Am actualizat „clasamentul etern al fotbalului european”, pe care l-am prezentat aici.
De data asta am mai clarificat niște lucruri în tabel, în sensul că am înlocuit „0” cu „--” acolo unde țara respectivă nu putea participa fizic (nu exista), sau federația națională nu era afiliată la FIFA.
Pentru noi și pentru cei care se ocupă de sportul românesc ar trebui să devină tot mai mult o întrebare obsedantă cum se face că o țară cu 4 milioane de locuitori, Croația, produce echipe puternice la fotbal, handbal, polo, baschet, în timp ce noi am ajuns să mai luăm doar 3 medalii la olimpiade (dintre care una cu un luptător georgian naturalizat pe ultima sută de metri în 2016). E clar că nici baza de selecție, nici lipsa banilor nu sunt o scuză corectă. Explicația e în altă parte.
Succesul pe terenul de sport a devenit o componentă esențială a conștiinței naționale și a respectului de sine, a patriotismului, în ultimii 100 de ani. Nu mai e nevoie să omori și să fii omorât la Mărășești. Războiul s-a sublimat în competiția sportivă și cucerirea unui titlu important are o greutate în imaginația publicului așa cum a avut bătălia de la Mărășești acum 100 de ani.
Retardații care ne guvernează ar trebui să înțeleagă asta, altfel vor patrona în continuare o Românie în plină derivă, în dezintegrare, care nu va mai apuca secolul XXII.
Întorcându-ne la clasament, Franța își consolidează poziția de a treia forță a Europei (după Germania și Italia), în timp ce Croația urcă spectaculos.
În rândul federațiilor de tradiție care în aproape 100 de ani de fotbal la nivel înalt nu au reușit nici măcar o calificare în vreo semifinală continuă să se remarce România (în primul rând!) și apoi Scoția și Elveția.
Clasamentul poate fi urmărit aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu