25.3.11

Coada ca structură ființială a poporului român

Cu postul ăsta voi enerva foarte multă lume. Atât pe „nostalgici”, care mă vor acuza că nu sunt obiectiv, cât și pe „anticomuniștii turbați” care mă vor acuza că eu sigur n-am mâncat salam cu soia.

Chestia stă în felul următor. Nu știu ca pe timpul lui Ceaușescu să fi murit cineva de foame. Mai mult, nu știu pe nimeni care să nu fi avut o bucată de carne în frigider, la orice moment al zilei. Și nu e vorba numai de familia mea - am discutat cu foarte mulți oameni, mai tineri sau mai bătrâni, care mi-au confirmat că au trăit și ei acest paradox al comerțului comunist. În vitrine nu erau decât creveți vietnamezi și sticle galbene de Havana Club, dar în viața de zi cu zi nu murea nimeni de foame. Era o „descurcăreală” generalizată.

Cozile de pe timpul lui Ceaușescu erau kilometrice. Eu îmi amintesc în particular de 2 cozi, cele la pâine și la pepeni. Mi le amintesc foarte bine pe astea două deoarece știu perfect cum se formau. „Se” auzea (unde „se” era acel heideggerian, apăsător, constrângător impersonal „se” orientat spre anularea voliției proprii a Daseinului) că „se” aduce pâine. Noi aveam balconul chiar vizavi de pâine și de aprozar. Când „se” auzea că „se” aduce marfa respectivă apăreau ca din pământ, din iarbă verde, o mulțime de oameni. De unde dumnezeu apăreau, nu știu. Cert e că apăreau. Și se așezau la coadă. Unii cu scăunelul, alții cu câte un ziar din care (dacă era vară) își confecționau un coif cu care își apărau scăfârlia de razele soarelui. În 10 minute din clipa în care „se” auzea că „se” aduce marfa deja era o coadă impresionantă în fața magazinului. Eu urmăream din balcon cât crește coada și dacă trecea de un anumit punct coboram și mă băgam și eu la coadă, fiindcă altfel riscam să nu mai apuc să cumpăr rahaturile alea de pâini când venea mașina. Odată așezat la coadă, în spatele meu continua să se așeze lume. De la un punct încolo mulți se așezau degeaba, fiindcă era clar că nu vor mai apuca să cumpere nimic. Dar ei se așezau pentru simplul motiv că „se” dă ceva. Evident că toți oamenii ăștia, la final, pierdeau foarte multă vreme fără să obțină nimic, dar se stătea la coadă din datoria de a se sta la coadă. Dacă vecinul apuca să ia marfă? Tu picai de prost, că nu ai luat. Ăla avea, tu nu. Deci trebuia să stai la coadă măcar din speranța că vei prinde marfa.

E de la sine înțeles că la „Pâine” nu găseai pâine decât vreo două ore, cât dura coada. După aceea trebuia să aștepți până a doua zi. Fiindcă, să fim bine înțeleși, nu era nimeni care lua o singură pâine: toată lumea cumpăra 4-5 pâini.

Teoria oficială e că în anii '80 cozile erau rezultatul penuriei.

Teoria mea, subiectivă, firește, e că de fapt penuria era în mare măsură rezultatul cozilor (nu contest incapacitatea economiei planificate de a crea abundență, ci doar ideea incapacității ei de a aproviziona populația). Iar cozile se datorau câtorva motive foarte simple:

- În primul rând, pe timpul comuniștilor o mare parte a populației freca menta la greu cu voie de la partid. Știm prea bine cum se muncea în vremea aia: o mulțime de lume își făcea cumpărăturile zilnice în timpul programului pentru că mentalitatea populară era „noi ne facem că muncim, ei ne fac că ne plătesc”. Ca să mă refer doar la domeniul meu, citiți vă rog „Jurnalul de la Păltiniș” și explicați-mi, dacă se poate, cum anume cetățenii aceia în putere, oameni de 30-35 de ani, de exemplu Pleșu și Liiceanu, își permiteau să frece temeinic și metodologic menta pe lângă un pensionar (Noica). A, și să fim bine înțeleși - la Păltiniș, nu în București! Că ei nu erau pensionari, să zici că luau de undeva vreo pensie. Teoretic erau angajați la stat, în cercetare, deci presupun că  aveau program 8-16, ca toată lumea.

- Apoi, furtul era o permanență socială. Din ateliere și fabrici se fura în draci. Șuruburi, sârme, piulițe, tablă... acolo, să fie. Și de ce se fura? Păi de-aia, că nu se găseau. Și de ce nu se găseau? Păi, una din explicații era că se fura foarte mult. Degeaba produceai două șuruburi dacă unul se fura (micro-furturile din timpul lui Ceaușescu devenind, în anii 1990, ai disoluției autorității, macro-furturi). Am și acum în fața ochilor imaginea unui muncitor (un anume Stănel) care locuia în curte la bunică-mea și care aducea zilnic de la fabrica de dulciuri o sacoșă întreagă de eugenii. Evident, nimeni nu-și punea problema că omul ăla face ceva rău ba dimpotrivă, toată lumea era mulțumită că are eugenii pentru copii... fiindcă era greu să le găsești în comerț.

- Timpul liber. La televizor nu era program, pentru că boului de Ceaușescu nu-i trecuse prin cap să le dea la fraieri niște telenovele care să-i țină închiși în casă. Așa că oamenii aveau la dispoziție o cantitate imensă de timp liber cu care nu aveau ce face. Singura preocupare utilă era una care să le permită cumva să-și piardă vremea. Cum? Păi, printre altele, vânând cozi la care auzeau că „se” dă ceva. Obiectiv vorbind, chiar nu aveau cum altfel. Posibilitățile de frecat menta pe timpul lui Ceaușescu chiar erau foarte reduse. Din când în când mai era vreun meci important și atunci nu prea erau cozi, că toată lumea stătea cu sufletul la gură la televizor. În rest însă nu prea aveai ce face. Ceva teatru, și cam atât. La cinema rulau puține filme, și alea care rulau erau ori porcării cu Piedone redifuzate de un milion de ori, ori filme chinezești cu karate. Rar era câte un film mai de doamne-ajută.

Cam astea erau motivele pentru care oamenii dispuneau de niște cantități incredibile de timp liber cu care nu aveau ce face. Tehnic vorbind, cozile din timpul lui Ceaușescu erau ceea ce se numește azi un „flash mob”. Niște inși care n-au ce face, o pun de-o acțiune. Când o mulțime avidă năvălește brusc peste un magazin, poate să fie ăsta cel mai bine aprovizionat din câte există pe pământ, că tot rămâne gol. Și când mulțimea dispune de atâta timp de frecat menta temeinic și metodologic încât își permite să năvălească o dată, de două ori, de șapte ori, impresia de penurie e definitivă. Pentru că penuria chiar e reală! Un asemenea tăvălug de cerere nu poate fi satisfăcut de nici un sistem economic din lume, cu atât mai puțin de unul planificat. Statul la coadă devenea astfel o validare ritualică a ceea ce „se” știa despre situația economică generală: în țară e penurie, comerțul e în colaps, viața e din ce în ce mai rea. Așa că hai la coadă! Cozile erau cele mai distractive lucruri și dacă îi spui unui adolescent de azi că pe vremea aia se stătea la coadă chiar și la cărți (deși deseori chiar nu era nevoie de coadă: romanele lui Marin Preda se tipăreau mereu în peste 100.000 de exemplare, și totuși oamenii... făceau coadă pentru ele!) probabil că nu te-ar crede.

Ori, cam asta e realitatea și azi. Coada e o validare socială, numai că resorturile sunt altele. Oriunde se deschide câte un magazin auzim că românii s-au bulucit, s-au îmbrâncit, s-au călcat în picioare pe te miri ce: o bormașină, o pungă de zahăr, un kilogram de ulei. Astăzi au fost două cafteli, la ulei și la H&M. Firește, după ce s-a stat la coadă nu știu câte ore înainte. Nu putem să nu ne întrebăm: cine sunt acești oameni?! Cum de au atâta timp liber încât își permit să stea la niște cozi imense pentru a prinde niște promoții derizorii?! Muncesc undeva, sunt studenți, elevi? Păi atunci de ce în loc să fie la muncă, la școală, la facultate... stau la coadă?!

Răspunsul nu e greu de dat și are de-a face nu atât cu sărăcia, cum ar fi unii tentați să creadă, ci tot cu timpul liber. Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că oamenii ăștia formează de fapt un strat tot mai gros de lumpeni post-revoluționari pentru care unica validare socială e aceea de a-și cheltui timpul în templele moderne de consum, „mimând” consumul (derizoriu) atât dintr-o dorință personală și sinceră de autopersuasiune, cât și pentru că a consuma „se” zice că e în zilele noastre simbolul bogăției. Și dacă „se” zice treaba asta, atunci trebuie făcut ceva. Nu contează că rezultatul final al consumului e derizoriu: un ulei de 5,5 lei, o bormașină de 20 de lei, două tricouri de 80 de lei. Orice mega-reducere e un bun prilej pentru lumpen să consume și el, să fie și el parte a fenomenului global al bogăției (altora). Mă uitam azi la o chestie șocantă: după ce s-au caftit ăia la Constanța, în alte orașe, de exemplu la Vaslui, reprezentanții magazinului care oferea promoția ulei 1+1 au decis să apeleze la ajutorul poliției și să organizeze civilizat coada, permițând numai un acces limitat în magazin, pe grupuri de cetățeni, și cumpărarea unei singure sticle de ulei (așadar o economie în bugetul familiei de aproximativ 5,5 lei). Ei bine, în ciuda faptului că o asemenea organizare îi obliga vizibil să aștepte ore întregi până să prindă mult dorita sticlă de ulei, nimeni nu pleca de la coadă. Asta înseamnă că toată hoarda aia era formată din oameni care, ca și pe timpul lui Ceaușescu, își permiteau să frece menta și că, pentru ei, frecatul mentei la acea coadă avea o semnificație aparte.

Dacă timpul liber din perioada comunistă provenea dintr-o serie de disfuncții ale sistemului, acum el este fără îndoială un rezultat direct al economiei precare din România. Oamenii în putere nu mai au un job stabil, „descurcându-se” fiecare cum poate. Din cauză că tinerii nu mai fac copii, pensionarii nu mai au nepoți pe care să-i crească, de care să aibă grijă. Elevii și studenții nu mai dau doi bani pe școală, preferând să stea cu orele la coadă la H&M decât să își vadă de cursuri. Oriunde „se” dă ceva la reducere, există cantități enorme de timp liber gata să se arunce pe acel ceva.

Acești oameni nu se definesc, așa cum ar fi normal, prin rostul lor - pentru simplul motiv că rostul lor nu mai există. Muncitorul, prin munca sa, pensionarul, prin bătrânețea sa, studenții, prin studenția lor. Post-comunismul le-a distrus rostul și i-a transformat în lumpeni, ceea ce înseamnă că singura lor modalitate de a se atașa unui ideal rămâne atașamentul față de cel mai vizibil ideal actual: consumul. Este ceea ce văd ei că e „trendy”. Pe timpul lui Ceaușescu se stătea la coadă din datorie. Acum se stă la coadă din fudulie. Consumi, deci exiști. Oamenii se simt bine la coadă. Cozile pentru ei sunt stenice. Fără cozi nu s-ar mai simți „în rând cu lumea”. Ăștia sunt românii, de mai bine de 30 de ani. Au făcut o revoluție ca să ajungă, în 20 de ani, fix de unde au plecat: la coadă. Fericirea supremă e atunci când datul nici nu mai necesită 5,5, 20 sau 80 de lei, datul fiind dat gratis. Treaba asta se întâmplă de regulă o dată la 4 ani, în campaniile electorale. Fiecare campanie electorală e un climax patologic al societății românești de consum, lumpenizate, deoarece visul oricărui consumator de pe lumea asta e să consume gratis. Și cu cât visătorul e mai sărac, cu atât visul lui e mai ușor de îndeplinit - iată de ce politicienii n-au nici o rușine în a-și mitui alegătorii cu zahăr, ulei, făină și mălai. Ăsta-i poporul. Coada face parte din ființa lui pentru că în afară de consum nu-l mai definește nimic. Cine stăpânește coada, stăpânește și restul.

7 comentarii:

BlacKat spunea...

Perfect adevarat! Iar paradoxul sinistru e ca totul porneste dintr-un materialism tembel si atotstapinitor. Romanul nu pare capabil sa se defineasca prin ceea ce este, ci doar prin ceea ce are. De la blana pt femei, la case, masini... Daca nu posezi, nu existi sau (cu o vorba populara perfect potrivita) "nu esti in rindul lumii". Si, din pacate, nicaieri nu poti fi mai in rindul lumii ca la coada, acolo unde stai in rind si la rind cu semenii tai, cu egalii tai care se prosterneaza zeului materialismului. Trist. Cu atit mai trist cu cit ne laudam c-am fi popor crestin, desi ducem coada si imbulzeala si in curtea bisericii, la imbulzeala dupa apucarea celor sfinte (de la aghiasma la binecuvintari).

Cristi - Agentia de Rating Politic spunea...

Lucica, uite cateva observatii

- oscilezi neclar intre "toti romanii" sunt asa si "anumite categorii" de popor care au buget de timp liber; stii tu, chestia cu "generalizarea".
- te contrazici cand spui ca in 89 acele categorii nu aveau nici un "rost in viata" si deci le ramanea un buget urias de timp liber .. pentru ca apoi sa spui ca "Post-comunismul le-a distrus rostul" .. pai daca nu aveau nici un rost de la bun inceput, ce mai era de distrus? Asadar, a existat totusi un timp in astia 20 de ani in care s-a construit ceva, sau cum?
- trecerea la explicatii electorale, la "climaxul" din 4 in 4 ani, mi se pare cam trasa de par; adica mi se pare ca te grabesti sa dai repede cu toporul in politicieni si sa amesteci si politicul in treaba asta cu orice pret; cu toate astea sunt complet de acord ca politicienii se folosesc din plin de pauperitate ca "strategie" electorala.
- esti cam dogmatic atunci cand anunti repede ca toti romanii nu stiu decat consum, punct. Adica "gata, capitalistii nenorociti ne-au transformat in societate de consum, ne-au sters orice alt instict" iar asta ar fi un rau in sine.

Andrei spunea...

asta a fost si primul meu gand cand i-am vazut pe aia la tv: de unde naiba au atata timp sa stea la coada, frate?

Lucian Sarbu spunea...

Salut Cristi!

Mersi de comentariu, dar îmi pui în gură niște lucruri pe care nu le afirm. Eu am afirmat doar că 1. statul la coadă în anii 80 avea o motivație anume (dar nu neapărat penuria), 2. statul la coadă în perioada noastră are niște cauze care nu țin neapărat de sărăcire, ci de lumpenizare (prin lumpenizare, ca să fiu mai clar, înțeleg acel fenomen prin care o clasă bine definită se de-conștientizează, adică își pierde conștiința de sine, preluând o conștiința falsă a unei clase superioare, dar fără a face cu adevărat parte din acea clasă superioară), 3. dar că în esență românii, în 30 de ani, au bătut pasul pe loc: au intrat în Revoluție la coadă și se găsesc și azi... tot la coadă. În rând cu lumea, după cum spune o binecunoscută vorbă... românească.

Firește că orice generalizare este exagerată (sunt convins că nici tu, nici ceilalți care mai citiți blogul meu NU ați stat la vreuna din cozile din ultima perioadă - sau îmi place să cred asta, :) sper că nu mă înșel!) și, din punct de vedere științific, incorectă. Dar nu putem să nu remarcăm că în paralel cu cozile am avut săptămâna aceasta un apel la acțiune socială la care abia s-au adunat o mână de oameni. Ne place sau nu ne place, înseamnă că eșantionul format din "codaci", net superior numeric, e mai reprezentativ pentru ethosul acestui popor, din care și eu, și tu, facem parte, decât pâlcul de inși care au răspuns la apelul social.

Și politicienii (ăia deștepți) știu asta.

BlacKat spunea...

In weekendul acesta la englezi au fost proteste si manifestatii uriase impotriva planurilor de austeritate ale guvernului. Acolo oamenii par sa fi inteles ca iesirea din aceasta criza si scaparea de re-feudalizarea societatilor noastre nu este posibila individual, ci doar prin actiune sociala. Ca oamenii trebuie sa inteleaga, in sfirsit, ca in unire sta puterea si ca protestele sutelor de mii de oameni sint singurele care ii mai pot face pe cosmocrati sa dea inapoi. Si ca, daca ne calcam in picioare unii pe altii singurii care cistiga sint maestri papusari care trebuie sa se teama de mult mai putini sclavi.

DRAGOŞ VOICU spunea...

Un roman care ilustreaza perfect Coada: http://romanulcoada.wordpress.com/intre-coperti/

Vasile Alin spunea...

Azi am stat la coada la McDonalds. Ultimele mele iesiri la McDonalds au fost in Paris si Viena, iar acolo oamenii erau foarte educati, iar cozile erau respectate, randul era format in linie dreapta. Dar azi la coada de la McDonlds-ul din Sun Plaza am reusit sa ma enervez. Cozile erau construite aiurea, oamenii aranjati in romburi, dadeau navala unul peste altul, nu stiai unde este coada, si 2 care au venit mai tarziu s-au bagat in fata si au reusit sa comande inainte mea. Romanii trebuie educati sa stea corect la coada si sa respecte atat pe cel dinainte cat si pe cel din urma.