathan" (1651) avea să stea la baza tuturor marilor transformări politice din ultimii 350 de ani.
Îl regăsim la baza societăţii americane, în Revoluţia americană şi în evoluţia Americii, a democraţiei americane.
Îl regăsim în motivaţia şi furia cu care revoluţionarii au profanat mormintele regale din Saint-Denis, simbol al absolutismului peren, în timpul şi pe durata revoluţiei franceze de la 1789.
Îl regăsim în războaiele anti-absolutiste duse de Napoleon, care urmărea răscolirea popoarelor şi dărâmarea monarhiilor absolutiste.
Îl regăsim în revoluţiile populare de la 1848.
Îl regăsim în Marea Unire de la 1918, când pe câmpia de la Alba Iulia s-au adunat delegaţi care au votat în favoarea Unirii cu România.
Îl regăsim în regimul bolşevic, al cărui fundament era acela că partidul bolşevic, format din cei mai conştienţi membri ai societăţii, reprezintă interesele întregii societăţi.
Îl regăsim în fascism şi nazism, pentru care fuhrerul, il duce, "conducătorul" sunt geniile care reprezintă voinţa populară.
Principiul reprezentativităţii stă la baza organizării politice aşa cum o cunoaştem, indiferent de formă. Fiecare cetăţean renunţă la un pic din "suveranitatea" proprie şi o deleagă unui parlamentar, sau partidului unic, sau fuhrer-ului.
Desigur, între democraţii există diferenţe formale şi de organizare (care fac ca unele regimuri să se regăsească în situaţii complet nefuncţionale, a se vedea situaţia prezentă din Rep. Moldova) dar principiul e acelaşi: fiecare renunţă la un pic de "suveranitate" pentru a o da altcuiva, care să-l reprezinte şi care să ia decizii publice în numele lui şi al altora.
Sună absurd, nu-i aşa? Să presupunem că vrem să scăpăm de muncă, să stăm acasă şi să luăm pensie de invaliditate şi alţii să muncească în locul nostru. Câţi dintre noi şi-ar "dona" o mână sau un picior în acest sens? Probabil nimeni, chiar dacă perspectiva de a sta acasă şi a încasa bani poate fi plăcută.
Şi totuşi, în materie de politică ne donăm benevol şi incontrolabil o parte din "suveranitate". Fiindcă, până astăzi, nu aveam alternativă. Noi ne donam suveranitatea iar "ei", politicienii, făceau ce le trecea prin cap cu ea. În unele ţări se întâmpla să facă lucruri bune, dar în altele politicienii au declanşat războaie sau au dus, prin proastele decizii luate, la sărăcirea şi înfometarea alegătorilor lor (noi trăim pe viu un asemenea exemplu). Noi nici măcar nu aveam control asupra politicienilor. Habar n-aveam ce fac ei în laboratoarele puterii - iar această neştiinţă făcea parte din regulile jocului. Oamenii simpli aflau de obicei după zeci de ani, din cărţile de istorie, ceea ce a stat la baza anumitor decizii.
Până la apariţia internetului politicienii puteau face realmente orice cu suveranitatea predată de noi. De acum încolo însă lucrurile încep să se schimbe şi de aceea dezvăluirile Wikileaks reprezintă o cotitură a istoriei.
Prin "Cablegate", puterea a devenit transparentă. Nudă. Îi vedem aşa cum ne văd şi ei pe noi, atunci când dau ordin serviciilor de securitate să ne asculte telefoanele. Şi chiar dacă de acum încolo guvernele îşi vor lua măsuri de precauţie pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii, precedentul a fost creat şi avertismentul e clar: într-o epocă în care informaţia se stochează electronic şi o mare parte a comunicărilor se desfăşoară pe email, nimic nu mai e sigur. Nu mai vorbim de dosare care stau sub cheie într-un buncăr, ci de biţi care pot circula cu viteza luminii dintr-o parte într-alta a planetei. Discursul puterii nu mai poate fi ascuns, nici măcar cu investiţii costisitoare.
Puterea a fabricat repede acuzaţii de spionaj şi de trădare. Greşit. "Cablegate" dezvăluie discursul unor funcţionari publici, plătiţi din ban publici, folosind mijloace de comunicare publice, plătite din bani publici. Asta nu poate fi nici spionaj, nici trădare ci doar o necesară transparentizare a discursului puterii.
Prin "Cablegate" tehnologia şi-a demonstrat validitatea şi e doar o chestiune de timp pând când va ajunge să aibă un rol direct în felul în care gândim şi practicăm democraţia. Principiul modern al reprezentativităţii e pe moarte. Tehnologic vorbind, omenirea are deja capacitatea de a dezbate, fără intermedierea politicienilor, chestiuni publice. În anumite ţări există calculatoare şi conexiune la internet în fiecare casă, ceea ce face ca un eventual vot din fotoliu sau de pe telefonul mobil să poată fi posibil fără probleme, la orice oră. E nevoie însă de voinţă politică pentru adoptarea unei democraţii tehnologice. O asemenea decizie nu e uşor de luat, pentru că politica a ajuns, în epoca democraţiei reprezentative, o meserie în sine, deloc adaptabilă la alte domenii. Ce se vor face zecile de mii de politicieni şi sutele de mii, milioanele de indivizi din staff-ul lor? Vor rămâne fără job.
Politicienii se opun cu furie oricărei implicări a tehnologiei în democraţie, dar vorbim aici de o furie similară cu aceea cu care muncitorii din secolul al XIX-lea distrugeau maşinăriile care le furau jobul. În viitor, parlamentul vom fi noi.
28.11.10
Noul Emag
Nu am mai scris de multă vreme pe teme de comerţ electronic, iar acum o fac doar în trecere, pentru că am intrat după ceva vreme pe Emag.ro şi am avut surpriza să găsesc magazinul îmbrăcat cu un nou design. Pot spune că îmi place în proporţie de 99%! E important însă să remarcăm că designul Emag încorporează acum elemente care au fost impuse de alte magazine online din România. Astfel, Emag a încetat să se mai pretindă lider de design al magazinelor online din România, adoptând soluţii aiurea, nefireşti, şi a apelat la soluţiile mai simple, dar mult mai practice, găsite de alte magazine, mai mici.
1. Homepage-ul nu mai conţine o selecţie seacă de produse, aşa zisa "vitrină", ci recomandări personalizate, promoţii, reduceri, informaţii interesante de pe Hotbrands (tot un website al Emag). Până în urmă cu 2 ani magazinele online din România ofereau pe prima pagină o "vitrină" în care erau puse, de obicei, produse la grămada. Primul magazin care a venit cu un concept diferit de homepage, care să fie mai mult decât o simplă înşiruire de produse, cred că a fost Sigmanet.
2. Meniul categoriilor, construit cu liste "fly out", e foarte practic pentru un magazin aşa de stufos. Pe magazinele mari de la noi a fost folosit prima oară de Marketonline. Designerul de la Emag a ales însă să meargă mai departe şi, în timp ce la Marketonline aria dinamică listează doar subcategoriile, la Emag ea poate conţine şi reclame. Apropo de acest meniu, seamănă cam mult ca stil cu cel de pe Amazon. Dar atunci când se desface e complet diferit.
3. Coloana filtrelor de pe pagina categoriei a trecut la un loc mai firesc, pe stânga. Dispunerea pe dreapta era în mod evident o aiureală, mă mir că le-a trebuit 2 ani să renunţe la o idee aşa de proastă. Primul magazin mare de la noi care şi-a aşezat filtrele pe stânga a fost PCFun. Acum a devenit aproape un trend.
4. Fişa produsului concentrează strict informaţia legată de produs. Dacă nu mă înşel, primul magazin de la noi care a făcut chestia asta a fost PCGarage.
Ce nu-mi place sau nu înţeleg:
- Fonturile: sunt, pe alocuri, meschin de mici şi de ilizibile. Ştiu, îmbătrânesc. Dar nu e vina mea că îmbătrânesc şi ochii mei nu mai sunt dispuşi să buchisească mărunţimile alea!
- Am găsit un header total dubios. Pe laptop obturează tot ecranul, trebuind să derulezi pagina ca să ajungi la produse:
- Logo-ul e mult mai şters decât vechea variantă. Zici că e neterminat. Poate din cauza asta nu pare să fie nicăieri afişat fără un element însoţitor care îl face mai simpatic (o bufniţă, un măr, nişte papuci etc.). Problema e că elementul suplimentar e prea subtil ca să-i înţelegem semnificaţia dacă nu vizităm site-ul de mai multe ori, în decursul zilei. Bufniţa semnifică "noapte bună", cafeaua - "bună dimineaţa", mărul - "bună ziua" şi papucii (care se văd şi în ecranele mele) "bună seara". Se pune întrebarea: ok, ok, dar ce legătură au nişte saluturi care ţin de timpul zilei, cu brandul?!
- Fişa de produs cred ca are o mică problemă de design. Faptul că toate informaţiile importante sunt aşezate pe aceeaşi pagină, ca la Amazon, e foarte util, dar la Amazon toată pagina e continuă, pe când la Emag fiecare secţiune (specificaţii, accesorii, opinii etc.) are propria ei casetă care traversează pagina transversal. Pot să pun pariu că mulţi utilizatori vor derula până la prima întrerupere a paginii şi se vor opri acolo: vor confunda începutul casetei următoare cu footer-ul paginii.
Pe ansamblu, totuşi, noul design mi se pare că împrospătează frumos imaginea liderului pieţei de comerţ electronic din România. Îmi place mai ales că Emag a renunţat la fumuri (filtrele aşezate pe dreapta), a privit atent la celelalte magazine, a implementat tot ce este mai bun în piaţă la ora actuală şi a reuşit să scoată, aşa cum îi stă bine unui lider, un fel de summa a comerţului nostru electronic. Nu în ultimul rând, cred că designerul (ori designerii) care au lucrat la noua imagine a magazinului au avut cunoştinţă de studiul de uzabilitate făcut de Liviu Taloi pe publicul românesc, studiu ale cărui rezultate, publicate anul trecut, pot fi citite aici. Din 15 elemente analizate în studiu, nu mai puţin de 11 se regăsesc cu sfinţenie în locurile indicate de studiu, 3 (linkurile care ţin de contul userului) sunt deplasate, dar nu dezastruos, faţă de zona indicată de studiu şi numai unul (linkul de suport live) lipseşte cu desăvârşire, pentru simplul motiv că Emag nu oferă aşa ceva. Încă un motiv să conchidem că noul design, fără a fi perfect, reprezintă fără îndoială o mare schimbare în bine.
1. Homepage-ul nu mai conţine o selecţie seacă de produse, aşa zisa "vitrină", ci recomandări personalizate, promoţii, reduceri, informaţii interesante de pe Hotbrands (tot un website al Emag). Până în urmă cu 2 ani magazinele online din România ofereau pe prima pagină o "vitrină" în care erau puse, de obicei, produse la grămada. Primul magazin care a venit cu un concept diferit de homepage, care să fie mai mult decât o simplă înşiruire de produse, cred că a fost Sigmanet.
2. Meniul categoriilor, construit cu liste "fly out", e foarte practic pentru un magazin aşa de stufos. Pe magazinele mari de la noi a fost folosit prima oară de Marketonline. Designerul de la Emag a ales însă să meargă mai departe şi, în timp ce la Marketonline aria dinamică listează doar subcategoriile, la Emag ea poate conţine şi reclame. Apropo de acest meniu, seamănă cam mult ca stil cu cel de pe Amazon. Dar atunci când se desface e complet diferit.
3. Coloana filtrelor de pe pagina categoriei a trecut la un loc mai firesc, pe stânga. Dispunerea pe dreapta era în mod evident o aiureală, mă mir că le-a trebuit 2 ani să renunţe la o idee aşa de proastă. Primul magazin mare de la noi care şi-a aşezat filtrele pe stânga a fost PCFun. Acum a devenit aproape un trend.
4. Fişa produsului concentrează strict informaţia legată de produs. Dacă nu mă înşel, primul magazin de la noi care a făcut chestia asta a fost PCGarage.
Ce nu-mi place sau nu înţeleg:
- Fonturile: sunt, pe alocuri, meschin de mici şi de ilizibile. Ştiu, îmbătrânesc. Dar nu e vina mea că îmbătrânesc şi ochii mei nu mai sunt dispuşi să buchisească mărunţimile alea!
- Am găsit un header total dubios. Pe laptop obturează tot ecranul, trebuind să derulezi pagina ca să ajungi la produse:
- Logo-ul e mult mai şters decât vechea variantă. Zici că e neterminat. Poate din cauza asta nu pare să fie nicăieri afişat fără un element însoţitor care îl face mai simpatic (o bufniţă, un măr, nişte papuci etc.). Problema e că elementul suplimentar e prea subtil ca să-i înţelegem semnificaţia dacă nu vizităm site-ul de mai multe ori, în decursul zilei. Bufniţa semnifică "noapte bună", cafeaua - "bună dimineaţa", mărul - "bună ziua" şi papucii (care se văd şi în ecranele mele) "bună seara". Se pune întrebarea: ok, ok, dar ce legătură au nişte saluturi care ţin de timpul zilei, cu brandul?!
- Fişa de produs cred ca are o mică problemă de design. Faptul că toate informaţiile importante sunt aşezate pe aceeaşi pagină, ca la Amazon, e foarte util, dar la Amazon toată pagina e continuă, pe când la Emag fiecare secţiune (specificaţii, accesorii, opinii etc.) are propria ei casetă care traversează pagina transversal. Pot să pun pariu că mulţi utilizatori vor derula până la prima întrerupere a paginii şi se vor opri acolo: vor confunda începutul casetei următoare cu footer-ul paginii.
Pe ansamblu, totuşi, noul design mi se pare că împrospătează frumos imaginea liderului pieţei de comerţ electronic din România. Îmi place mai ales că Emag a renunţat la fumuri (filtrele aşezate pe dreapta), a privit atent la celelalte magazine, a implementat tot ce este mai bun în piaţă la ora actuală şi a reuşit să scoată, aşa cum îi stă bine unui lider, un fel de summa a comerţului nostru electronic. Nu în ultimul rând, cred că designerul (ori designerii) care au lucrat la noua imagine a magazinului au avut cunoştinţă de studiul de uzabilitate făcut de Liviu Taloi pe publicul românesc, studiu ale cărui rezultate, publicate anul trecut, pot fi citite aici. Din 15 elemente analizate în studiu, nu mai puţin de 11 se regăsesc cu sfinţenie în locurile indicate de studiu, 3 (linkurile care ţin de contul userului) sunt deplasate, dar nu dezastruos, faţă de zona indicată de studiu şi numai unul (linkul de suport live) lipseşte cu desăvârşire, pentru simplul motiv că Emag nu oferă aşa ceva. Încă un motiv să conchidem că noul design, fără a fi perfect, reprezintă fără îndoială o mare schimbare în bine.
21.11.10
Uite-aşa se naşte susţinerea unui partid fascist: din şomaj + un stat slab
Citim în "Adevărul" că organizaţia Noua Dreaptă va organiza nişte patrule civile pe străzile Braşovului pentru apărarea ordinii publice.
Pentru cine nu ştie ce e Noua Dreaptă, să spunem pe scurt că e o mică organizaţie de inspiraţie legionară care se chinuie de vreo 10-11 ani să iasă la lumină. Cum în România mesajul naţionalist şi autarhic a fost în general comunicat în ultimii 20 de ani de fanfaroni precum C. V. Tudor şi Gigi Becali, care beneficiau ba de expunere mediatică, ba de bani, ba de ambele, un partid de buzunar (sau ce o fi el) precum Noua Dreaptă nu a avut nici o şansă de afirmare. Ba chiar, la un moment dat, Gigi Becali a utilizat direct simbolistică legionară reuşind, şi cu ajutorul banilor de care dispune, să scoată 2-3% pe la alegerile la care a participat.
Contextul actual e ideal însă pentru asemenea partiduleţe de inspiraţie legionară. Nu ai nevoie de mulţi bani ca să faci nişte gesturi zgomotoase şi cu priză la public, aşa cum făceau pe vremuri legionarii. E suficient ca ND să găsească 10 voluntari în toate oraşele majore (şi vreo 50 în Bucureşti, adică 10 pentru fiecare sector - exclus Ferentariul, unde nu cred că ar avea tupeu să intre) pentru a câştiga o notorietate cvasi-gratuită. Cu un şomaj în rândul tinerilor care a trecut de multă vreme de nivelul de alarmă, rezervorul de lumpeni fără căpătâi care să se joace de-a patrulele civile în lipsă de ocupaţie e asigurat. Cu un stat ale cărui instituţii nu-şi fac treaba, rezervorul de "cauze" pentru care "să lupţi" e, iarăşi, asigurat.
Problema cu atitudinea ND e că un asemenea gest canalizează greşit energiile cetăţeneşti şi îndeamnă la substituirea instituţiilor statului fiind, din cauza asta, profund anti-democratic. Şi stupid, la urma urmei. Nu trebuie să re-inventăm o instituţie care să asigure ordinea publică. Avem o asemenea instituţie, dar ea nu-şi face treaba. De aceea trebuie să vedem cum putem perfecţiona instituţia pe care o avem deja, cum s-o facem să-şi facă treaba. Dacă ar avea ceva minte în cap, indivizii din ND dispuşi să lupte pentru o cauză dreaptă (să poţi trăi liniştit în oraşul tău reprezintă, fără îndoială, o cauză pentru care merită să lupţi) ar trebui să organizeze presiuni asupra autorităţilor locale şi să se pună în fruntea unei mişcări civice care să le dea cu ouă în cap autorităţilor locale până când acestea îşi vor face treaba: poliţie, poliţie comunitară, chiar şi parlamentarii locali care probabil trec în dorul lelii pe la birourile locale şi vor mai trece abia prin 2012, când trebuie să fie iar alegeri.
În România politicienii şi autorităţile îşi fac de cap pentru că oamenii, românii în general, sunt mămăligi şi nu-i trag la răspundere (ba chiar în cazul unuia ca Băsescu se găsesc 45% să-l şi voteze pe bune în ciuda faptului că şi-a demonstrat cu vârf şi îndesat incompetenţa peste tot pe unde a fost: Ministerul Transporturilor, Primăria Bucureştiului, primul mandat de preşedinte). Soluţia nu e să inventăm structuri paralele, redundante, ci să le dăm cu ouă în cap reprezentanţilor instituţiilor deja existente până când aceştia decid să-şi facă treaba pentru care au fost aleşi (sau numiţi) sau, dacă nu, să-i lase pe alţii mai buni în locul lor.
Pentru cine nu ştie ce e Noua Dreaptă, să spunem pe scurt că e o mică organizaţie de inspiraţie legionară care se chinuie de vreo 10-11 ani să iasă la lumină. Cum în România mesajul naţionalist şi autarhic a fost în general comunicat în ultimii 20 de ani de fanfaroni precum C. V. Tudor şi Gigi Becali, care beneficiau ba de expunere mediatică, ba de bani, ba de ambele, un partid de buzunar (sau ce o fi el) precum Noua Dreaptă nu a avut nici o şansă de afirmare. Ba chiar, la un moment dat, Gigi Becali a utilizat direct simbolistică legionară reuşind, şi cu ajutorul banilor de care dispune, să scoată 2-3% pe la alegerile la care a participat.
Contextul actual e ideal însă pentru asemenea partiduleţe de inspiraţie legionară. Nu ai nevoie de mulţi bani ca să faci nişte gesturi zgomotoase şi cu priză la public, aşa cum făceau pe vremuri legionarii. E suficient ca ND să găsească 10 voluntari în toate oraşele majore (şi vreo 50 în Bucureşti, adică 10 pentru fiecare sector - exclus Ferentariul, unde nu cred că ar avea tupeu să intre) pentru a câştiga o notorietate cvasi-gratuită. Cu un şomaj în rândul tinerilor care a trecut de multă vreme de nivelul de alarmă, rezervorul de lumpeni fără căpătâi care să se joace de-a patrulele civile în lipsă de ocupaţie e asigurat. Cu un stat ale cărui instituţii nu-şi fac treaba, rezervorul de "cauze" pentru care "să lupţi" e, iarăşi, asigurat.
Problema cu atitudinea ND e că un asemenea gest canalizează greşit energiile cetăţeneşti şi îndeamnă la substituirea instituţiilor statului fiind, din cauza asta, profund anti-democratic. Şi stupid, la urma urmei. Nu trebuie să re-inventăm o instituţie care să asigure ordinea publică. Avem o asemenea instituţie, dar ea nu-şi face treaba. De aceea trebuie să vedem cum putem perfecţiona instituţia pe care o avem deja, cum s-o facem să-şi facă treaba. Dacă ar avea ceva minte în cap, indivizii din ND dispuşi să lupte pentru o cauză dreaptă (să poţi trăi liniştit în oraşul tău reprezintă, fără îndoială, o cauză pentru care merită să lupţi) ar trebui să organizeze presiuni asupra autorităţilor locale şi să se pună în fruntea unei mişcări civice care să le dea cu ouă în cap autorităţilor locale până când acestea îşi vor face treaba: poliţie, poliţie comunitară, chiar şi parlamentarii locali care probabil trec în dorul lelii pe la birourile locale şi vor mai trece abia prin 2012, când trebuie să fie iar alegeri.
În România politicienii şi autorităţile îşi fac de cap pentru că oamenii, românii în general, sunt mămăligi şi nu-i trag la răspundere (ba chiar în cazul unuia ca Băsescu se găsesc 45% să-l şi voteze pe bune în ciuda faptului că şi-a demonstrat cu vârf şi îndesat incompetenţa peste tot pe unde a fost: Ministerul Transporturilor, Primăria Bucureştiului, primul mandat de preşedinte). Soluţia nu e să inventăm structuri paralele, redundante, ci să le dăm cu ouă în cap reprezentanţilor instituţiilor deja existente până când aceştia decid să-şi facă treaba pentru care au fost aleşi (sau numiţi) sau, dacă nu, să-i lase pe alţii mai buni în locul lor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)