Pe Dailybusiness.ro e un articol interesant, intitulat: „Copiii lui Ceaușescu” vor relansa consumul în România. În cadrul acestui articol, un psiholog face o afirmație adâncă:
„Parintii le-au inoculat conceptia ca procurarea alimentelor trebuie sa fie principala grija. Acesta este si motivul pentru care aloca cea mai mare parte din venituri pentru alimente si bauturi", a mai spus acesta.”
Afirmația asta e o mare prostie și faptul că românii își cheltuie majoritatea veniturilor pe haleală are o explicație mult mai prozaică. Necesarul zilnic de calorii pentru un adult este, în funcție de sex, greutate și activitate zilnică, de 1800-2300 de calorii. Comparativ cu țările occidentale, cu care ne comparăm, veniturile în România sunt de 4-5 ori mai mici. Dar întrucât 70% din mâncarea din România e de import înseamnă că prețul unei calorii nu poate fi în nici un caz de 4-5 ori mai mic decât prețul unei calorii cumpărate pe piața din Franța, Italia sau orice altă țară occidentală. Și cum mâncarea e mai jos în piramida Maslow decât alte lucruri, e normal ca o mare parte a veniturilor unui român să fie cheltuite pe mâncare, pentru că românul trebuie să-și asigure întâi cele 2000 de calorii. Comparațiile de pe Numbeo dintre România și Franța, România și Germania sau România și Italia sunt mai mult decât relevante.
29.3.11
Atenție, vine Luxemburg!
Pentru că știu că fotbaliștii noștri au nevoie de încurajări înaintea marelui derby cu Luxemburg, decisiv pentru clasarea pe o poziție cât mai importantă în ierarhia finală a grupei de calificare de la Euro 2012, le urez un călduros:
„Hai România!”
Hai băieții, că se poate! Putem să scoatem un egal cu luxemburghezii!
Ai noștri ca brazii cu mucii pă piept!
„Hai România!”
Hai băieții, că se poate! Putem să scoatem un egal cu luxemburghezii!
Ai noștri ca brazii cu mucii pă piept!
27.3.11
De ce nu mă interesează telegramele Wikileaks
Pentru că, după ce le-am răsfoit un pic, mi-am dat seama că nu e nimic care ar putea indica drumul către ieșirea din budă.
Marea problemă a societății românești actuale este că munca e net defavorizată comparativ cu capitalul. Fiecare 1 leu muncit varsă în buzunarele celui care l-a muncit nu mai mult de 41,5 bani (45% sunt diversele impozite directe pe salariu, 24% TVA-ul pe care îl plătim la fiecare bold cumpărat). Pe de altă parte, fiecare 1 leu profit aduce în buzunarul investitorului nu mai puțin de 70,5 bani (16% impozit direct plus 16% impozit pe dividende).
70,5 vs. 41,5. E de la sine înțeles că a munci nu reprezintă o opțiune în România. O opțiune ar fi să fii „investitor”, dar cum pentru asta ți-ar trebui ceva capital de start, pe care românii nu îl au,... pică. Pur și simplu nu există o opțiune viabilă în România.
Idioții ăștia vor să favorizeze capitalul deoarece, vezi Doamne, capitalul va crea locuri de muncă și locurile de muncă, prosperitate. Problema e că locurile de muncă nu sunt atractive dacă, pentru a hyper-favoriza capitalul (s'il vous plaît, m'sieur...), fuți muncitorul. Trebuie să găsești un echilibru între cele două, altfel singurele „investiții” care vor rămâne pe aici sunt cele de tip speculativ. De exemplu, jocul de-a alba-neagra cu imobiliarele.
În loc de discuții serioase, aplicate pe realitatea românească, pe problemele economice, Wikileaks - cel puțin ceea ce am putut citi pe Hotnews! - ne dezvăluie o lume de, vorba cațavencilor, bârfe, șmenuri, șușanele. În particular, ni se confirmă câteva chestii pe care le știam deja: și anume, că Băsescu e un mare felaționist al americanilor, că Geoană e un personaj mai dus cu sfeclăul decât madame Bovary, că justiția e controlată ca la poker de același Băsescu („nu mă faceți să dau drumul la dosare...”) etc. În general, ni se confirmă că politicienii noștri sunt niște retardați. Mulțumesc, dacă vreau bâlci mă uit la niște chestii de o actualitate mai arzătoare: Moni vs. Iri sau Zăvoranca vs. Pepe.
Marea problemă a societății românești actuale este că munca e net defavorizată comparativ cu capitalul. Fiecare 1 leu muncit varsă în buzunarele celui care l-a muncit nu mai mult de 41,5 bani (45% sunt diversele impozite directe pe salariu, 24% TVA-ul pe care îl plătim la fiecare bold cumpărat). Pe de altă parte, fiecare 1 leu profit aduce în buzunarul investitorului nu mai puțin de 70,5 bani (16% impozit direct plus 16% impozit pe dividende).
70,5 vs. 41,5. E de la sine înțeles că a munci nu reprezintă o opțiune în România. O opțiune ar fi să fii „investitor”, dar cum pentru asta ți-ar trebui ceva capital de start, pe care românii nu îl au,... pică. Pur și simplu nu există o opțiune viabilă în România.
Idioții ăștia vor să favorizeze capitalul deoarece, vezi Doamne, capitalul va crea locuri de muncă și locurile de muncă, prosperitate. Problema e că locurile de muncă nu sunt atractive dacă, pentru a hyper-favoriza capitalul (s'il vous plaît, m'sieur...), fuți muncitorul. Trebuie să găsești un echilibru între cele două, altfel singurele „investiții” care vor rămâne pe aici sunt cele de tip speculativ. De exemplu, jocul de-a alba-neagra cu imobiliarele.
În loc de discuții serioase, aplicate pe realitatea românească, pe problemele economice, Wikileaks - cel puțin ceea ce am putut citi pe Hotnews! - ne dezvăluie o lume de, vorba cațavencilor, bârfe, șmenuri, șușanele. În particular, ni se confirmă câteva chestii pe care le știam deja: și anume, că Băsescu e un mare felaționist al americanilor, că Geoană e un personaj mai dus cu sfeclăul decât madame Bovary, că justiția e controlată ca la poker de același Băsescu („nu mă faceți să dau drumul la dosare...”) etc. În general, ni se confirmă că politicienii noștri sunt niște retardați. Mulțumesc, dacă vreau bâlci mă uit la niște chestii de o actualitate mai arzătoare: Moni vs. Iri sau Zăvoranca vs. Pepe.
25.3.11
Coada ca structură ființială a poporului român
Cu postul ăsta voi enerva foarte multă lume. Atât pe „nostalgici”, care mă vor acuza că nu sunt obiectiv, cât și pe „anticomuniștii turbați” care mă vor acuza că eu sigur n-am mâncat salam cu soia.
Chestia stă în felul următor. Nu știu ca pe timpul lui Ceaușescu să fi murit cineva de foame. Mai mult, nu știu pe nimeni care să nu fi avut o bucată de carne în frigider, la orice moment al zilei. Și nu e vorba numai de familia mea - am discutat cu foarte mulți oameni, mai tineri sau mai bătrâni, care mi-au confirmat că au trăit și ei acest paradox al comerțului comunist. În vitrine nu erau decât creveți vietnamezi și sticle galbene de Havana Club, dar în viața de zi cu zi nu murea nimeni de foame. Era o „descurcăreală” generalizată.
Cozile de pe timpul lui Ceaușescu erau kilometrice. Eu îmi amintesc în particular de 2 cozi, cele la pâine și la pepeni. Mi le amintesc foarte bine pe astea două deoarece știu perfect cum se formau. „Se” auzea (unde „se” era acel heideggerian, apăsător, constrângător impersonal „se” orientat spre anularea voliției proprii a Daseinului) că „se” aduce pâine. Noi aveam balconul chiar vizavi de pâine și de aprozar. Când „se” auzea că „se” aduce marfa respectivă apăreau ca din pământ, din iarbă verde, o mulțime de oameni. De unde dumnezeu apăreau, nu știu. Cert e că apăreau. Și se așezau la coadă. Unii cu scăunelul, alții cu câte un ziar din care (dacă era vară) își confecționau un coif cu care își apărau scăfârlia de razele soarelui. În 10 minute din clipa în care „se” auzea că „se” aduce marfa deja era o coadă impresionantă în fața magazinului. Eu urmăream din balcon cât crește coada și dacă trecea de un anumit punct coboram și mă băgam și eu la coadă, fiindcă altfel riscam să nu mai apuc să cumpăr rahaturile alea de pâini când venea mașina. Odată așezat la coadă, în spatele meu continua să se așeze lume. De la un punct încolo mulți se așezau degeaba, fiindcă era clar că nu vor mai apuca să cumpere nimic. Dar ei se așezau pentru simplul motiv că „se” dă ceva. Evident că toți oamenii ăștia, la final, pierdeau foarte multă vreme fără să obțină nimic, dar se stătea la coadă din datoria de a se sta la coadă. Dacă vecinul apuca să ia marfă? Tu picai de prost, că nu ai luat. Ăla avea, tu nu. Deci trebuia să stai la coadă măcar din speranța că vei prinde marfa.
E de la sine înțeles că la „Pâine” nu găseai pâine decât vreo două ore, cât dura coada. După aceea trebuia să aștepți până a doua zi. Fiindcă, să fim bine înțeleși, nu era nimeni care lua o singură pâine: toată lumea cumpăra 4-5 pâini.
Teoria oficială e că în anii '80 cozile erau rezultatul penuriei.
Teoria mea, subiectivă, firește, e că de fapt penuria era în mare măsură rezultatul cozilor (nu contest incapacitatea economiei planificate de a crea abundență, ci doar ideea incapacității ei de a aproviziona populația). Iar cozile se datorau câtorva motive foarte simple:
- În primul rând, pe timpul comuniștilor o mare parte a populației freca menta la greu cu voie de la partid. Știm prea bine cum se muncea în vremea aia: o mulțime de lume își făcea cumpărăturile zilnice în timpul programului pentru că mentalitatea populară era „noi ne facem că muncim, ei ne fac că ne plătesc”. Ca să mă refer doar la domeniul meu, citiți vă rog „Jurnalul de la Păltiniș” și explicați-mi, dacă se poate, cum anume cetățenii aceia în putere, oameni de 30-35 de ani, de exemplu Pleșu și Liiceanu, își permiteau să frece temeinic și metodologic menta pe lângă un pensionar (Noica). A, și să fim bine înțeleși - la Păltiniș, nu în București! Că ei nu erau pensionari, să zici că luau de undeva vreo pensie. Teoretic erau angajați la stat, în cercetare, deci presupun că aveau program 8-16, ca toată lumea.
- Apoi, furtul era o permanență socială. Din ateliere și fabrici se fura în draci. Șuruburi, sârme, piulițe, tablă... acolo, să fie. Și de ce se fura? Păi de-aia, că nu se găseau. Și de ce nu se găseau? Păi, una din explicații era că se fura foarte mult. Degeaba produceai două șuruburi dacă unul se fura (micro-furturile din timpul lui Ceaușescu devenind, în anii 1990, ai disoluției autorității, macro-furturi). Am și acum în fața ochilor imaginea unui muncitor (un anume Stănel) care locuia în curte la bunică-mea și care aducea zilnic de la fabrica de dulciuri o sacoșă întreagă de eugenii. Evident, nimeni nu-și punea problema că omul ăla face ceva rău ba dimpotrivă, toată lumea era mulțumită că are eugenii pentru copii... fiindcă era greu să le găsești în comerț.
- Timpul liber. La televizor nu era program, pentru că boului de Ceaușescu nu-i trecuse prin cap să le dea la fraieri niște telenovele care să-i țină închiși în casă. Așa că oamenii aveau la dispoziție o cantitate imensă de timp liber cu care nu aveau ce face. Singura preocupare utilă era una care să le permită cumva să-și piardă vremea. Cum? Păi, printre altele, vânând cozi la care auzeau că „se” dă ceva. Obiectiv vorbind, chiar nu aveau cum altfel. Posibilitățile de frecat menta pe timpul lui Ceaușescu chiar erau foarte reduse. Din când în când mai era vreun meci important și atunci nu prea erau cozi, că toată lumea stătea cu sufletul la gură la televizor. În rest însă nu prea aveai ce face. Ceva teatru, și cam atât. La cinema rulau puține filme, și alea care rulau erau ori porcării cu Piedone redifuzate de un milion de ori, ori filme chinezești cu karate. Rar era câte un film mai de doamne-ajută.
Cam astea erau motivele pentru care oamenii dispuneau de niște cantități incredibile de timp liber cu care nu aveau ce face. Tehnic vorbind, cozile din timpul lui Ceaușescu erau ceea ce se numește azi un „flash mob”. Niște inși care n-au ce face, o pun de-o acțiune. Când o mulțime avidă năvălește brusc peste un magazin, poate să fie ăsta cel mai bine aprovizionat din câte există pe pământ, că tot rămâne gol. Și când mulțimea dispune de atâta timp de frecat menta temeinic și metodologic încât își permite să năvălească o dată, de două ori, de șapte ori, impresia de penurie e definitivă. Pentru că penuria chiar e reală! Un asemenea tăvălug de cerere nu poate fi satisfăcut de nici un sistem economic din lume, cu atât mai puțin de unul planificat. Statul la coadă devenea astfel o validare ritualică a ceea ce „se” știa despre situația economică generală: în țară e penurie, comerțul e în colaps, viața e din ce în ce mai rea. Așa că hai la coadă! Cozile erau cele mai distractive lucruri și dacă îi spui unui adolescent de azi că pe vremea aia se stătea la coadă chiar și la cărți (deși deseori chiar nu era nevoie de coadă: romanele lui Marin Preda se tipăreau mereu în peste 100.000 de exemplare, și totuși oamenii... făceau coadă pentru ele!) probabil că nu te-ar crede.
Ori, cam asta e realitatea și azi. Coada e o validare socială, numai că resorturile sunt altele. Oriunde se deschide câte un magazin auzim că românii s-au bulucit, s-au îmbrâncit, s-au călcat în picioare pe te miri ce: o bormașină, o pungă de zahăr, un kilogram de ulei. Astăzi au fost două cafteli, la ulei și la H&M. Firește, după ce s-a stat la coadă nu știu câte ore înainte. Nu putem să nu ne întrebăm: cine sunt acești oameni?! Cum de au atâta timp liber încât își permit să stea la niște cozi imense pentru a prinde niște promoții derizorii?! Muncesc undeva, sunt studenți, elevi? Păi atunci de ce în loc să fie la muncă, la școală, la facultate... stau la coadă?!
Răspunsul nu e greu de dat și are de-a face nu atât cu sărăcia, cum ar fi unii tentați să creadă, ci tot cu timpul liber. Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că oamenii ăștia formează de fapt un strat tot mai gros de lumpeni post-revoluționari pentru care unica validare socială e aceea de a-și cheltui timpul în templele moderne de consum, „mimând” consumul (derizoriu) atât dintr-o dorință personală și sinceră de autopersuasiune, cât și pentru că a consuma „se” zice că e în zilele noastre simbolul bogăției. Și dacă „se” zice treaba asta, atunci trebuie făcut ceva. Nu contează că rezultatul final al consumului e derizoriu: un ulei de 5,5 lei, o bormașină de 20 de lei, două tricouri de 80 de lei. Orice mega-reducere e un bun prilej pentru lumpen să consume și el, să fie și el parte a fenomenului global al bogăției (altora). Mă uitam azi la o chestie șocantă: după ce s-au caftit ăia la Constanța, în alte orașe, de exemplu la Vaslui, reprezentanții magazinului care oferea promoția ulei 1+1 au decis să apeleze la ajutorul poliției și să organizeze civilizat coada, permițând numai un acces limitat în magazin, pe grupuri de cetățeni, și cumpărarea unei singure sticle de ulei (așadar o economie în bugetul familiei de aproximativ 5,5 lei). Ei bine, în ciuda faptului că o asemenea organizare îi obliga vizibil să aștepte ore întregi până să prindă mult dorita sticlă de ulei, nimeni nu pleca de la coadă. Asta înseamnă că toată hoarda aia era formată din oameni care, ca și pe timpul lui Ceaușescu, își permiteau să frece menta și că, pentru ei, frecatul mentei la acea coadă avea o semnificație aparte.
Dacă timpul liber din perioada comunistă provenea dintr-o serie de disfuncții ale sistemului, acum el este fără îndoială un rezultat direct al economiei precare din România. Oamenii în putere nu mai au un job stabil, „descurcându-se” fiecare cum poate. Din cauză că tinerii nu mai fac copii, pensionarii nu mai au nepoți pe care să-i crească, de care să aibă grijă. Elevii și studenții nu mai dau doi bani pe școală, preferând să stea cu orele la coadă la H&M decât să își vadă de cursuri. Oriunde „se” dă ceva la reducere, există cantități enorme de timp liber gata să se arunce pe acel ceva.
Acești oameni nu se definesc, așa cum ar fi normal, prin rostul lor - pentru simplul motiv că rostul lor nu mai există. Muncitorul, prin munca sa, pensionarul, prin bătrânețea sa, studenții, prin studenția lor. Post-comunismul le-a distrus rostul și i-a transformat în lumpeni, ceea ce înseamnă că singura lor modalitate de a se atașa unui ideal rămâne atașamentul față de cel mai vizibil ideal actual: consumul. Este ceea ce văd ei că e „trendy”. Pe timpul lui Ceaușescu se stătea la coadă din datorie. Acum se stă la coadă din fudulie. Consumi, deci exiști. Oamenii se simt bine la coadă. Cozile pentru ei sunt stenice. Fără cozi nu s-ar mai simți „în rând cu lumea”. Ăștia sunt românii, de mai bine de 30 de ani. Au făcut o revoluție ca să ajungă, în 20 de ani, fix de unde au plecat: la coadă. Fericirea supremă e atunci când datul nici nu mai necesită 5,5, 20 sau 80 de lei, datul fiind dat gratis. Treaba asta se întâmplă de regulă o dată la 4 ani, în campaniile electorale. Fiecare campanie electorală e un climax patologic al societății românești de consum, lumpenizate, deoarece visul oricărui consumator de pe lumea asta e să consume gratis. Și cu cât visătorul e mai sărac, cu atât visul lui e mai ușor de îndeplinit - iată de ce politicienii n-au nici o rușine în a-și mitui alegătorii cu zahăr, ulei, făină și mălai. Ăsta-i poporul. Coada face parte din ființa lui pentru că în afară de consum nu-l mai definește nimic. Cine stăpânește coada, stăpânește și restul.
Chestia stă în felul următor. Nu știu ca pe timpul lui Ceaușescu să fi murit cineva de foame. Mai mult, nu știu pe nimeni care să nu fi avut o bucată de carne în frigider, la orice moment al zilei. Și nu e vorba numai de familia mea - am discutat cu foarte mulți oameni, mai tineri sau mai bătrâni, care mi-au confirmat că au trăit și ei acest paradox al comerțului comunist. În vitrine nu erau decât creveți vietnamezi și sticle galbene de Havana Club, dar în viața de zi cu zi nu murea nimeni de foame. Era o „descurcăreală” generalizată.
Cozile de pe timpul lui Ceaușescu erau kilometrice. Eu îmi amintesc în particular de 2 cozi, cele la pâine și la pepeni. Mi le amintesc foarte bine pe astea două deoarece știu perfect cum se formau. „Se” auzea (unde „se” era acel heideggerian, apăsător, constrângător impersonal „se” orientat spre anularea voliției proprii a Daseinului) că „se” aduce pâine. Noi aveam balconul chiar vizavi de pâine și de aprozar. Când „se” auzea că „se” aduce marfa respectivă apăreau ca din pământ, din iarbă verde, o mulțime de oameni. De unde dumnezeu apăreau, nu știu. Cert e că apăreau. Și se așezau la coadă. Unii cu scăunelul, alții cu câte un ziar din care (dacă era vară) își confecționau un coif cu care își apărau scăfârlia de razele soarelui. În 10 minute din clipa în care „se” auzea că „se” aduce marfa deja era o coadă impresionantă în fața magazinului. Eu urmăream din balcon cât crește coada și dacă trecea de un anumit punct coboram și mă băgam și eu la coadă, fiindcă altfel riscam să nu mai apuc să cumpăr rahaturile alea de pâini când venea mașina. Odată așezat la coadă, în spatele meu continua să se așeze lume. De la un punct încolo mulți se așezau degeaba, fiindcă era clar că nu vor mai apuca să cumpere nimic. Dar ei se așezau pentru simplul motiv că „se” dă ceva. Evident că toți oamenii ăștia, la final, pierdeau foarte multă vreme fără să obțină nimic, dar se stătea la coadă din datoria de a se sta la coadă. Dacă vecinul apuca să ia marfă? Tu picai de prost, că nu ai luat. Ăla avea, tu nu. Deci trebuia să stai la coadă măcar din speranța că vei prinde marfa.
E de la sine înțeles că la „Pâine” nu găseai pâine decât vreo două ore, cât dura coada. După aceea trebuia să aștepți până a doua zi. Fiindcă, să fim bine înțeleși, nu era nimeni care lua o singură pâine: toată lumea cumpăra 4-5 pâini.
Teoria oficială e că în anii '80 cozile erau rezultatul penuriei.
Teoria mea, subiectivă, firește, e că de fapt penuria era în mare măsură rezultatul cozilor (nu contest incapacitatea economiei planificate de a crea abundență, ci doar ideea incapacității ei de a aproviziona populația). Iar cozile se datorau câtorva motive foarte simple:
- În primul rând, pe timpul comuniștilor o mare parte a populației freca menta la greu cu voie de la partid. Știm prea bine cum se muncea în vremea aia: o mulțime de lume își făcea cumpărăturile zilnice în timpul programului pentru că mentalitatea populară era „noi ne facem că muncim, ei ne fac că ne plătesc”. Ca să mă refer doar la domeniul meu, citiți vă rog „Jurnalul de la Păltiniș” și explicați-mi, dacă se poate, cum anume cetățenii aceia în putere, oameni de 30-35 de ani, de exemplu Pleșu și Liiceanu, își permiteau să frece temeinic și metodologic menta pe lângă un pensionar (Noica). A, și să fim bine înțeleși - la Păltiniș, nu în București! Că ei nu erau pensionari, să zici că luau de undeva vreo pensie. Teoretic erau angajați la stat, în cercetare, deci presupun că aveau program 8-16, ca toată lumea.
- Apoi, furtul era o permanență socială. Din ateliere și fabrici se fura în draci. Șuruburi, sârme, piulițe, tablă... acolo, să fie. Și de ce se fura? Păi de-aia, că nu se găseau. Și de ce nu se găseau? Păi, una din explicații era că se fura foarte mult. Degeaba produceai două șuruburi dacă unul se fura (micro-furturile din timpul lui Ceaușescu devenind, în anii 1990, ai disoluției autorității, macro-furturi). Am și acum în fața ochilor imaginea unui muncitor (un anume Stănel) care locuia în curte la bunică-mea și care aducea zilnic de la fabrica de dulciuri o sacoșă întreagă de eugenii. Evident, nimeni nu-și punea problema că omul ăla face ceva rău ba dimpotrivă, toată lumea era mulțumită că are eugenii pentru copii... fiindcă era greu să le găsești în comerț.
- Timpul liber. La televizor nu era program, pentru că boului de Ceaușescu nu-i trecuse prin cap să le dea la fraieri niște telenovele care să-i țină închiși în casă. Așa că oamenii aveau la dispoziție o cantitate imensă de timp liber cu care nu aveau ce face. Singura preocupare utilă era una care să le permită cumva să-și piardă vremea. Cum? Păi, printre altele, vânând cozi la care auzeau că „se” dă ceva. Obiectiv vorbind, chiar nu aveau cum altfel. Posibilitățile de frecat menta pe timpul lui Ceaușescu chiar erau foarte reduse. Din când în când mai era vreun meci important și atunci nu prea erau cozi, că toată lumea stătea cu sufletul la gură la televizor. În rest însă nu prea aveai ce face. Ceva teatru, și cam atât. La cinema rulau puține filme, și alea care rulau erau ori porcării cu Piedone redifuzate de un milion de ori, ori filme chinezești cu karate. Rar era câte un film mai de doamne-ajută.
Cam astea erau motivele pentru care oamenii dispuneau de niște cantități incredibile de timp liber cu care nu aveau ce face. Tehnic vorbind, cozile din timpul lui Ceaușescu erau ceea ce se numește azi un „flash mob”. Niște inși care n-au ce face, o pun de-o acțiune. Când o mulțime avidă năvălește brusc peste un magazin, poate să fie ăsta cel mai bine aprovizionat din câte există pe pământ, că tot rămâne gol. Și când mulțimea dispune de atâta timp de frecat menta temeinic și metodologic încât își permite să năvălească o dată, de două ori, de șapte ori, impresia de penurie e definitivă. Pentru că penuria chiar e reală! Un asemenea tăvălug de cerere nu poate fi satisfăcut de nici un sistem economic din lume, cu atât mai puțin de unul planificat. Statul la coadă devenea astfel o validare ritualică a ceea ce „se” știa despre situația economică generală: în țară e penurie, comerțul e în colaps, viața e din ce în ce mai rea. Așa că hai la coadă! Cozile erau cele mai distractive lucruri și dacă îi spui unui adolescent de azi că pe vremea aia se stătea la coadă chiar și la cărți (deși deseori chiar nu era nevoie de coadă: romanele lui Marin Preda se tipăreau mereu în peste 100.000 de exemplare, și totuși oamenii... făceau coadă pentru ele!) probabil că nu te-ar crede.
Ori, cam asta e realitatea și azi. Coada e o validare socială, numai că resorturile sunt altele. Oriunde se deschide câte un magazin auzim că românii s-au bulucit, s-au îmbrâncit, s-au călcat în picioare pe te miri ce: o bormașină, o pungă de zahăr, un kilogram de ulei. Astăzi au fost două cafteli, la ulei și la H&M. Firește, după ce s-a stat la coadă nu știu câte ore înainte. Nu putem să nu ne întrebăm: cine sunt acești oameni?! Cum de au atâta timp liber încât își permit să stea la niște cozi imense pentru a prinde niște promoții derizorii?! Muncesc undeva, sunt studenți, elevi? Păi atunci de ce în loc să fie la muncă, la școală, la facultate... stau la coadă?!
Răspunsul nu e greu de dat și are de-a face nu atât cu sărăcia, cum ar fi unii tentați să creadă, ci tot cu timpul liber. Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că oamenii ăștia formează de fapt un strat tot mai gros de lumpeni post-revoluționari pentru care unica validare socială e aceea de a-și cheltui timpul în templele moderne de consum, „mimând” consumul (derizoriu) atât dintr-o dorință personală și sinceră de autopersuasiune, cât și pentru că a consuma „se” zice că e în zilele noastre simbolul bogăției. Și dacă „se” zice treaba asta, atunci trebuie făcut ceva. Nu contează că rezultatul final al consumului e derizoriu: un ulei de 5,5 lei, o bormașină de 20 de lei, două tricouri de 80 de lei. Orice mega-reducere e un bun prilej pentru lumpen să consume și el, să fie și el parte a fenomenului global al bogăției (altora). Mă uitam azi la o chestie șocantă: după ce s-au caftit ăia la Constanța, în alte orașe, de exemplu la Vaslui, reprezentanții magazinului care oferea promoția ulei 1+1 au decis să apeleze la ajutorul poliției și să organizeze civilizat coada, permițând numai un acces limitat în magazin, pe grupuri de cetățeni, și cumpărarea unei singure sticle de ulei (așadar o economie în bugetul familiei de aproximativ 5,5 lei). Ei bine, în ciuda faptului că o asemenea organizare îi obliga vizibil să aștepte ore întregi până să prindă mult dorita sticlă de ulei, nimeni nu pleca de la coadă. Asta înseamnă că toată hoarda aia era formată din oameni care, ca și pe timpul lui Ceaușescu, își permiteau să frece menta și că, pentru ei, frecatul mentei la acea coadă avea o semnificație aparte.
Dacă timpul liber din perioada comunistă provenea dintr-o serie de disfuncții ale sistemului, acum el este fără îndoială un rezultat direct al economiei precare din România. Oamenii în putere nu mai au un job stabil, „descurcându-se” fiecare cum poate. Din cauză că tinerii nu mai fac copii, pensionarii nu mai au nepoți pe care să-i crească, de care să aibă grijă. Elevii și studenții nu mai dau doi bani pe școală, preferând să stea cu orele la coadă la H&M decât să își vadă de cursuri. Oriunde „se” dă ceva la reducere, există cantități enorme de timp liber gata să se arunce pe acel ceva.
Acești oameni nu se definesc, așa cum ar fi normal, prin rostul lor - pentru simplul motiv că rostul lor nu mai există. Muncitorul, prin munca sa, pensionarul, prin bătrânețea sa, studenții, prin studenția lor. Post-comunismul le-a distrus rostul și i-a transformat în lumpeni, ceea ce înseamnă că singura lor modalitate de a se atașa unui ideal rămâne atașamentul față de cel mai vizibil ideal actual: consumul. Este ceea ce văd ei că e „trendy”. Pe timpul lui Ceaușescu se stătea la coadă din datorie. Acum se stă la coadă din fudulie. Consumi, deci exiști. Oamenii se simt bine la coadă. Cozile pentru ei sunt stenice. Fără cozi nu s-ar mai simți „în rând cu lumea”. Ăștia sunt românii, de mai bine de 30 de ani. Au făcut o revoluție ca să ajungă, în 20 de ani, fix de unde au plecat: la coadă. Fericirea supremă e atunci când datul nici nu mai necesită 5,5, 20 sau 80 de lei, datul fiind dat gratis. Treaba asta se întâmplă de regulă o dată la 4 ani, în campaniile electorale. Fiecare campanie electorală e un climax patologic al societății românești de consum, lumpenizate, deoarece visul oricărui consumator de pe lumea asta e să consume gratis. Și cu cât visătorul e mai sărac, cu atât visul lui e mai ușor de îndeplinit - iată de ce politicienii n-au nici o rușine în a-și mitui alegătorii cu zahăr, ulei, făină și mălai. Ăsta-i poporul. Coada face parte din ființa lui pentru că în afară de consum nu-l mai definește nimic. Cine stăpânește coada, stăpânește și restul.
23.3.11
10 motive temeinice pentru care Severin nu trebuie să-și dea demisia din PE
1. Domne', un bărbat adevărat, un român d-ăsta de-al nostru, dârz, verde și cu ambîț, luptă cu sabia în mână până își dă duhul împotriva nedreptăților care l-au nedreptățit pă el și care l-au băgat mișelește în eroare care l-au făcut să ceară șpagă, că el nu ar fi cerut, da' mișeii i-a dat. Deci mișeii să-și dea demisia de la Sunday Times, nu el de la PE.
2. În mod evident e un complot al Occidentului care vrea să comploteze la adresa Românichii care și așa e cu chiloțeii în vine din cauza la criză. Păi dacă domnul Severin își dă demisia, câți bani pierde Românica? Aud?... Nu cumva vreo juma' dă milion dă iuro? Păi cum mai poate aduce domnul Severin juma' dă milion dă iuro în masa monetară din Românica dacă ăștia îl dă afară? Uite, guvernul tocmai s-a plâns că n-a avut 300.000 de iuro să-i aducă pă cutremurații ăia din Japonia... și ăștia vrea să ne fure nouă juma' dă milion dă iuro! Și după aia o să ne bage băncile lor pe cap, „nu vreți dragă un creeedit?”... 're-ați ai dracu' cu băncile voastre!
3. Rolul secret al lui Severin în PE e acela de billboard pentru una dintre cele mai frumoase zone din România, Banatul Severinului. Păi ar mai fi auzit cineva de Severin dacă nu era Severin în PE?! Ăștia are turizmu în criză, nu mai vine lumea la Vineția, la Paris, toati hoardili di turiști vini la Severin, la Băili Herculani, vini sî să zgâiascî la statuia lu' Dicebal a lu' Drăganu, și ăștia vrea să-l deparlamentarizeze pe domnul Severin ca să taie craca de sub chișioarili turizmului nostru! Alooooo, tanti Udrea, ajutooooor!
4. Faptul că toți socialiștii, ca la un făcut, începând cu Pontachele și terminând cu ăia de la Brucselex, îl dădură afară și îi cerură demisia, e o dovadă mai mult decât clară că e mâna masonilor, a evreilor și a unei conspirații extraterestre de pe planeta UMMO. Nu îi excludem din povestea asta nici pe ruși, nici banda lu' Caeda!
5. Domne', dacă stăm strâmb și judecăm drept, sau vițăvercea, că e tot aia, ce dracu' mare brânză dacă un parlamentar votează colea ce vor unii? Păi nu e pus băi nene să voteze?... și să amendamenteze?... Ce ați vrea voi să facă în PE, să doarmă? 'Re-ați ai dracu de complotiști... dacă doarme, nu-i bine... dacă muncește, iar nu-i bine...
6. Tocmai fiindcă ăilalți doi își dădură deja demisia, Severin trebuie să stea ferm pe poziții ca să rămână în vigoare legea excepției care întărește regula. În caz contrar somăm PE să dispună rescrierea manualelor de fizică din toată Europa, na, să vedem dacă vă țin buzunarele...
7. Când a ajuns în PE, singura experiență parlamentară a lui Severin era cea din parlamentul României. Aici astfel de bagabonțeli cu camera ascunsă sunt strict interzise. Orice șpagă se dă corect, la vedere, numai cu factură și TVA, ca să știe și colegii de partid tot ce se întâmplă, transparent, fără secrete. Și la finalul lunii să se facă bilanțul și să dea fiecare cât trebe pentru ca partidul să-și plătească obligațiile, că doar n-o fi să trăiască din cotizații... c'ești, copil?! Deci ținând cont că asemenea bagabonțeli au loc în PE, atunci PE trebuie reformat de urgență și Severin a ajutat, iată, la demascarea unor astfel de practici nedemne care maculează coridoarele PE!
8. Și cum zicea și marele nostru clasic Caragiale: „Familia mea de la pașopt încoace, păi tocmai eu să rămân fără coledzi, nenicule?!” Și tot după cum zicea marele nostru clasic Caragiale: „Europa e cu ochii pă noi!” Și tocmai de-asta ne doare la bască, ce draci vor și ăștia cu demisia lor?! Păi ori suntem români, ori nu mai suntem?!
9. Deci carevasăzică auzi nesimțire, domnu' Severinache să-și dea demisia din PE. Da', aș vrea să știu și eu, bagabonții ăia cum a pătruns până în măruntaiele PE?! Cine e șeful pazei? Cine răspunde de securitatea PE? El n-avea chipiu pe cap și nu și-a făcut datoria să-i legitimeze, să la vază intențiile ascunse? Ăla de ce nu e dat afară? Când o fi dat ăla afară, atunci să plece și Severin! Dacă ăla nu e dat afară e clar că teza complotului devine și mai evidentă și trebuie rezistat pe poziții!
10. Al zecelea motiv nu există, da' îl băgăm aici ca să dăm peste botul iudeo-masonilor.
PS. și acum, fără glumă: Nu cred că Severin realizează gravitatea faptelor sale
2. În mod evident e un complot al Occidentului care vrea să comploteze la adresa Românichii care și așa e cu chiloțeii în vine din cauza la criză. Păi dacă domnul Severin își dă demisia, câți bani pierde Românica? Aud?... Nu cumva vreo juma' dă milion dă iuro? Păi cum mai poate aduce domnul Severin juma' dă milion dă iuro în masa monetară din Românica dacă ăștia îl dă afară? Uite, guvernul tocmai s-a plâns că n-a avut 300.000 de iuro să-i aducă pă cutremurații ăia din Japonia... și ăștia vrea să ne fure nouă juma' dă milion dă iuro! Și după aia o să ne bage băncile lor pe cap, „nu vreți dragă un creeedit?”... 're-ați ai dracu' cu băncile voastre!
3. Rolul secret al lui Severin în PE e acela de billboard pentru una dintre cele mai frumoase zone din România, Banatul Severinului. Păi ar mai fi auzit cineva de Severin dacă nu era Severin în PE?! Ăștia are turizmu în criză, nu mai vine lumea la Vineția, la Paris, toati hoardili di turiști vini la Severin, la Băili Herculani, vini sî să zgâiascî la statuia lu' Dicebal a lu' Drăganu, și ăștia vrea să-l deparlamentarizeze pe domnul Severin ca să taie craca de sub chișioarili turizmului nostru! Alooooo, tanti Udrea, ajutooooor!
4. Faptul că toți socialiștii, ca la un făcut, începând cu Pontachele și terminând cu ăia de la Brucselex, îl dădură afară și îi cerură demisia, e o dovadă mai mult decât clară că e mâna masonilor, a evreilor și a unei conspirații extraterestre de pe planeta UMMO. Nu îi excludem din povestea asta nici pe ruși, nici banda lu' Caeda!
5. Domne', dacă stăm strâmb și judecăm drept, sau vițăvercea, că e tot aia, ce dracu' mare brânză dacă un parlamentar votează colea ce vor unii? Păi nu e pus băi nene să voteze?... și să amendamenteze?... Ce ați vrea voi să facă în PE, să doarmă? 'Re-ați ai dracu de complotiști... dacă doarme, nu-i bine... dacă muncește, iar nu-i bine...
6. Tocmai fiindcă ăilalți doi își dădură deja demisia, Severin trebuie să stea ferm pe poziții ca să rămână în vigoare legea excepției care întărește regula. În caz contrar somăm PE să dispună rescrierea manualelor de fizică din toată Europa, na, să vedem dacă vă țin buzunarele...
7. Când a ajuns în PE, singura experiență parlamentară a lui Severin era cea din parlamentul României. Aici astfel de bagabonțeli cu camera ascunsă sunt strict interzise. Orice șpagă se dă corect, la vedere, numai cu factură și TVA, ca să știe și colegii de partid tot ce se întâmplă, transparent, fără secrete. Și la finalul lunii să se facă bilanțul și să dea fiecare cât trebe pentru ca partidul să-și plătească obligațiile, că doar n-o fi să trăiască din cotizații... c'ești, copil?! Deci ținând cont că asemenea bagabonțeli au loc în PE, atunci PE trebuie reformat de urgență și Severin a ajutat, iată, la demascarea unor astfel de practici nedemne care maculează coridoarele PE!
8. Și cum zicea și marele nostru clasic Caragiale: „Familia mea de la pașopt încoace, păi tocmai eu să rămân fără coledzi, nenicule?!” Și tot după cum zicea marele nostru clasic Caragiale: „Europa e cu ochii pă noi!” Și tocmai de-asta ne doare la bască, ce draci vor și ăștia cu demisia lor?! Păi ori suntem români, ori nu mai suntem?!
9. Deci carevasăzică auzi nesimțire, domnu' Severinache să-și dea demisia din PE. Da', aș vrea să știu și eu, bagabonții ăia cum a pătruns până în măruntaiele PE?! Cine e șeful pazei? Cine răspunde de securitatea PE? El n-avea chipiu pe cap și nu și-a făcut datoria să-i legitimeze, să la vază intențiile ascunse? Ăla de ce nu e dat afară? Când o fi dat ăla afară, atunci să plece și Severin! Dacă ăla nu e dat afară e clar că teza complotului devine și mai evidentă și trebuie rezistat pe poziții!
10. Al zecelea motiv nu există, da' îl băgăm aici ca să dăm peste botul iudeo-masonilor.
PS. și acum, fără glumă: Nu cred că Severin realizează gravitatea faptelor sale
Abonați-vă la:
Postări (Atom)