O posibilă revelație Wikileaks: „globalizarea” e un simplu imperialism

După debutul fâsâit din Hotnews, telegramele Wikileaks devin din ce în ce mai interesante. Mie mi-au atras atenția unele care arată cât de acerb luptă americanii pentru protejarea afacerilor corporațiilor proprii.

În prima dintre ele, datând din 2005 și publicată aici de revista Kamikaze, americanii erau supărați foc că European Drinks, cel mai important concurent local al Coca-Cola, urma să primească un credit de 200 de milioane de euro de la Banca Europeană pentru Dezvoltare. La data telegramei proiectul pe care compania românească îl depusese la BERD trecuse de faza de evaluare și urma să intre în linie dreaptă pentru obținerea finanțării. Nu rezultă ceea ce s-a întâmplat mai departe, dar uimește tonul alarmist al ambasadei americane, care caracteriza cu o mulțime de epitete negative concurentul Coca Cola și al altor afaceri americane „oneste” din România : „dubious business tactics”, „engaged in bribery and intimidation”, „anticompetitve practices” etc.

Acum, problema e că în capitalismul nostru incipient trăim un moment în care afacerile românești abia se capitalizează. Cu siguranță European Drinks a apelat la fel de fel de tactici neuzuale pentru a deveni în mai puțin de 20 de ani din dealer de „bitter suedez”, unul din giganții pieței de alimentație din România. Asemenea tactici neuzuale sunt însă normale în capitalismele incipiente. De exemplu țările occidentale nu au plătit nici azi vreun sfanț despăgubiri Africii pentru milioanele de sclavi transportați peste Atlantic. Nici pentru epoca colonială. Spania a transportat zeci de mii de tone de aur și argint din America de Sud în Europa în secolele XVI-XVII, capitalizând practic întreg occidentul pe spinarea amărâților (și puținilor) urmași ai indienilor din Lumea Nouă care trudeau din greu în mine. Foarte puțin din acel aur s-a întors în America de Sud și atunci când a făcut-o, a făcut-o sub formă de datorii.

Iar despre americani, ce să mai zicem? Negrii lor au fost eliberați din sclavie cam în perioada în care au fost eliberați și robii noștri țigani, infinit mai liberi decât negrii din SUA (țiganii, spre deosebire de negri, se puteau deplasa liber în țară și puteau efectua diverse lucrări oamenilor care apelau la serviciile lor). Adică foarte târziu. La 1776, Thomas Jefferson semna cu o mână sforăitoarea Declarație de Independență („all men are created equal”) și cu cealaltă își biciuia sclavii (da, Thomas Jefferson a avut sclavi până a murit!). Expansiunea din secolul XIX s-a făcut prin capturarea nemiloasă a pământurilor populațiilor indigene, care au ajuns în pragul exterminării.

Toate aceste excese, și multe altele, fac parte din istoria oficială a capitalismului. A plătit cineva ceva vreodată? Nu. De aceea e cu atât mai jenant să-i vezi pe americani făcând acum pe moraliștii lui pește prăjit din cauză că una (sau unele) din companiile lor ajung să se confrunte cu un concurent agresiv pe o piață incipientă.

A doua telegramă care mi s-a părut interesantă e publicată azi de Adevărul și e de-a dreptul senzațională. Sub titlul: „România, calul troian al SUA în Europa în privința organismelor modificate genetic” telegrama aceasta, mai precis articolul care o sintetizează, ne prezintă o lume mizerabilă, în care oficialii noștri, complet inconștienți, ar fi fost de acord fără nici o jenă cu cultivarea de porcării modificate genetic pe solul României. Ceea ce ne-a salvat a fost integrarea în UE și implicit adoptarea poziției oficiale a UE în această privință: interzicerea acestui gen de culturi.

Ori, culturile modificate genetic sunt dominate la ora actuală de două corporații americane: Monsanto și Pioneer Hi-Bred. Două sunt riscurile majore ale culturilor modificate genetic. Unul dintre ele este evident, celălalt este subversiv și mult mai periculos:

1. Riscul evident privește sănătatea consumatorilor. Nimeni nu știe ce implică, pe termen lung, consumul de mâncare rezultată din plante modificate genetic.
2. Riscul subversiv. Puțină lume înțelege că semințele modificate genetic sunt niște produse. Fiind produse, sunt purtătoare de ... drepturi de autor! Odată ce cultivatorii încep să folosească semințe modificate genetic, ei devin prizonierii mărcii producătoare, trebuind apoi să cumpere un nou stoc de semințe de fiecare dată când urmează să semene. Altfel zis, nu pot băga în hambar jumătate din recoltă pentru a semăna la anul (de altfel, majoritatea semințelor din plantele modificate genetic se pare că nici nu încolțesc, deci efortul ar fi în van). Mai mult, semințele modificate genetic sunt făcute să reziste la diverse pesticide create tot de producătorii de semințe. Aceste pesticide omoară orice altă plantă, dar nu și planta modificată genetic. Dacă ai apucat să dai odată pe câmp cu un anumit pesticid, sunt șanse mari ca multă vreme de acum încolo să nu mai poți cultiva altceva pe acel câmp decât acele semințe modificate genetic.

În Canada a făcut vâlvă procesul unui fermier, Percy Schmeiser, care a fost acuzat de Monsanto că îi folosește ilegal semințele. Capul de acuzare era dat de câteva fire de rapiță crescute la marginea câmpului lui Schmeiser, în condițiile în care terenul lui Schmeiser era înconjurat de terenuri ale altor fermieri care foloseau, fără excepție, semințe Monsanto. Schmeiser a încercat să se apere argumentând că semințele respective puteau proveni de la culturile vecinilor. Într-o primă fază, în 1997, Monsanto a câștigat procesul și fermierul a fost obligat la niște despăgubiri astronomice, dar în cele din urmă în 1999 un al doilea proces a fost câștigat fără drept de apel de fermier. Mai mult, în 2005 Schmeiser s-a confruntat din nou cu apariția unor semințe modificate genetic pe câmpul său și a obligat Monsanto să-i plătească factura de curățare.

În aceste condiții e de la sine înțeles de ce politica Uniunii Europene este una îndreptată împotriva organismelor modificate genetic. De mii de ani agricultorii nu depind de nimic altceva decât de hărnicia lor și de metehnele naturii pentru a putea oferi hrana de care are lumea nevoie. Într-o lume aflată la cheremul corporațiilor, hrana ar depinde exclusiv de interesele egoiste ale acestora. Perspectiva e mult prea periculoasă pentru a fi luată în serios.

Ambele telegrame ne pun însă pe gânduri și ne fac să regândim paradigma globalizării. În general ne place să credem că globalizarea este dominată de multinaționale, și că multinaționalele sunt niște corporații rele care au ajuns așa de mari, încât nu mai sunt propriu-zis legate de interesele unei națiuni, personalitatea lor manifestându-se undeva dincolo de state, guverne și națiuni. De aceea orice încercare de nesupunere față de multinaționale, sau orice încercare de criticare a multinaționalelor, este sortită eșecului, pentru că puterea lor e mult prea mare și, de fapt, personalitatea lor nici nu mai face parte din lumea aceasta. Iată însă că telegramele Wikileaks ne dezvăluie altceva. Nu, aceste multinaționale sunt de fapt mari afaceri naționale pentru sprijinirea cărora oficiali ai țării de origine nu precupețesc nici un efort. Este greșit să vedem în Coca Cola o companie globală, așa cum ne dau de înțeles reclamele; nu, Coca Cola este în primul și în primul rând o  companie americană, care produce o pișoarcă americană și niște chipsuri cu e-uri americane. Așadar, dacă în urma consumării exagerate de produse Coca Cola vom vedea mai multă obezitate, nu compania va trebui acuzată, ci America însăși, care a sprijinit această companie să devină o forță mondială. Este greșit să vedem în Monsanto un simplu producător de semințe pentru fermierii din lumea întreagă; nu, Monsanto este o companie cu un model de afaceri murdar care, dacă ar aplicat, ar produce pentru o mare parte a oamenilor o dependență totală de hrana monopolizată de o companie americană, care se supune fiscului american, care își va extrage profiturile din toată lumea și își va plăti impozitele la Washington. Așadar, dacă se va ajunge la foamete, nu Monsanto va fi de vină, ci America însăși, care prin diplomații ei și un întreg aparat de stat pus la dispoziția Monsanto va fi contribuit la starea de fapt.

Globalizarea ni se dezvăluie a fi, așadar, un simplu și banal imperialism, asemeni fenomenului analizat în urmă cu aproape 100 de ani de Karl Kautsky și de Lenin. Mitul expansiunii victorioase a capitalismului „isteț și inovator” se prăbușește. Expansiunea de fapt se face prin intimidare, prin coruperea elitelor locale, prin minciună și prin propagarea de idei subversive. Ceea ce ne diferențiază de momentul 1914 e faptul că oligarhiile actuale par a forma, după expresia lui Hervé Kempf, o supra-oligarhie transnațională, ceea ce face improbabilă eșuarea imperialismelor naționale într-un nou măcel mondial.