28.11.15

O carte care merită citită măcar parțial: „Dacopatia” lui Dan Alexe

Am avut pe vremuri un coleg albanez. N-am avut eu timp să stau prea mult de vorbă cu el, dar am reținut dintr-o discuție cu el o chestie care mi s-a părut atunci interesantă. „Mie mi-a fost foarte ușor să învăț românește, mi-a zis el la un moment dat. Limbile noastre sunt aproape la fel. Aceleași cuvinte pe care le avem noi, le aveți și voi, numai că voi le pronunțați altfel.”

Ce-o mai fi făcând colegul meu, habar nu am. Ultima oară când am mai auzit despre el, în urmă cu vreo 7-8 ani, cică era om de afaceri „dă succes” în Tirana, unde avea un cafe-bar. Să-i fie de bine. Mi-am adus aminte însă de vorbele lui cu două prilejuri: când am citit celebrul articol al lui Hașdeu intitulat „Cine sunt albanezii?” și când am citit, recent, cartea lui Dan Alexe: Dacopatia și alte rătăciri românești.

Nu vreau să fac o prezentare in extenso a acestei cărți, dar vreau să zic doar atât: citiți-o, că merită. Sigur, e scrisă inegal, sunt capitole care vor interesa mai puțin, dar cel puțin capitolul cu corespondențele dintre română și albaneză („Arnăuți și vorbe vechi”) este fabulos.

Toată știința pe care o învățăm noi la școală este ideologizată. Mai precis, ea este subsumată teoriei oficiale conform căreia după retragerea romană din timpul lui Aurelian (aprox. 272 e.n.) pe teritoriul României a  rămas o puternică populație proto-română care, în ciuda năvălirilor barbare, a rezistat cumva, undeva, pare-se că prin creierii munților, până în sec. XII-XIII când încep să apară primele voievodate românești care s-au coagulat apoi în marile țări medievale: Țara Românească și Moldova, în sec. XIV. Evident, rolul acestei narațiuni e acela de a justifica ascendentul românilor față de maghiari în Transilvania.

Teoria aceasta e atacată în general din două laturi. Pe de o parte există demența protocronistă a dacomanilor, care susțin că dacii nu puteau fi latinizați doar între 106-275, că vorbeau deja o proto-română, ba chiar că ei i-ar fi învățat pe romani limba latină. Argumentele lor majore sunt două: timpul prea scurt (106-275) și teritoriul prea mic pe care romanii l-au ocupat, efectiv, din suprafața Daciei. Teoria aceasta e atât de abracadabrantă, încât nici n-ar merita discutată dacă n-ar fi atât de insistent adusă în discuția publică de fel de fel de idioți. Ca și contraargumente putem să enumerăm:

  1. există informații istorice foarte clare care arată că relațiile culturale, economice, politice și sociale dintre daci și romani erau cu mult mai vechi decât epoca războaielor din perioada 101-106 (Burebista, de pildă, se amestecase direct în războiul civil de la Roma, în jurul anului 50 î.e.n.);
  2. romanizarea efectivă a popoarelor Daciei a început de fapt odată cu cucerirea moesilor (dacii de la sud de Dunăre), Moesia rămânând în componența Imperiului din anul 29 î.e.n. până la venirea bulgarilor, adică 700 de ani;
  3. e adevărat că împărații romani nu au mai stăpânit administrativ vechea Dacie după 275, dar știm prea bine că relațiile comerciale și politice cu malul stâng al Dunării nu au încetat niciodată și pe lângă asta mai știm că după Aurelian mulți alți împărați au continuat să-și exercite o oarecare formă de suzeranitate asupra malului stâng (cred că ultimul despre care avem informații certe că a stăpânit malul stâng al Dunării este Justinian I-ul, adică mult după anul 500, iar despre Constantin cel Mare știm că stăpânea Oltenia).

Romanizarea nu era, așadar, deloc imposibilă în condițiile în care prezența militară și economică a Imperiului Roman în zonă nu a durat câtuși de puțin doar 169 de ani, ci cel puțin 440 de ani, adică minim 106-550(?) dacă luăm în calcul strict teritoriul de la nord de Dunăre, sau chiar 709 ani, adică între 29 î.e.n. - 681 e.n., dacă luăm în calcul data cuceririi Moesiei de către romani și anul înființării primului Imperiu Bulgar. Și chiar dacă punem la socoteală faptul că începând cu anul 610 limba oficială a Imperiului de Răsărit a devenit limba greacă, este clar că intervalul de timp pe care limba latină l-a avut la îndemână pentru a se impune populațiilor din zonă a fost mult mai mare decât cel pe care îl iau în calcul dacomanii. E vorba de mai multe sute de ani, nicidecum de (numai) 169 de ani. De altfel la momentul 681 Balcanii erau deja plini de slavi. Procesul latinizării limbilor locale trebuie că era deja încheiat.

A doua latură a atacului este teoria roessleriană, care zice că poporul român s-a format la sud de Dunăre de unde prin migrații succesive și tăcute a urcat încetul cu încetul la nord de Dunăre. Spre deosebire de teoria dacomanilor aceasta are argumentele ei, puternice (în primul rând existența comunităților puternice de aromâni din Balcani), dar și contraargumente la fel de puternice. Cronicile medievale pe care le cunoaștem (notarul anonim al regelui Bela, cronica lui Nestor de la Kiev) ne spun foarte clar că atunci când ungurii au ajuns în zonă, adică în jurul anului 800, au găsit pe teritoriul Transilvaniei o populație amestecată formată (cel puțin) din slavi și valahi - adică români.

Problema cu teoria roessleriană este că ar sluji, din punct de vedere istoric, intereselor maghiare, și de-asta orice argument pe care se bazează această teorie este ocolit conștient de știința noastră oficială, oricât de valid s-ar dovedi din punct de vedere științific. Iar unul dintre argumente este dat tocmai de asemănările profunde, la nivel de lexic și construcție a expresiilor subtile ale limbii, dintre română și albaneză.

Noi am fost învățați că țăranul român a tras vaca de coadă de pe timpul romanilor și că pe baza unor legi lingvistice foarte riguroase a transformat cabalus > cal, veteranus > bătrân, etc. Acolo unde nu știm ce legi lingvistice se aplică dicționarele noastre pur și simplu dau „etimologie necunoscută”. Nu ni se zice nimic despre albaneză.

Or, în cartea sa, Dan Alexe propune în primul rând tocmai un șir de etimologii simple care se pot rezolva foarte ușor prin intermediul limbii albaneze. Teoria sa este că latinizarea celor două limbi - română și albaneză - a început simultan dar că în cazul albanezilor aceasta s-a oprit la un moment dat, limba albaneză rămânând o limbă indo-europeană de sine stătătoare, în timp ce româna a devenit limba neolatină pe care o vorbim noi. Argumentele sunt mult prea numeroase pentru a fi redate aici, dar merită subliniat doar atât: subtilitatea lor îl va încânta pe orice cititor. Un singur exemplu voi aminti: noi zicem despre cineva care suferă o transformare în rău la chip că „s-a făcut verde / s-a înverzit la față”. Cum adică? Atunci când cineva e lovit de paloare, când se simte rău, se îngălbenește la față, nu se înverzește! Da, numai că în limba albaneză „verde” se zice „gjelbër” (aceeași rădăcină ca rom. galben, eng. yellow, it. giallo, ger. gelb etc.), și „galben”... „verdhë” (aceeași rădăcină ca binecunoscutul „verde” din limbile neolatine). Pur și simplu culorile astea se zic invers decât în celelalte limbi. Expresia din limba română nu capătă sens, astfel, decât dacă ne dăm seama că provine dintr-un substrat foarte vechi, din vremea în care strămoșii noștri vorbeau o limbă apropiată de a albanezilor în care „galbenul” era „verde”, și „verdele”... „galben” (și la fel, zic eu, se explică și alte expresii similare: de pildă „a spune cuiva verde-n față”, adică a-i zice ceva care îl șochează și îl face să pălească, sau „a îndruga verzi și uscate”, expresie numai aparent contradictorie, pentru că în mod normal ceea ce e verde nu poate fi și uscat, dar ceea ce e galben, da!...).

Nu mai dau alte exemple pentru că efectiv v-aș distruge savoarea lecturii.

Implicațiile acestei teorii privind înrudirea mai mult decât „întâmplătoare” dintre română și albaneză pot fi însă majore. Una dintre ele fusese intuită chiar de Hașdeu în urmă cu 150 de ani: albanezii nu pot fi decât adevărații urmași ai dacilor (multe toponime locale, de-ale noastre, putând fi explicate prin albaneză: de ex. Munții Carpați de la alb. karpë = stâncă, localitățile cu numele Gura, ex. Gura Humorului, Gura Motrului etc. prin alb. gurë = piatră, ca în Piatra Neamț, sau cele cu nume aducând vag cu cuvântul „brad”, ex. Breaza, „locul cu brazi”). O altă implicație, însă, este extrem de nefavorabilă din perspectiva istoriografiei noastre naționale. Dacă proto-albanezii au coexistat cândva cu proto-românii, și proto-românii s-au transformat ulterior în poporul neolatin pe care îl cunoaștem, în timp ce proto-albanezii, nu, atunci singura explicație logică e că proto-albanezii au rămas la un moment dat în afara zonei de influență a Imperiului Roman, iar proto-românii, în interiorul ei. Altfel zis, proto-românii nu puteau fi decât la sud de Dunăre, iar proto-albanezii... la nord. De unde vor fi coborât la sud, așezându-se în cele din urmă acolo unde îi știm, pe coasta Adriaticii, împinși cel mai probabil de invaziile barbare din mileniul întunecat.

În concluzie vă recomand cu cea mai mare plăcere această carte pentru că veți avea ce citi dacă sunteți pasionați de istorie. Trebuie citită fără prejudecăți. Nu mai suntem în secolul XIX, Transilvania e românească și nu mai avem de demonstrat nimic nimănui. De altfel, chiar dacă poporul român s-ar fi format cu adevărat undeva la sud de Dunăre, asta nu înseamnă că proto-românii nu ar fi pus deloc piciorul 1000 de ani la nord de Dunăre. Cel mai probabil în perioada secolelor IV-XIV spațiul cuprins între Dunăre și Câmpia Panoniei a fost unul cvasi-deschis în care s-au perindat și s-au așezat atât popoare de migratori veniți de departe cât și popoare din zone mai apropiate. Proto-românii puteau re-coloniza zona, de pildă, în timpul expedițiilor Imperiului Bizantin sau odată cu primul Imperiu Bulgar, adică binișor înaintea ungurilor. Din păcate izvoarele istorice lipsesc și mențiunile cu privire la „vlahi” sunt foarte puține.

LE. Criticii îl bagă în aceeași oală pe Dan Alexe cu Lucian Boia, evident, fiindcă ar fi „antiromâni”. Nici vorbă (adică, nici vorbă că ar fi comparabili... dacă or fi sau nu „antiromâni”... lol...). Dan Alexe face cercetare etno-lingvistică serioasă, care se bazează pe argumente concrete, interesante, și pe o cunoaștere directă a limbilor care se vorbesc în Balcani și Caucaz. Recent a produs chiar un material amplu în care face o analiză comparativă între etruscă și limbile kartveliene (georgiana). Or, Boia nu e istoric. E un repovestitor de istorie și nimic mai mult. Adică un altfel de Dumitru Almaș (dacă mai țineți minte cine era ăsta...).

2 comentarii:

MIA spunea...

Pfff ... cam ciudat de combătut niște sfertodocți cu afirmațiile altui sfertodoct. :)

Mai bine să se citească o carte precum cea a lui Sextil Pușcariu - "Limba Română".

Strada Paris spunea...

De acord cu "verde la fata".
Pentru celelalte doua expresii explicația nu tine (dar un adevăr ar putea fi la mijloc).
Ceea ce cred eu e:
- Verde-n fata = adevarul adevărat= Adevarul crud= adevarul verde
- verzi si uscate = de toate felurile s= i verzii uscate