Lăsați-vă copiii să ia și-un 3, și-un 4, că abia îi învățați cu greutățile

De la o vreme - de când sunt părinte al unui copil integrat în sistemul de învățământ de stat - m-am lovit și eu vrând nevrând de fenomenul „datului”. Momentan, după câțiva ani de „dat”, concluzia mea e că nu cadrele didactice sunt vinovate, ci cei care „dau”. Mereu în preajma sărbătorilor de tot felul răsar de nici nu știi unde una, două mămici care deschid discuții „nevinovate” pe grupurile de Whatspp, Facebook etc. „Noi cât dăm anul ăsta?” Altele răspund: „Propun atât.” „Eu propun atât.” (Sky is the limit!) Abia când sumele și plafoanele la care se ajunge sunt aberante îndrăznesc să intre în discuție și cei care nu ar „da”, dar n-au de ales (de obicei ăștia sunt tătici, bărbați tineri până în 35 de ani): „Mi se pare cam mult.” „Nu, dacă e atât, eu nu dau nimic.” Etc. Până la urmă se cade la pace deși vezi la final că există nemulțumiri sincere: unii părinți (majoritatea mămici) că de ce se dă doar atât, alții că tot se dă cam mult. Eu și cu nevastă-mea, care suntem genul non-conflictual, răsuflăm ușurați. Știm că nu se poate fără să „dăm”, dar suntem mulțumiți că se dă doar atât. De regulă, fără a mă arăta neapărat contrist, eu mă prefac a fi împăciuitorist și împing mereu discuțiile către soluții de genul „Hai să supunem la vot.”, „Sunt mulți care nu s-au exprimat, hai să-i ascultăm și pe ei, poate dacă facem un sondaj anonim pe SurveyMonkey își dau și ei cu părerea.” etc. și votez, firește, pentru soluția cea mai ieftină, care îmi convine, care nu depășește un nivel simbolic și care, sub imperiul anonimatului, câștigă întotdeauna (să-i dai sănătate multă, Doamne, ăluia care a inventat SurveyMonkey!). Ce naiba or crede că au de câștigat părinții care și-ar da și porcul netăiat din curte cadrelor didactice, nu știu...

Dar ce te faci - zic unii - când cadrul didactic te obligă să-ți dai copilul la meditații la el (sau la after school)? Ei, asta da filozofie...

Părerea mea e că nici treaba asta nu ar fi posibilă fără complicitatea generalizată a părinților. Cum adică „te obligă”? Dar ce, îți sucește mâna la spate? Te sechestrează? Îți ia copilul din brațe?... Este evident că avem de-a face cu o scuză ieftină inventată de unii părinți pentru a-și justifica incapacitatea de a se implica în corectarea unor probleme ale sistemului. Ca să nu mai zic de faptul că atunci când un profesor îi dă un 4 unui elev, poate că i-l dă fiindcă elevul chiar nu știe nimic, nu fiindcă are ceva cu el! Și, în plus, o notă mică nici măcar nu e un capăt de țară!

Și cu acest prilej mă năpădesc amintirile din copilăria, din perioada mea școlară (1981-1993). Eu, unul, sunt foarte mândru de parcursul meu școlar, deși la prima vedere nu (prea) e nimic de lăudat în el, fiindcă nu am fost specie de premiant.

Părinții mei erau amândoi oameni cu facultate, ingineri. În plus le plăcea să citească. Aveam acasă o bibliotecă ce număra încă de pe când eram eu mic, la Brăila, vreo 1000 de cărți (între timp, cu cărțile adunate ulterior și de către mine, cât am fost student la filozofie și până să mă însor, cred că s-au făcut în biblioteca mamei vreo 3500, plus că azi am eu propria mea bibliotecă de peste 1000 de volume). Dintre acestea cam 100 erau cărți de specialitate (chimie industrială și inginerie de construcții) dar restul erau romane, clasici ai literaturii, cărți de istorie etc. Ba chiar, mi-aduc aminte, aveam și câteva cărți (nu multe, doar câteva) în franceză. E lesne de înțeles că am intrat în școală cu avânt, pus pe fapte mari.

Însemnările periodice pe care le făcea dl. Dobrescu despre mine. Am ascuns adresa de la București, care mai e și azi adresa la care locuiește mama mea.

În primele 3 clase făcute la Brăila (școala 23, învățător dl. Dobrescu, pentru curioși - tatăl lui Liviu Dobrescu-„Șobolanul”, prietenul lui Dragnea) am luat mereu premiul I cu coroniță. Apoi ne-am mutat la București unde am învățat la școala 3 (actuala „Titulescu”). Am luat și acolo premiul I în clasa a IV-a, dar dintr-a V-a s-a schimbat treaba.

Între timp și eu mă mai mărisem, aveam personalitate, nu mai învățam docil orice, ca un roboțel, și manifestam preferințe clare către istorie (îmi plăcea la nebunie), literatură, geografie. Nu neglijam matematica și nu reușeam să mă simt atras de o materie precum Botanica, deși făceam toate sforțările să o învăț.

În plus, ai mei nu cunoșteau la București nici un cadru didactic de la Școala 3. Părinții celorlalți copii se mai știau cu profesorul x, cu profesoara y. Erau de ani de zile vecini de scară, mulți părinți avuseseră copii mai mari care învățaseră bine în anii trecuți. Mulți dintre colegii mei beneficiau de binecunoscutul „efect de halou” din cancelarii. Eu nu eram conștient de treaba asta, dar am început să observ că luam 9 pentru răspunsuri la care X sau Y ar fi luat 10, și luam 8 pentru răspunsuri la care ăia ar fi luat 9. Notele oricum erau bune, nu-mi păsa, dar era clar că nu voi mai reuși să iau premiul I (până la urmă n-am luat nici măcar premiu, am luat doar „mențiune” în anul acela). Nici ai mei nu-și făceau probleme, principalul era să nu le vin cu note proaste, în rest nu era nici o problemă dacă aveam note mari dar nu luam premiu.

Lovitura de baros a venit la începutul trimestrului 2 din clasa a V-a, adică la începutul anului calendaristic 1986. Era prin ianuarie, afară era iarnă, zăpadă. Peste vacanța de iarnă avusesem ca temă la Botanică să plantăm un cartof într-un ghiveci și să-i urmărim creșterea. Pe profesoară cred că o chema Medan* (sau Medianu), era mică, grasă ca un butoi, blondă, tunsă scurt și a dracului... rău de tot.

În plus era și vecină de bloc (de scară, chiar) cu câțiva colegi, din care unul era veșnicul „tocilar” abonat la premiul I și altul era comandant de detașament.

M-am dus eu mândru la școală, cu cartoful meu căruia începuseră să-i iasă tuberculii. Mă uitam la cartofii din ghivecele celorlați colegi. Nu erau cine știe ce. În 2-3 săptămâni de vacanță nici nu ar fi putut să încolțească prea mult. Mă rog, nu toți aveau cartof: corijenții tradiționali veniseră cu mâna-n fund, dar despre ei era clar că vor lua 4 încă de când profa anunțase tema de vacanță, fiindcă ei nu-și făceau niciodată vreo temă. Eram ferm convins că voi lua cel puțin 9. Un singur cartof ieșea în evidență: al „tocilarului”. Ăsta, nu știu cum naiba, avusese timp să facă și frunze! Mă rog, fiind copil naiv credeam că și el își plantase cartoful odată cu noi, nu-mi dădea prin cap că mă-sa aflase probabil de tema de vacanță cu o lună înaintea noastră...

În fine. Începe aia să strige catalogul și fiecare vine cu cartoful. O colegă care era dintre „preferate” a luat 9 cu un cartof care literalmente părea pus în pământ chiar în acea dimineață: era pe jumătate ieșit din pământ și neted ca un ou, nici măcar o urmă de încolțire pe el, cât de mică. Tocilarul a luat, firește, 10. Comandantul de detașament, la fel (deși cartoful lui era cu mult, ca stadiu de dezvoltare, în urma cartofului tocilarului). Până atunci se luaseră note de la 6 în sus, plus câțiva de 4 ai ălora care nu își făcuseră tema de vacanță. Eu eram cu „S”, mai la coada catalogului. În fine, îmi vine și mie rândul. M-am ridicat din bancă și i-am prezentat mândru cartoful meu plin deja de tuberculi care ieșeau din pământ - semn că fusese plantat din timp și îngrijit. Se uită scorpia la el, dă din mână și mi-o trântește: „Șase”.

Era să pic jos. Cum adică să-mi dea 6, pe cartoful meu?! Dar uite că mi-a dat. În ziua aia m-am întors bulversat acasă și i-am zis maică-mii că am luat un șase. Era prima oară când pățeam așa ceva. Maică-mea s-a făcut inițial foc și pară, a crezut că nu am învățat ceva, dar apoi, după ce i-am povestit despre ce e vorba, a înțeles și a zis să nu-mi fac griji, poate voi reuși să iau o notă mare mai încolo ca să-mi îndrept media. Nu am reușit, pentru simplul motiv că din clipa aia am început să urăsc profesoara și am găsit scuză să nu mai învăț decât minimul necesar la o materie care oricum nu-mi plăcea. Până în clasa a XII-a nu cred că am luat vreodată mai mult de 8 la vreo materie din sfera biologiei (și chiar și atunci, pe copiate...).

Din acel moment am învățat însă că nu cade cerul pe mine dacă iau o notă proastă. Dimpotrivă, mai puțin timp pe care-l pierdeam încercând să „tocesc” la o materie care nu-mi plăcea însemna mai mult timp pe care să-l petrec citind cărțile care-mi plăceau sau făcând ceea ce-mi plăcea. Mă dezvoltam în felul meu. Mama era mulțumită văzând totuși că sunt destule materii la care iau în continuare 9 și 10 (în primul rând Istoria și Geografia) și în plus că la materiile care contau pe vremea aia pentru admiterea la liceu (adică Matematica și Limba Română) eram în general un elev cu note de la 8 în sus, ceea ce însemna că la examenul de treaptă nu există riscul să nu intru la un liceu bun. Ceea ce s-a și întâmplat: cu media 8,09 (7,50 la matematică și 8,68 la română) am intrat la „Neculce” la singura lor clasă de M-F (cel mai „tare” profil, cred că e echivalentul M1 din zilele noastre). Și asta, cu toate că mediile mele generale din timpul școlii se învârtiseră undeva între 8 și 9, niciodată peste, ba chiar în clasa a VIII-a ușor sub (7,97). Pur și simplu erau o grămadă de materii (Biologie, Chimie, Latină, Constituție, Desen Tehnic...) la care nu era nici o problemă dacă luam (doar) nota 5. Fiindcă, după acel 6 de la Botanică eu, fostul premiant cu coroniță din ciclul primar, am ajuns să iau și note de 5, și note de 4. Nu eram la un raliu. Nu eram într-o întrecere. Nu eram obligat să-mi placă orice. Ca să intru la un liceu bun trebuia doar să nu neglijez matematica și româna, și în rest puteam învăța cum vreau, cât vreau, la ce vreau, cu condiția să nu rămân corijent la ceva, fiindcă aș fi dat de alte belele.

Și astăzi mi-a rămas ca obișnuință, din acea vreme, să mă focusez pe ceea ce e esențial și să încerc să rezolv ceea ce e esențial într-o manieră cât mai perfecționistă cu putință. Sunt un perfecționist numai în privința a ceea ce este esențial. În rest, recunosc, am o atitudine foarte „românească”, de „lasă, mă, că merge așa”. În munca mea de zi cu zi, de pildă, nu mă interesează să știu fotografie (sunt afon complet) sau să am un site cu codul sursă valid 100%, câtă vreme browserele afișează corect ceea ce mă interesează. În schimb sunt foarte atent ca reclamele să nu aibă vreo literă mâncată, vreun mesaj aiurea, vreo extensie greșită etc. Sunt foarte atent să văd dacă primele 100 de clickuri au trecut fără nici o conversie, încep să mă întreb „de ce?”, încep să studiez, mă uit, schimb, fac primele optimizări etc. Sunt atent la competiție, compar parametrii lor și ai clienților mei, le zic ce trebuie făcut ca să fie primii. Cu alte cuvinte, mă concentrez pe ceea ce contează. Și asta a început cândva, în copilărie, de la o notă proastă, când am înțeles că nu pot fi „primul” la orice, ci trebuie să încerc să fiu primul doar la ceea ce trebuie și, eventual, la ceea ce îmi place mie.

--
* Mi-am adus aminte: Medan Viorica