27.12.09

Nesimţirea, comoara cea mai de preţ a românilor

Cu ani în urmă am avut prilejul să vizitez o mănăstire de maici de undeva din nordul Moldovei. Cred că Agapia. 99,99% sunt convins că Agapia. Din pozele de pe internet mănăstirea Agapia seamănă cu ceea ce mi-a rămas mie în memorie şi, în plus, ţin minte că biserica avea nişte fresce pictate de Nicolae Grigorescu în tinereţea sa, "pe la 20 de ani". Adică pe la 1858, exact când se ştie că Grigorescu a pictat Agapia. Din păcate întâmplarea pe care o relatez s-a petrecut prin primăvara lui 1999, deci acum mai bine de 10 ani, şi chiar dacă nu mai ţin minte clar anumite detalii, altele mi s-au întipărit în minte pe vecie.  

Eu însoţeam o delegaţie oficială de oaspeţi danezi cu care Ministerul Culturii avea o treabă prin zonă. Întrucât oaspeţii erau străini şi "de vază", şi cum ştim că românii se prosternează la străini ca la semizei, gazdele au zis să fie mai ospitaliere ca de obicei şi ne-au făcut un tur al mănăstirii, arătându-ne lucruri la care oamenii simpli în general nu au acces. Ţin minte şi azi cum, la un moment dat, maica stareţă ne-a dus undeva într-un beci, într-un soi de arhiva a mănăstirii, unde stăteau aruncate de-a valma icoane vechi, cărţi, manuscrise, începând să ne povestească: asta e arhiva mănăstirii, aici sunt icoane, cărţi, bla bla bla bănuim că operele cele mai vechi sunt din secolele XV-XVI.

În clipa asta Eric Normann, unul dintre danezi, a întrebat (prin intermediul traducătorului, adică eu): "Cum adică... bănuiţi?" Păi, simplu. Am aflat că de fapt toate acele comori nepreţuite nu fuseseră niciodată inventariate, niciodată studiate, niciodată ordonate sistematic de vreun cercetător. Măicuţele de la mănăstire erau fericite că mai făcuseră rost de o donaţie măruntă, vreo 10.000 de dolari, care le ajuta să restaureze o singură icoană (restaurarea respectivă implicând o muncă de vreun an de zile).

Mi-am adus aminte de această întâmplare citind azi câte ceva despre plăcuţele de plumb de la Sinaia. Sincer să fiu, habar n-aveam de existenţa lor, dar istoria pare foarte credibilă: cum altfel să explici existenţa unor planuri detaliate şi corecte ale Sarmizegetusei, cu zeci de ani înainte ca studiile arheologice să dezgroape metropola dacică? În fond, ce e aşa de imposibil să crezi că românii au găsit nişte plăcuţe de aur de pe timpul dacilor, un adevărat tezaur pentru istoria naţională, şi că s-au şters la cur cu ele, topindu-le? În zilele noastre, când o bună parte a acestui tezaur se pare că s-a pierdut sau, cel puţin, s-a rătăcit, pentru că nu a fost niciodată inventariat, ce e aşa de greu să crezi că mediile cacademice româneşti sunt aşa de obtuze încât să împiedice orice cercetare serioasă a unei eventuale comori de spiritualitate româneşti, care riscă să modifice teoriile unanim acceptate şi, implicit, să modifice ierarhiile ştiinţifice din care unii îşi extrag funcţiile, sinecurile, privilegiile?

Problema culturii noastre a fost întotdeauna subfinanţarea. Noi nu ne permitem, ca americanii, sau ca francezii, sau ca nemţii, sau ca italienii, să avem sute de istorici, sute de fizicieni, sute de cercetători literari, sute de filozofi etc. Noi abia ne permitem, şi asta nu din '89 încoace, ci încă de la înfiinţarea statului român în secolul XIX, să menţinem vii instituţiile ştiinţifice minimale. Păstrăm de ochii lumii, pentru ca ăia să nu zică despre noi că suntem de-a dreptul retardaţi, un căcat de academie plină de boşorogi băşiţi, nişte universităţi de tot râsu-plânsu la care se fac cursuri după notiţe luate de profesori în anii '70, nişte jafuri de "institute de cercetare" la care câţiva moşi îşi târâie băşinile, un Minister al Culturii care are an de an un buget pe care unul ca Dinu Patriciu îl poate pune pe masă după ce se scobeşte în nas cu degetul mic etc. etc. etc. Toată cultura noastră e un uriaş simulacru. În condiţiile astea, să mai şi vii cu pretenţia de a schimba paradigmele, păi asta e o impietate majoră! Orice schimbare de paradigmă într-o cultură de bantustan cum e cultura română nu poate însemna decât un singur lucru: înnoire radicală. Cei care ocupau nişte funcţii după vechea paradigmă, ar fi obligaţi să-şi cedeze locul celor care vin cu nouă paradigmă. Nu există jumătăţi de măsură! Să presupunem că istoricii se apucă să ia în serios o descoperire fantastică, plăcuţele de la Tărtăria de exemplu, păi credeţi că statul român ar avea resurse ca să susţină cercetarea acestor plăcuţe şi de către gruparea istoricilor care le-au contestat valoarea, şi de către gruparea celor care au dorit cercetarea lor? NU! Şi atunci e logic ca instituţiile culturale să fie atât de anchilozate, atât de încremenite în România, fiindcă orice e nou sau diferit de ceea ce se ştie, nu e un prilej de bucurie, ci de sperietură.

Orice e nou îi poate face pe unii să-şi cedeze privilegiile, de aceea orice e nou trebuie contestat "din principiu". Asta e România! Din păcate sub profilul aceastei atitudini se dezvoltă, inevitabil, o ne-simţire fantastică atât faţă de propria istorie, cât şi faţă de propriul viitor. Atât de fantastică încât ai zice că ne-simţirea asta e bunul cel mai de preţ al românilor, tot ceea ce ei au reuşit să înveţe din istorie.

2 comentarii:

RaduBT spunea...

Lucian, "rusii" sunt vinovati pentru subfinantarea cercetarii arheologice romanesti, nu altcineva.

Uite aici, de chestia asta stiu extrem de multe lucruri insa la fel de bine pot sa-ti spun ca interesele ce sunt impotriva sunt extrem de mari, si de foarte multi ani.

Din punctul lor de vedere noi apartinem Asiei, asta e principalul argument. Din cauza asta, scopul absolut tuturor comisiilor infiintate pentru a cerceta acest domeniu este exact PE DOS, e de a ascunde cat mai mult si de a distruge absolut tot ce gasesc. E aproape ca in Orwell. Sau Kafka.

Poate de aceea exista si aceasta neincredere din partea romanilor adevarati de a inventaria si de a scoate la lumina "moastele", pentru ca aproape de fiecare data cand au incercat rezultatul a fost exact opus, de distrugere a acestui patrimoniu national.

Sper ca expozitia din NY de care ziceam la inceput sa puna in miscare destule fonduri pentru a vedea ca acea civilizatie nu s-a oprit doar la granita Prutului (vezi cultura de la Ripiceni).

Sunt sigur ca sapaturile in acea zona vor fi cu adevarat uluitoare si vor schimba multe idei. De la civilizatii in adevaratul sens al cuvantului vechi de peste 6000 de ani (cladiri, monumente de arta) si pana la gropi comune din al doilea razboi mondial.

Lucian Sarbu spunea...

Foarte interesant linkul. Faptul ca a scris in New York Times arata ca subiectul e serios. Poate ca asa e cum zici tu, desi a pasa vina pe altcineva e cel mai usor lucru pe care il putem face.