Așa cum au prevăzut analiștii de la Europe2020.org în ultimul lor buletin, 6 mai 2012 va rămâne cu siguranță în istorie ca fiind ziua unui nou început pentru Europa.
În Franța a fost ales președinte socialistul Francois Hollande în timp ce Grecia a votat masiv împotriva politicilor de austeritate. În Grecia lucrurile încă sunt complicate, deoarece este greu de întrevăzut cine / cum / în ce fel va guverna țara, dar cert este că partidele tradiționale s-au prăbușit (meritând pe deplin această soartă). Mai mult, din rezultatele de până acum, PASOK - socialiștii greci, de centru-stânga - sunt aproape să fie întrecuți ca scor electoral de SYRIZA - partidul membru în European Left. Momentan scorul e cam 15% vs. 14%. Dacă se adaugă și cele aproximativ 8 procente ale comuniștilor, atunci se poate spune că electoratul grec de stânga a votat masiv la stânga socialiștilor. E un semnal asemănător cu cel dat de Jean-Luc Melenchon în Franța în urmă cu 2 săptămâni. Pur și simplu popoarele europene sunt sătule de austeritate. Politicienii trebuie să rupă pisica în două și să decidă cu cine merg mai departe: cu cartelurile financiare mondializante, sau cu popoarele al căror mandat îl reprezintă?...
Sigur, se vor găsi de-acum destui isterici (cum e și ăsta de pe Contributors.ro) care, probabil în lipsa calmantelor, încep să dea în bobi și să „prevadă” viitorul sumbru al Franței, Europei, Terrei, sistemului solar etc. (viitor din care prăbușirea inevitabilă, iremediabilă, de infinită durată și sub nivelul Groapei Marianelor a tot și toate reprezintă doar unul dintre aspecte). Nici vorbă de așa ceva. Lucrurile au luat-o pe o cale greșită nu de ieri, de azi, ci odată cu Reagan și Margaret Thatcher (ce ironie, nu-i așa?... că amândoi acești „vizionari” au avut la bătrânețe creierul ros de Alzheimer și de demență...). Ceea ce începe să se întâmple azi nu e decât o necesară corecție, și cine crede că în epoca internetului Europa va mai plonja într-o stare de fapt cvasi-feudală, așa cum era cea spre care ne-am fi îndreptat continuând pe drumul neoliberal, înseamnă ori că e prost, ori că e prost.
LE: Grecia, SYRIZA 16.7% - PASOK 13,2%. 52 de parlamentari vs. 41. Rezultatul este unul istoric. Trebuie să consultăm enciclopediile pentru a vedea când a fost ultima oară un partid social-democrat reprezentantul secund al stângii naționale într-o țară europeană.
6.5.12
Despre război. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...
Într-o sală mare,
Cu multe mioare,
Și baci adunați
De la Cotârlați,
Un baci Ungurean
Privind în tavan
La toți le zicea:
„Dragi baci însemnați,
Oițe cu miei,
Azorel, Grivei,
De azi vă numesc
Ungurenii mei!”
Nu, acum serios, tipul ăsta nu a citit niciodată Miorița?! Eu îl înțeleg că se mândrește cu numele lui, foarte bine, e numele purtat de bunicul lui care a murit în război, amănunt pe care Ungureanu n-a uitat să-l amintească, bun, toată stima. Îl înțeleg pentru că și bunicul meu a murit în al doilea război mondial, iar bunicul dinspre tata a fost pe front atât în războaiele balcanice cât și în primul război mondial, dar de la a fi mândru de numele pe care îl porți până la a comite asemenea gafe imagologice mi se pare un lucru de neiertat de la cineva care se pretinde cărturar, istoric, savant & shit. Mai rămânea să spună că îi cheamă „pe ungureni” la război, să omoare vreun moldovean „că-i mai ortoman / și-are oi mai multe / mândre și cornute”.
Sau poate ăsta le e spiritul la ora actuală, nu de alta, dar după căderea mărețului guvern postacii-chibiți de la Madame Blogary și-au etichetat comentariul: „de pe front”, după care au recidivat în postul următor, denumit: „Mic manual de retragere organizată”. Iar Lăzăroiu, pe Contributors, persistă în același vocabular marțial, inflexibil și războinic: „Un lucru e sigur: cu plangaciosi, obositi si sceptici modernizarea nu poate continua. Cu o armata demoralizata nu mai poti castiga nici macar o lupta nu doar razboiul.” (Experimentul II)
Stați băi naibii, calmați-vă, ce-i cu voi, ați uitat să vă luați prozacul? Vă visați în tranșee, la război, pac-pac, wtf?... Nu-mi vine să cred că genul ăsta de dubioși, cu o percepție în mod vădit aiurită și aiuritoare asupra realității, au fost în miezul și la periferia puterii în ultimii ani. Păi, dacă așa sună vocile tinerelor-speranțe ale „dreptei” românești, atunci nu de funcții și de recunoaștere au nevoie ci de un sejur (prelungit) la un sanatoriu!...
„...pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai...”
Cu multe mioare,
Și baci adunați
De la Cotârlați,
Un baci Ungurean
Privind în tavan
La toți le zicea:
„Dragi baci însemnați,
Oițe cu miei,
Azorel, Grivei,
De azi vă numesc
Ungurenii mei!”
Nu, acum serios, tipul ăsta nu a citit niciodată Miorița?! Eu îl înțeleg că se mândrește cu numele lui, foarte bine, e numele purtat de bunicul lui care a murit în război, amănunt pe care Ungureanu n-a uitat să-l amintească, bun, toată stima. Îl înțeleg pentru că și bunicul meu a murit în al doilea război mondial, iar bunicul dinspre tata a fost pe front atât în războaiele balcanice cât și în primul război mondial, dar de la a fi mândru de numele pe care îl porți până la a comite asemenea gafe imagologice mi se pare un lucru de neiertat de la cineva care se pretinde cărturar, istoric, savant & shit. Mai rămânea să spună că îi cheamă „pe ungureni” la război, să omoare vreun moldovean „că-i mai ortoman / și-are oi mai multe / mândre și cornute”.
Sau poate ăsta le e spiritul la ora actuală, nu de alta, dar după căderea mărețului guvern postacii-chibiți de la Madame Blogary și-au etichetat comentariul: „de pe front”, după care au recidivat în postul următor, denumit: „Mic manual de retragere organizată”. Iar Lăzăroiu, pe Contributors, persistă în același vocabular marțial, inflexibil și războinic: „Un lucru e sigur: cu plangaciosi, obositi si sceptici modernizarea nu poate continua. Cu o armata demoralizata nu mai poti castiga nici macar o lupta nu doar razboiul.” (Experimentul II)
Stați băi naibii, calmați-vă, ce-i cu voi, ați uitat să vă luați prozacul? Vă visați în tranșee, la război, pac-pac, wtf?... Nu-mi vine să cred că genul ăsta de dubioși, cu o percepție în mod vădit aiurită și aiuritoare asupra realității, au fost în miezul și la periferia puterii în ultimii ani. Păi, dacă așa sună vocile tinerelor-speranțe ale „dreptei” românești, atunci nu de funcții și de recunoaștere au nevoie ci de un sejur (prelungit) la un sanatoriu!...
„...pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai...”
30.4.12
Arta publică e tot artă. Dar e publică.
Voi fi scurt, pentru că nu am timp de scris și oricum ideea pe care vreau s-o susțin e suficient de simplu de înțeles. Arta nu are o singură vocație, sau un singur rol, cel estetic; în funcție de context arta are și un rol propedeutic, unul catehetic (pictura bisericească, de exemplu), unul social (portretul în Renaștere) etc. Asta e realitatea artistică, fie că ne place sau nu.
De aceea, când o primărie, adică o instituție publică, alocă bani, adică bani publici, pentru o lucrare artistică, primăria respectivă trebuie să se asigure că lucrarea respectivă e pe înțelesul tuturor proștilor plătitori de taxe sau bilet de vizitare. Când o primărie alocă bani pentru o lucrare de artă trebuie să se asigure că, pentru a fi înțeleasă și receptată ca atare, lucrarea respectivă nu are nevoie nici de o prezentare stufoasă, nici de explicațiile savante ale unui critic de artă, ci de un nume, adică un titlu. Titlul trebuie să fie suficient pentru ca și cel mai prost plătitor de taxe să înțeleagă despre ce e vorba și să poată reproduce în vorbele proprii conținutul operei de artă.
Din păcate principiul de mai sus nu prea se aplică la statuia dezvelită recent pe treptele Muzeului de Istorie. Amestecul acela tematic dintre un bărbat nud, o lupoaică și un dragon dacic are nevoie de multe explicații și de o cultură artistică și istorică destul de avansată pentru ca privitorul să înțeleagă că e vorba de o abordare figurativă a ocupației pe care romanii au impus-o în Dacia și care a dus, teoretic, la nașterea poporului român. În lipsa acestora privitorul este, pur și simplu, năucit și nu vede decât... ceea ce se vede: un nebun în cucuruzul gol ținând în brațe o javră, un hingher beat, un câine mutant etc.
Am umblat prin câteva capitale europene și am observat că în general arta publică este acolo suficient de „clasică” pentru a fi înțeleasă ușor de toți privitorii. Pur și simplu experimentele artistice nu se fac cu bani publici. Arta publică trebuie să ofere o imagine ușor de înțeles a orașului care o găzduiește - atât de ușor de înțeles încât până și un extraterestru, dacă ar fi să aterizeze acolo, să o poată recepta.
Ori, Bucureștiul stă foarte prost la acest capitol. În ultimii 20 de ani au dispărut monumente foarte decente din acest punct de vedere, cum ar fi statuia răscoalei din 1907 de la Obor, sau statuia lui Caragiale din fața teatrului Național (mutate în locații secundare), și au apărut în schimb fel de fel de dubioșenii - cartoful tras în țeapă, mumia lui Maniu și, de ieri, nudul cu lupoaica. Trecem peste faptul că scările Muzeului de Istorie reprezintă o locație nu doar atipică, ci și idioată de expunere a unei opere de artă, pentru că nu oferă nici un fel de perspectivă (Calea Victoriei e foarte îngustă). Dar unui străin care va vizita Bucureștiul îi va fi extrem de greu să înțeleagă, din aceste opere artistice, ce, cum, cine, de ce... La țeapă trebuie să citești soclul ca să știi ce vrea să zică. La mumia lui Maniu trebuie să știi în prealabil că a murit în pușcărie, bătrân, cel mai probabil ca urmare a relelor tratamente la care a fost supus. Și tot așa. În loc ca tot mesajul operei de artă să poată fi redus la un cuvânt-cheie care să poată fi căutat apoi pe Wikipedia, operele artistice de pe Calea Victoriei sunt încărcate de simboluri și semnificații care l-ar obosi și pe un critic profesionist (și nici măcar nu formează un tot, impresia de eclectism bizar din Piața Revoluției fiind covârșitoare). Poate că unora le place, dar mie mi se pare că prin nudul cu lupoaica Primăria și Min. Culturii au cam sărit calul deoarece proștii care plătesc taxe au tot dreptul să poată recepta arta pe care au plătit-o.
De aceea, când o primărie, adică o instituție publică, alocă bani, adică bani publici, pentru o lucrare artistică, primăria respectivă trebuie să se asigure că lucrarea respectivă e pe înțelesul tuturor proștilor plătitori de taxe sau bilet de vizitare. Când o primărie alocă bani pentru o lucrare de artă trebuie să se asigure că, pentru a fi înțeleasă și receptată ca atare, lucrarea respectivă nu are nevoie nici de o prezentare stufoasă, nici de explicațiile savante ale unui critic de artă, ci de un nume, adică un titlu. Titlul trebuie să fie suficient pentru ca și cel mai prost plătitor de taxe să înțeleagă despre ce e vorba și să poată reproduce în vorbele proprii conținutul operei de artă.
Din păcate principiul de mai sus nu prea se aplică la statuia dezvelită recent pe treptele Muzeului de Istorie. Amestecul acela tematic dintre un bărbat nud, o lupoaică și un dragon dacic are nevoie de multe explicații și de o cultură artistică și istorică destul de avansată pentru ca privitorul să înțeleagă că e vorba de o abordare figurativă a ocupației pe care romanii au impus-o în Dacia și care a dus, teoretic, la nașterea poporului român. În lipsa acestora privitorul este, pur și simplu, năucit și nu vede decât... ceea ce se vede: un nebun în cucuruzul gol ținând în brațe o javră, un hingher beat, un câine mutant etc.
Am umblat prin câteva capitale europene și am observat că în general arta publică este acolo suficient de „clasică” pentru a fi înțeleasă ușor de toți privitorii. Pur și simplu experimentele artistice nu se fac cu bani publici. Arta publică trebuie să ofere o imagine ușor de înțeles a orașului care o găzduiește - atât de ușor de înțeles încât până și un extraterestru, dacă ar fi să aterizeze acolo, să o poată recepta.
Ori, Bucureștiul stă foarte prost la acest capitol. În ultimii 20 de ani au dispărut monumente foarte decente din acest punct de vedere, cum ar fi statuia răscoalei din 1907 de la Obor, sau statuia lui Caragiale din fața teatrului Național (mutate în locații secundare), și au apărut în schimb fel de fel de dubioșenii - cartoful tras în țeapă, mumia lui Maniu și, de ieri, nudul cu lupoaica. Trecem peste faptul că scările Muzeului de Istorie reprezintă o locație nu doar atipică, ci și idioată de expunere a unei opere de artă, pentru că nu oferă nici un fel de perspectivă (Calea Victoriei e foarte îngustă). Dar unui străin care va vizita Bucureștiul îi va fi extrem de greu să înțeleagă, din aceste opere artistice, ce, cum, cine, de ce... La țeapă trebuie să citești soclul ca să știi ce vrea să zică. La mumia lui Maniu trebuie să știi în prealabil că a murit în pușcărie, bătrân, cel mai probabil ca urmare a relelor tratamente la care a fost supus. Și tot așa. În loc ca tot mesajul operei de artă să poată fi redus la un cuvânt-cheie care să poată fi căutat apoi pe Wikipedia, operele artistice de pe Calea Victoriei sunt încărcate de simboluri și semnificații care l-ar obosi și pe un critic profesionist (și nici măcar nu formează un tot, impresia de eclectism bizar din Piața Revoluției fiind covârșitoare). Poate că unora le place, dar mie mi se pare că prin nudul cu lupoaica Primăria și Min. Culturii au cam sărit calul deoarece proștii care plătesc taxe au tot dreptul să poată recepta arta pe care au plătit-o.
28.4.12
Normalitate!
În două luni a mai căzut un guvern. Foarte bine. E un semn de normalitate. După al doilea război mondial Italia a ajuns în primele 10 economii ale lumii schimbând guvernele pe bandă rulantă. Numai la noi există prejudecata blestemată că avem nevoie de "linişte", "stabilitate", "temporizare" (asta la fotbal - Angelo Niculescu dixit!). Nu de alta, dar ca să furi cu sacul e nevoie de toate astea, fiindcă îţi trebuie timp. Din goana calului, cu guverne trântite o dată la două luni, e mai greu.
25.4.12
Se sparge bula mediei sociale?
Cei care citesc blogul de mai multă vreme știu că sunt un sceptic față de potențialul de creștere al „social media”. Mai precis, cred că rețelele sociale, în special Facebook (dar și Twitter sau, mai nou, Pinterest) nu sunt altceva decât niște creații speculative care au alimentat până acum o bulă financiară de tipul bulei dotcom de la finalul anilor '90. Cred că singurul model cu oarece viabilitate e Linkedin, dar și orice altă rețea care ar fi focusată pe un grup anume (de exemplu o rețea destinată medicilor, o rețea destinată artiștilor etc.) Nu cred în potențialul unor rețele generaliste gen Facebook, care oferă de toate pentru toți, deoarece serviciul oferit de Facebook - un spațiu online cvasi-infinit pentru oricine - nu are cum să se autofinanțeze, fiind imposibil de realizat în practică fără cheltuieli masive. Iar aceste cheltuieli necesită venituri pe măsură. Ori, sursele de câștig nu ar putea fi decât două: fie o limitare a libertății conturilor și introducerea de conturi plătite (obiectiv nerealist în condițiile în care, indiferent de oferta Facebook, internetul oferă zilioane de contra-oferte gratis), fie publicitatea. Iar publicitatea pe Facebook, așa cum am mai scris, are un potențial limitat și rezultatele ei, comparativ cu rezultatele oferite de publicitatea pe Google Adwords sau prin alte rețele PPC, sunt destul de dubioase.
Ori, după un entuziasm susținut la greu de fel de fel de agenții de PR și de buzz-marketing, Facebook începe să primească lovitură după lovitură. Mai întâi a fost știrea care zicea că brandurile încep să-și închidă magazinele deschise pe Facebook (Bloomberg, februarie). S-a descoperit că oamenii nu vin pe Facebook ca să cumpere ceva, ci ca să stea de vorbă cu prietenii (unii dintre noi știam asta de la bun început, alții au trebuit să cheltuie milioane de dolari ca să ajungă la această concluzie). Apoi au apărut rapoarte conform cărora în primul trimestru din 2012 investițiile fondurilor cu capitaluri de risc în companii de internet au început să scadă ușor (Techcrunch, aprilie). Asta înseamnă că investitorii au mai puțini bani „gratis” disponibili pentru acest gen de afaceri. Pentru un gigant ca Facebook listarea la bursă și obținerea unor profituri sănătoase care să mențină treaz interesul investitorilor devine astfel imperativă. Ceea ce se pare că nu se întâmplă: ultimele rapoarte pe care cei de la Facebook au fost nevoiți să le facă publice în perspectiva listării arată că veniturile și profitul rețelei au scăzut față de trimestrul IV din 2011. Nu ar fi nimic tragic dacă Facebook nu ar fi evaluat pe piața extrabursieră la fantasmagorica sumă de 100 de miliarde de dolari! Ori, pentru a ajunge cu adevărat la o asemenea valoare, reală, adaptată indicatorilor acceptați de piețe (de exemplu un PER decent) Facebook ar fi trebuit să mai crească ani buni de acum încolo, fără nici un fel de sincope.
Oficial, explicația e dată de „scăderea sezonieră a trendurilor de advertising”. Capricioase trenduri!... de vreme ce veniturile Google, în același trimestru 1 / 2012, au fost în ușoară creștere față de trimestrul 4 / 2011 (Search Engine Watch). Fără să mai punem la socoteală că numărul de clickuri publicitare din Google Adwords a crescut cu 7% față de Q4 2011. Așadar nu e vorba de nici un „trend de advertising”. E vorba de faptul că Facebook se află în fața unui mare impas: plafonarea.
Dacă plafonarea se va dovedi reală atunci evaluarea de 100 de miliarde de dolari se va prăbuși instant. Partea proastă e că odată cu evaluarea Facebook se vor prăbuși multe alte afaceri care erau evaluate prin comparație cu Facebook. De exemplu, Facebook raportează 900 de milioane de conturi (multe dintre acestea sunt false, inactive sau duplicat, dar nu contează). La o evaluare a rețelei de 100 de miliarde de dolari înseamnă că prețul unui cont ar fi de aproximativ 100 de dolari. Bazându-se pe această evaluare, orice rețea socială putea să ia ca etalon cifra de 100 de dolari pentru fiecare cont. O rețea minoră, cu 100.000 de conturi, se trezea brusc că valorează zece milioane de dolari. De aici, o sumedenie de „oportunități de investiții” care au înghițit până acum banii fondurilor de risc fără a aduce nici un fel de profit (Twitter e doar cel mai mare nume). Dacă evaluarea Facebook scade la 10-15 dolari pe cont - cum ar fi normal - mulți bani vor dispărea în neant și nu doar industria de internet va fi lovită puternic, ci multe alte industrii, ca de exemplu producția de software pentru smartphone-uri (poate chiar și producția de smartphone-uri), plus regimente întregi de piariști, consultanți de marketing online, social media consultants etc. Pentru niște economii bazate pe servicii, cum sunt cele occidentale, o pierdere masivă a joburilor într-un anumit sector de servicii nu prea cred că o să pice bine. Aparent bula dotcom 2.0 pare mai benignă, mult mai marginală decât dotcom 1.0 dar cred că lucrurile stau de fapt cu totul diferit. Oricât de mic ar părea, butoiul cu pulbere tot butoi cu pulbere e.
Ori, după un entuziasm susținut la greu de fel de fel de agenții de PR și de buzz-marketing, Facebook începe să primească lovitură după lovitură. Mai întâi a fost știrea care zicea că brandurile încep să-și închidă magazinele deschise pe Facebook (Bloomberg, februarie). S-a descoperit că oamenii nu vin pe Facebook ca să cumpere ceva, ci ca să stea de vorbă cu prietenii (unii dintre noi știam asta de la bun început, alții au trebuit să cheltuie milioane de dolari ca să ajungă la această concluzie). Apoi au apărut rapoarte conform cărora în primul trimestru din 2012 investițiile fondurilor cu capitaluri de risc în companii de internet au început să scadă ușor (Techcrunch, aprilie). Asta înseamnă că investitorii au mai puțini bani „gratis” disponibili pentru acest gen de afaceri. Pentru un gigant ca Facebook listarea la bursă și obținerea unor profituri sănătoase care să mențină treaz interesul investitorilor devine astfel imperativă. Ceea ce se pare că nu se întâmplă: ultimele rapoarte pe care cei de la Facebook au fost nevoiți să le facă publice în perspectiva listării arată că veniturile și profitul rețelei au scăzut față de trimestrul IV din 2011. Nu ar fi nimic tragic dacă Facebook nu ar fi evaluat pe piața extrabursieră la fantasmagorica sumă de 100 de miliarde de dolari! Ori, pentru a ajunge cu adevărat la o asemenea valoare, reală, adaptată indicatorilor acceptați de piețe (de exemplu un PER decent) Facebook ar fi trebuit să mai crească ani buni de acum încolo, fără nici un fel de sincope.
Oficial, explicația e dată de „scăderea sezonieră a trendurilor de advertising”. Capricioase trenduri!... de vreme ce veniturile Google, în același trimestru 1 / 2012, au fost în ușoară creștere față de trimestrul 4 / 2011 (Search Engine Watch). Fără să mai punem la socoteală că numărul de clickuri publicitare din Google Adwords a crescut cu 7% față de Q4 2011. Așadar nu e vorba de nici un „trend de advertising”. E vorba de faptul că Facebook se află în fața unui mare impas: plafonarea.
Dacă plafonarea se va dovedi reală atunci evaluarea de 100 de miliarde de dolari se va prăbuși instant. Partea proastă e că odată cu evaluarea Facebook se vor prăbuși multe alte afaceri care erau evaluate prin comparație cu Facebook. De exemplu, Facebook raportează 900 de milioane de conturi (multe dintre acestea sunt false, inactive sau duplicat, dar nu contează). La o evaluare a rețelei de 100 de miliarde de dolari înseamnă că prețul unui cont ar fi de aproximativ 100 de dolari. Bazându-se pe această evaluare, orice rețea socială putea să ia ca etalon cifra de 100 de dolari pentru fiecare cont. O rețea minoră, cu 100.000 de conturi, se trezea brusc că valorează zece milioane de dolari. De aici, o sumedenie de „oportunități de investiții” care au înghițit până acum banii fondurilor de risc fără a aduce nici un fel de profit (Twitter e doar cel mai mare nume). Dacă evaluarea Facebook scade la 10-15 dolari pe cont - cum ar fi normal - mulți bani vor dispărea în neant și nu doar industria de internet va fi lovită puternic, ci multe alte industrii, ca de exemplu producția de software pentru smartphone-uri (poate chiar și producția de smartphone-uri), plus regimente întregi de piariști, consultanți de marketing online, social media consultants etc. Pentru niște economii bazate pe servicii, cum sunt cele occidentale, o pierdere masivă a joburilor într-un anumit sector de servicii nu prea cred că o să pice bine. Aparent bula dotcom 2.0 pare mai benignă, mult mai marginală decât dotcom 1.0 dar cred că lucrurile stau de fapt cu totul diferit. Oricât de mic ar părea, butoiul cu pulbere tot butoi cu pulbere e.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)