18.12.10

Adevăraţii întemeietori ai poporului român sunt bulgarii

Bănuiam de multă vreme că bulgarii au jucat un rol mai mare decât ne-am dori noi în formarea noastră ca popor civilizat, dar iată că încep să apară şi dovezile ştiinţifice. Citiţi acest studiu - "Creştinismul românesc în preajma anului O Mie - în căutarea identităţii", semnat dr. Adrian Andrei Rusu, şi luaţi aminte.

Mă rog, eu am ajuns la concluzia că religia creştină e doar o spoială târzie pentru români după lungi discuţii (în consens) cu nevastă-mea, care e filolog şi are oarece cunoştinţe de folclor, pe marginea înjurăturilor românilor. De exemplu, "du-te-n pizda mă-tii / dă-o / dă-l în pizda mă-sii", cea mai populară înjurătură la români, e clar o trimitere posibilă numai într-un univers matriarhal, non-creştin. Apropo de asta, în limba albaneză organului feminin i se zice popular cam ca la noi, "pidhi"(se pronunţă "pizd") ceea ce ne poate duce cu gândul chiar la originea dacică a acestei vorbe de duh. Tot într-un univers matriarhal, în care oierul colinda munţii şi nevastă-să stătea acasă cu copiii, e posibilă şi probabilă naşterea unei alte înjurături frecvente, "(dă-l / dă-o în) morţii mă-sii". Să trecem la cele sfinte. Păi bogăţia înjurăturilor "de cele sfinte" (hula) se pare că aparţine exclusiv limbii române, şi nu e posibilă dacă religia creştină nu ar fi fost percepută ca fiind religia asupritorului, a celuilalt. Avem, astfel, "cristoşii mă-tii/mă-sii", "paştele mă-tii/mă-sii", "crucea mă-sii/mă-tii" dar şi "anafura mă-sii", "grijania" etc. Tot ce e sfânt e luat la pu... pardon, e hulit în limba română, în condiţiile în care înjurăturile de cele sfinte sunt un păcat capital pentru orice creştin. Bietul Antim Ivireanu se minuna pe la 1700 de acest lucru, mărturisind că el nu a mai văzut un popor, nici măcar unul păgân, care să înjure numele Domnului în halul ăsta: "Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât neamurile şi decât toate limbile; şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea?! " Această universalitate a hulei m-a făcut dintotdeauna suspicios şi mi-am pus întrebări asupra relaţiei reale dintre români şi religia creştină percepută, în mod evident, ca pe o impunere din afară.

O altă caracteristică dubioasă a creştinismului românesc e dată de practicarea pe scară largă a magiei, adică de faptul că pentru noi sfinţii, sfinţişorii, icoanele etc. sunt de fapt nişte chestii magice de care se atinge portofelul, de la care se cere norocul în viaţă, bogăţia, intrarea la facultate, avansarea în funcţie etc. Creştinismul românilor e de fapt un soi de ritual magic: crucea se pupă nu din smerenie, ci din dorinţa de a obţine ceva; maşină, după ce se cumpără, se duce "la sfinţit", ca şi cum Dumnezeu te-ar putea scăpa de accident dacă tu eşti animal şi conduci ca idiotul; şi multe altele. E suficient să vezi "cucernicile" coate şi şuturi în cur pe care credincioşii şi le dau cu prilejul pelerinajelor religioase, când se înghesuie să atingă obiectul de veneraţie, ca să înţelegi că sentimentul religios există, fără îndoială, dar numai "creştin" nu poate fi numit. Creştinismul ăsta pseudo-magic e tipic pentru popoarele creştinate târziu, cum ar fi incaşii sau mayaşii, despre care ştim că sub spoiala de sfinţi catolici continuă să-şi venereze zeităţi de-ale lor.

Şi tot din observaţiile proprii, eu am fost convins că noi nu întâmplător am avut slavona ca limbă de cult, ci pur şi simplu pentru că părinţii noştri spirituali sunt bulgarii. Se ştie că bulgarii s-au creştinat la începutul secolului IX după care au impus limba slavonă ca limbă oficială de cult a Bisericii (alături de latină şi de greacă). Niciodată nu am înţeles cum, dacă am fi fost creştini înainte de acest eveniment, deci teoretic am fi avut o Biserică vorbind greceşte sau latineşte, am trecut cu atâta uşurinţă la slavonă ca limbă de cult, preluând masiv toată terminologia de cult slavonă. Nu mai zic de faptul că pe vremea aceea protestantismul nu se inventase, drept pentru care orice popă trebuia uns pe o anumită linie ierarhică, indiferent de cât de mică ar fi fost parohia în care slujea. Păi dacă noi nu aveam şcoli teologice şi eram izolaţi într-o mare de popoare non-creştine, unde se formau preoţii?!

Ei bine, articolul acestui cercetător, dr. Adrian Andrei Rusu, vine ca o lovitură de ciocan şi nu doar că demonstrează imposibilitatea faptică a unuia din miturile naţionale - creştinismul "ancestral" al poporului român - dar împinge orizontul creştinării tocmai undeva în secolul XIII, sub influenţa celui de-al doilea Imperiu Bulgar (care se ştie că a purtat o vreme numele oficial de "Imperiu al Bulgarilor, Vlahilor şi Grecilor")! Adică în perioada în care în Occident înfloreau deja minunile arhitecturii gotice! Ceea ce explică şi de ce noi, ca popor, nu am lăsat nimic în urmă în acea perioadă: nu pentru că am fi ţinut piept turcilor, sau alte căcaturi mitologice de genul ăsta, ci pur şi simplu pentru că ne-am civilizat la spartul târgului. E foarte simplu de înţeles.

Mai greu e să acceptăm adevărul şi să avem curajul de a ne asuma istoria reală, nu pe cea înfrumuseţată "de la paşopt încoace"...

8 comentarii:

Luigi spunea...

'Pizda' este un cuvant slav, exista in rusa, ucraineana, bulgara, sarba. Faza cu originea dacica e un mit sau un banc (vezi presupusa sa orgine dacica impreuna cu cea a cuvintelor 'brazda', 'ghizda', 'varza', 'gazda'. In realitate fiecare cuvant are origine certa nondacica.)

In opinia mea, 'dute-n pizda ma-tii' este o negare a existentei celui avut in vedere. In maghiara exista o injuratura similara 'fa-te mic si du-te acasa'. Nu cred ca se sustine substratul matriarhal al unei societati care ar folosi-o. La vlahii traditionali cel mai respectat din familie era batranul casei, nu batrana. De multe ori femeile erau desconsiderate.

Injuraturile romanesti sunt intr-adevar dure. In intelegerea mea sunt asa din cateva motive:
- cine zice din gura face mai putin din fapta
- extrovertitii au imaginatie bogata
- cei de cultura scazuta nu au educatia autoinfranarii, fiind gata ca atunci cand sunt nemultumiti de viata sa nege tot, inclusiv valorile care ii definesc in vremurile bune
In concluzie, injuraturile ne arata asa cum suntem - mai tari in vorbe decat in fapte.

Totusi, injuraturi grele au si altii. Ungurii au una destul de nasoala : 'tarai-mi-as coaiele pe coliva ma-tii' Nu e chiar 'coliva' e altceva ce se prepara la ei cu ocazia inmormantarii.

Relativ la intelegerea religiei de catre romani - da asa e, suntem o natie neintelectualizata, inca ierbivora. Pentru cele sfinte romanul de rand nu are o tragere provenita din fiinta lui. Cred ca asta se intampla din doua motive. Unul este ca cele sfinte ale noastre inseamna ortodoxie, iar ortodoxia nu vine la om ci asteapta ca omul sa vina la ea. Altul este ca romanului nu i-au facut altii de mancare. Daca s-ar fi intamplat asa, probabil ar fi avut timp sa caute el direct dumnezeirea. Din pacate a ramas la stadiul de cautare a hranei.
Fara o baza religioasa autentica, intelegerea religiei ca magie este naturala.

Luigi spunea...

Acum sa ajungem la subiectul cel mai important din acest post - rolul bulgarilor in definirea religioasa a romanilor.
Personal, m-a interesat istoria bulgarilor si istoria schimburilor culturale romano-bulgare, atat la modul general, cat si in mod particular in felul in care se reflecta in Teleorman, zona de unde provin.

Pe baza realitatilor pe care le-am intalnit in Teleorman, pot sa afirm ca legaturile culturale dintre romani si bulgari sunt cu mult mai extinse si mai complexe decat se face caz in public.
O buna parte a populatiei din Teleorman, si in general din judetele din sudul Romaniei, provine din Bulgaria. Emigrarea a avut loc in mai valuri, intre care cred ca unul important a avut loc inainte de eliberarea Bulgariei de sub turci, undeva pe la 1840 - 1850. Din Bulgaria au venit in Romania in cea mai mare parte vlahi, dar si bulgari si tigani.
Este de retinut (si ramane de interpretat) faptul ca simetric cu judetul Telorman, pe cealalta parte a Dunarii, se gaseste o regiune numita Liuda Gora, adica Padurea Nebuna, adica exact asa cum se traduce si 'Teleorman'.

In Teleorman, zonele in care s-au asezat emigrantii mai noi din Bulgaria se disting de restul judetului. Ocupational, acolo predomina cultivatorii de legume. Zonele sunt mai bogate, mai curate si mai civilizate. Chiar si acum, acele sate se dezvolta. Dupa 2000 s-au asfaltat ulitele, au bagat apa curenta, in unele localitati s-au tras gaze. Cel mai mult m-a frapat felul in care sunt ingrijite cimitirele si faptul ca exista ceva gen piata publica in jurul bisericii din sat. Sunt evidente diferentele culturale pozitive fata de nordul judetului, acolo unde predomina o populatie pe care o banuiesc ca fiind de origine cumano-slava, si mai veche decat cea din sud. Oamenii din sudul judetului sunt in mod clar mai credinciosi si mai respectuosi. Cei din nord sunt mai vulgari, mai betivi si evident, nu prea au legaturi cu biserica.
(Pentru ca imaginea sa fie consistenta, ar mai trebui sa precizez ca zona petrolifera Videle-Poieni e un pic diferita in sensul bun - desi e in nordul judetului. Estimez ca o parte din oamenii de acolo provin din alte zone petrolifere ale tarii, mutandu-se in zona dupa 1900.)

Revenind la cazul general al influentei bulgare asupra romanilor, cred ca o ipoteza viabila care se sustine cu multe argumente este aceea ca vlahii si bulgarii au trait impreuna cateva sute bune de ani pe teritoriul Bulgariei, Macedoniei si nordului Greciei de astazi. Sub aspect politic, vioara intai au tins sa devina bulgarii, care au bifat cateva realizari precum crestinarea de catre Bizant, recunoasterea internationala ca neam razboinic de temut, intarirea statala, incercarea de manevrare a identitatii ortodoxe asumate dupa schisma in schimbul recunoasterii papale (unul din tarii bulgari - cred ca Ionita Caloianul sau Samuil al Doilea, i-a propus Papei sa-l unga ca imparat al Bulgariei in schimbul trecerii bulgarilor la catolicism).

Pe fondul cresterii importantei politice a bulgarilor si a inceputului de prigonire a vlahilor, undeva pe la 1250, profitand de faptul ca tatarii fusesera izgoniti de catre unguri din Valahia de astazi, vlahii au inceput stramutarea la nord de Dunare. Probabil ca teritoriul le era cunoscut, insa nu se sedentarizasera inca acolo.
Cred ca sunt argumente importante sa consideram ca etnogeneza romanilor a avut loc la sud de Dunare, cu influenta masiva bulgareasca.

Identitatea romaneasca s-a format pe baze religioase primite de la bulgari, insa pe baze nationale contrastante, de natura sa nege asimilarea vlahilor de catre bulgari, aceasta ducand si la migratia la nord de Dunare.

Lucian Sarbu spunea...

Aoleu, păi pe tine te-ar jupui de viu Academia noastră dacă zici că noi ne-am format ca popor la Sud de Dunăre :)

Eu sunt mai prozaic, cred că pur şi simplu strămoşii noştri au stat ca nesimţiţii şi i-au slugărit pe toţi cuceritorii care s-au perindat pe aici: goţi, gepizi, avari etc. până la pecenegi şi cumani. Posibil, cum zic legendele, să fi stat prin munţi în timp ce invadatorii stăteau la stepă, la câmpie. Până când elitele lor (că na, până şi ciobanii aveau elite...) s-au plictisit de sportul ăsta şi au vrut mai mult. Dar vrând mai mult, li s-a pus în vedere de către puterile înconjurătoare că trebuie să se creştineze. Drept pentru care băieţii au luat repede nişte pietroaie din ceea ce mai rămăsese din castrele romane şi au ridicat câteva bisericuţe. Cam aşa cum ne prefacem noi acum că suntem europeni ca să intrăm în Schengen, după ce i-am păcălit deja în 2004 cu NATO şi în 2007 cu UE. Dar pe la spate continuau să dea în bobi, să creadă în sânziene, drăgaică etc. Şi jurau în continuare "pe Zău", nu pe numele Domnului, de unde şi disperarea celor care i-au creştinat şi care au fost nevoiţi să instituie ditamai tabuul de spovedit: "să nu zici 'Zău' lui 'Dumnezău'". O fuşereală tipic românească, ce ţine de gena naţiei, şi care pare să-şi aibă corespondentul perfect în zilele noastre. Suntem poporul creştin fără o dată anume de botez, credincioşii lu' peşte care au stat sub păgâni 1000 de ani fără să producă nici un martir (Niculiţel e cam în Dobrogea, dacă ne uităm pe hartă...) persecutaţii lu' peşte în munţi şi peşteri fără măcar un singur cimitir sau lăcaş de cult scos la iveală de arheologi etc. Cred că mult mai simplu ar fi să ne revizuim naibii istoria naţională, să ne recunoaştem limitele şi să pornim spăşiţi pe un drum nou, care să înceapă cu adevăr, nu cu minciuni auto-persuasive. Există câteva relatări scrise negru pe alb ale unor călători din jurul anului 1000 care ziceau că vlahii sunt la fel de eretici ca evreii şi nu cred în Dumnezeu. Păi ce vedeau călătorii ăia? Năluci?!

Luigi spunea...

Pai, sa ma jupoaie, daca au buget.

Mai bine ar incepe sa scrie istoria reala a romanilor. Conflictul cu ungurii si teoria lui Rosler privind intaietatea in Transilvania trebuie depasit (cu inteligenta, in beneficiul nostru). Scopul trebuie sa fie prezentarea adevaratei istorii romanesti, care sa ne dea o identitate consistenta cu adevarul, si cu ceea ce suntem de fapt. Dupa vreo 50-60 de ani de la lansare, adevarata istorie va fi fiind insusita.

Sunt surse cum ca vlahii au pastorit prin Carpati si inainte de anul 1000 - stiu de un calator arab care a afirmat ca i-a intalnit, plus un cronicar rus kievean, al lui Igor. Totusi, nu stim cum statea treaba exact. Aveau ei un domiciliu stabil sau erau cu oile la pascut ?

Mult mai multe surse din intervalul anilor 700-1200 plaseaza vlahii la sud de Dunare. Iata cateva care imi vin in minte :

- Pe la anul 1000 si ceva un cronicar cruciat scria ca 'vlahii calatori', au omorat un sol bulgar care mergea la Constantinopole, undeva prin muntii din sudul Bulgariei.
- Alt cronicar cruciat spune ca armata tarului Ionita Caloianul era formata din bulgari, vlahi si cumani.
-Surse sarbesti spun ca undeva pe la anul 1100 si ceva, coloane de carute ale vlahilor au trecut Dunarea venind dinspre Macedonia spre Banatul de astazi.
- Pe la 1500 ciobanii de la Sibiu, mergeau in mod curent la Salonic. De acolo isi luau o vopsea albastra cu care isi vopseau casele si zidurile.

Logica ma face sa consider ca nucleul populatiei vlahe a fost la sud de Dunare, pana pe la 1250. Chiar si dupa ce nucleul s-a mutat la nord de Dunare, legaturile cu zona de unde se mutasera au continuat.

eugen spunea...

Dacă românii s-au creştinat o dată cu slavii, în secolul IX, cum se explică faptul că multi termeni religioşi din limba română sunt de origine latină?

Biserică < basilica
Dumnezeu < Domine Deus
Cruce < crux, crucis
înger < angelus, etc.

Luigi spunea...

Explica materialul la care face referinta Lucian http://www.medievistica.ro/texte/istorie/cercetarea/Inceputurile1000Rusu.htm

Termenii religiosi latini au intrat in limba mai tarziu.

Lucian Sarbu spunea...

Eugen, depinde cum priveşti. După mine cuvântul "Dumnezeu" e dovada CLARĂ că românii s-au creştinat mai târziu decât celelalte popoare post-romane. Altfel, am fi zis şi noi lui Dumnezeu, "Zău". Cum zic italienii: Dio, francezii: Dieu, portughezii: Deus etc. etc. etc. Faptul că zicem "Dumnezeu" (care provine probabil dintr-un mai arhaic "Dumnie Zău", că nu cred că strămoşii noştri vorbeau aşa de curat româneasca de azi) e o dovadă clară că proto-românii aveau oarece contact cu creştinii, şi ştiau ce e ăla creştinism, dar nimic mai mult. "Unii care cred într-un Zeu Mai Mare Ca Toţi Zeii, domine deus, care se închină la cruce şi se adună în basilici". Cam aşa cum zicem azi despre musulmani: "Unii care cred în Alah, ţin un post numit ramadan, şi au nişte nebuni numiţi talibani". Faptul că avem în limbă cuvintele "Alah", "ramadan", "taliban", ne fac "musulmani"? Cu siguranţă, nu.

Ori pentru noi "Zăul" / "Zeul" a reprezentat până târziu ceva non-creştin, de vreme ce în Biserica noastră ortodoxă a funcţionat până târziu un tabu: "să nu zici 'Zău' lui 'Dumniezău'", tabu care trebuia neapărat spovedit, ceea ce înseamnă că la începuturile creştinismului românesc oamenii continuau să se jure pe "Zău", nu pe dumnezeul creştin. Deci idolul-"Zeu" era bine mersi funcţional, spre deosebire de celelalte limbi în care deus deja desemna fiinţa supremă unică, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute.

De fapt, conform Bisericii, noi şi astăzi păcătuim de fiecare dată când zicem "Hai, nu zău?" sau ceva asemănător. Pentru că invocăm idolul non-creştin, nu pe Domnul Dumnezeu.

Dacă privim realist lucrurile astea, la rece, şi suntem dispuşi să ne înţelegem retardul istoric, poate vom putea să ne şi corectăm şi să construim pentru generaţiile viitoare premisele unui viitor mai bun. Câtă vreme ne vom crede în continuare cei mai tari din S-E Europei, primii creştini, primii latini, apărătorii lu' peşte prăjit şamd, mă tem că destinul mizer şi uşor bovaric al ultimilor 150 de ani ne spune deja povestea următorilor 150.

Bogdan Rusu spunea...

Si eu cred ca limba romana s-a format in sudul Dunarii si al nord de linia Jiricek, adica ca, prin Dacia Aureliana. Dar cred ca a existat o migratie firava, dar constanta inspre nord. Nu numai sezoniera, legata de transhumanta, dar si permananta. Mai tarziu bulgarii pavlichieni si bogomilii ianintea lor au trecut dunarea ca sa scape de persecutii. Trecerea Dunarii pentru a scapa autoritatii imperiale sud-dunarene (romane, bizantine, bulgare) trebuie sa fi fost o practica frecventa. Asa a ajuns LIMBA in nordul Dunarii; dar ea s-a altoit si s-a raspandit in mijlocul unei populatii etnic foarte variate, mai ales tucica (avarii, pecenegii si cumanii au stapanit vreo 4 secole neintrerupt in Muntenia) si slava.