Ce rămâne?

• Rămâne delegitimarea lui Băse. Nici un baros nu îl mai spală.
• Rămâne penibilul tuturor celor care au urlat că e lovitură de stat. Poftim, nu a fost lovitură de stat.
• Rămâne impresia că PSD-ului nu i-ar displace un blat cu adversarul. Întâi a fost Rus, apoi Aspazia, astăzi defetismul liderilor PSD care nu au vrut să sprijine, măcar simbolic, inițiativa parlamentară a liberalilor. Poate, cine știe, le-a plăcut experiența din 2008-2009...
• Rămâne impresia că PNL-ul e singurul partid major din țara asta care mai vrea să lupte pentru popor. Sigur, mai sunt și alte partide mici (dacă sunteți dintre cei 17% care se declară de stânga vă recomand să urmăriți Partidul „Alianța Socialistă” - nu vă speriați, nu sunt chiar așa de comuniști cum par), dar alea nu au reprezentativitate.
• Rămâne impresia că Victor Ponta e un emasculat (politic). S-au pișat pe el și Merkel, și Barroso, și Gordon. Poate că și Gitenstein, dar asta nu s-a mai auzit în presă. Ponta a stat cuminte și a primit toate jeturile. O fi de-al lui Gregorian Bivolaru, cine știe.
• Rămâne speranța că se poate scăpa de UDMR la iarnă. Dă Doamne să fie niște ninsori masive pe 2 decembrie, să nu se poată ieși deloc la vot în Harghita și Covasna.
• Rămâne confirmarea că suntem noi contra ei. E vorba de clasa politică, sprijinită de intelectualitatea coruptă și de ceva lumpen-proletari vs. clasa productivă: cei care muncim sau am muncit în țara asta, cei care am produs ceva, am pus o piatră peste altă piatră. Care suntem acuzați, atunci când avem „nerușinarea” de a ne revendinca un ajutor de șomaj, un ajutor parental sau o pensie, că suntem „asistați”. Și de fapt e normal să fie așa. Parcă am uitat, sau ne facem că nu știm, că Hrebenciuc a fost la un pas să se încuscrească cu Băsescu, că pe Băsescu, Ponta și Antonescu îi leagă o chestie comună - au o femeie din familie ditamai europarlamentarul, că Băsescu a fost vecin de bloc cu Năstase și multe altele.
  Suntem de fapt într-un Ancien Régime perfect. Starea întâi - vechea nobilime - adică politicienii și funcționărimea de rang superior, ăștia despre care aflăm că au lefuri de zeci și sute de mii de lei, care își trec în familie joburile, lefurile, sinecurile, plus afaceriștii abonați la bugetul statului; starea a doua - clerul - controlorii conștiințelor - adică intelectualii zgomotoși grupați în fundații cu finanțări opace, în așa-zise „think-tankuri”, adică instrumente de propagandă, cei care plâng de soarta culturii care nu mai primește zeci de milioane de lei de la buget și care sunt gata să vândă străinătății o imagine care slujește numai interesele de moment ale stării întâi; și starea a treia - clasele productive - cu tot ce înseamnă asta, începând cu țăranii, muncitorimea, lucrătorii din cuburile de office și terminând cu micii antreprenori, adică toți cei care se chinuie și ei să facă un ban cinstit și care sunt chemați, în general, doar o dată la 100 de ani ca să participe la vreo decizie. Deasupra tuturor tronează Monarhul Absolut, El Băse, pe care poporul l-ar vrea detronat, dar primele două stări și cu marile puteri, nu prea.
• Rămâne certitudinea că regimul lui Băsescu a trecut o linie roșie. Nimic nu va mai fi ca înainte. Partea cea mai nasoală e că din punct de vedere moral orice violență fizică împotriva regimului băsist, începând cu simplele manifestații de stradă, va fi perfect justificată. Din păcate ne-am reîntors undeva la începutul anilor '90, într-un regim cu legitimitate dubioasă, îndoielnică.