Deşi sunt filozof, am impresia că sunt mai puţin aerian decât mulţi finanţişti

Pe diploma mea de studii scrie că am absolvit faimoasa facultate de filozofie. Din Bucureşti.

Pe când alţi colegi de generaţie se băteau teoretic cu legea cererii şi-a ofertei, utilitatea marginală, economia de scară şi alte asemenea noţiuni economice, eu mă luptam cu înţelegerea lui Platon, a lui Kierkegaard, a lui Nietzsche, a lui Hegel, a lui Şestov. Aparent, eram destul de aerian.

După aia, la un moment dat, am rupt-o destul de violent cu lumea culturală şi mi-am propus, oarecum forţat de anumite împrejurări, să-mi câştig existenţa prin muncă proprie, fără să mai cerşesc nimic de la nimeni: burse, sau alte chestii de-astea. Eu zic că am reuşit.

Tot ce am învăţat despre economie, am învăţat pe cont propriu, din afacerea proprie. Nu am învăţat niciodată limbajul tehnic care se învaţă la ASE, dar cred că pot fi dus de nas mult mai greu decât unul care, de pe băncile şcolii de economie, a ajuns direct în vreun job din sistemul bancar. Mie nu mi-au picat niciodată banii pară mălăiaţă, a trebuit permanent să-mi pun capul la contribuţie ca să-i câştig. A trebuit întâi să învăţ chestii de contabilitate, de bază, şi am ajuns apoi să învăţ ce înseamnă marketingul, ce e nişarea, cum segmentezi o piaţă, cum desfăşori o promoţie, cum măsori ratele de conversie, cum reţii un client bun, cum scapi de clienţii dificili, cum planifici nişte cheltuieli, cum tai nişte cheltuieli, cum să recunoşti oportunităţile de pe o piaţă, şi multe altele. Am căpătat, cum ar zice englezii, o cunoaştere de tip "know how", spre deosebire de cunoaşterea de tip "know what".

Acum îmi dau seama că tot ce am învăţat în România e cam la nivelul genunchiului broaştei faţă de cum se desfăşoară lucrurile pe pieţe mari, dar "know how"-ul e real, e valoros, e autentic, şi oricine ar fi făcut ce am făcut eu ar fi obţinut acest "know how", chiar şi în condiţiile astea vitrege şi primitive din România. Dar deh, cine a făcut numai afaceri cu statul, sau a trăit numai din sinecure, sau s-a ocupat numai de speculă imobiliară - e cam greu să fi căpătat "know how", cu tot "know what"-ul din dotare.

Această cunoaştere de tip "know how" m-a făcut să scriu următoarele rânduri despre leu în urmă cu jumătate de an:

"Singurul inconvenient ar fi acela că nimeni nu dă 2 bani pe leu, în ciuda declaraţiilor sforăitoare. De unde reiese asta? Păi, leul este hârtie de şters la fund la propriu, atâta vreme cât preţurile din toată economia sunt exprimate în euro. Tot ce înseamnă bun şi serviciu în ţara românească e valorizat în euro, nu în lei, chiar dacă se adresează unei populaţii care câştigă lei, nu euro. Guvernul nostru, care mă gândesc că ar trebui să sprijine moneda naţională, nu să-i dea la gioale, colectează accizele raportate la euro, oferă garanţii la "Prima Casă" pentru preţuri raportate la euro, şi tot aşa. Chiar şi renta viageră se acordă în euro! Bieţii ţărani, care n-au văzut în viaţa lor cum arată nu un dolar american, dar măcar o rublă rusească, îşi primesc, domnule, renta viageră în echivalent euro! Ne-am dat naibii! Şi pe de altă parte, parlamentul a avut grijă (îl mai ţineţi minte pe George Pruteanu?) să dea o lege care să interzică neologismele în reclame, dar nu şi o lege care să interzică afişarea ofertelor şi a preţurilor în euro. În felul ăsta ce poate fi leul? O simplă hârtie!

Asta nu înseamnă însă că nu putem îmbunătăţi percepţia publică asupra lui. Guvernul ar putea măcar să ofere garanţia aia de la Prima Casă în lei, să spună "250 000 de lei" în loc de "60 000 de euro". Orice lucru mare începe cu o faptă măruntă."

Iată că, la aproape jumătate de an după ce eu, care sunt - profesional vorbind - un profesor de filozofie atrăgeam atenţia pe acest blog că România stă sub semnul unei uriaşe anomalii, presa economică ajunge, în sfârşit, să sesizeze subiectul: "Statul român permite inexplicabil preţuri în euro deşi moneda naţională este leul" Articolul e foarte bun, citiţi-l.

Dar ce vreau să subliniez: eu sunt dovada clară că nu trebuia să fii Stieglitz sau Krugman, sau redactor la Ziarul Financiar, ca să înţelegi nişte adevăruri simple. Orice om simplu dotat cu un pic de bun simţ (ah, cât de cartezian pot fi...) le-ar fi putut spune acestor idioţi care ne guvernează câte ceva privitor la unde şi ce greşesc. Şi refuz să cred că eu sunt singurul român care înţelegea prin mai 2010 anumite lucruri. Sau prin ianuarie 2009, altele. Sau prin august 2007... sau... sau... Da, refuz să cred. Mă întreb însă dacă nu cumva tot un fel de idioţi - desigur, de un alt fel - am fost şi noi, cei care înţelegeam spre ce se îndreaptă România, pentru că nu am fost în stare să ne facem auziţi, respectaţi, înţeleşi.

Cercul vicios al leului. Banii europeni

Companiile şi băncile cer BNR să scadă dobânda.

Păi deja leuşorul e pe la 4,3, unde abia se ţine. Îl vrem la 5 mai repede decât e cazul?

----

O altă chestie pe care am auzit-o tot mai des în ultima vreme: vor veni bani europeni. Românul are vocaţia mesianismului, românul întotdeauna aşteaptă o Pară Mălăiaţă care să-i cadă în gură. Dacă îi întrebi pe ce se bazează nu ar fi în stare să dea nici un argument, decât: "Trebuie". Păi şi Titanicul trebuia să ajungă la New York şi uite, al dracu', a ajuns în altă parte. Anul trecut aveam în plan accesarea unei finanţări europene dar când am prezentat proiectul unor firme de consultanţă au strâmbat din nas, fiindcă nu-mi trebuiau decât vreo 50.000 de euro şi comisionul lor era prea mic. Acum nu mai am nevoie. Cam asta însă e mentalitatea în România, dacă dintr-o afacere nu iese un profit gros, nu merită făcută. Sinapsele puţintele din creierul multora nu îi învaţă că în afaceri există nişte costuri şi nişte câştiguri per client care pot fi întinse pe o perioadă oarecare de timp (bunăoară eu aş fi fost dispus să mai fac şi alte proiecte de consultanţă cu aceeaşi firmă).

Cu fondurile europene sunt mai multe probleme. Întâi, că nu prea avem o industrie de consultanţă capabilă să absoarbă cererea. Şi să faci singur e chin. Eu am făcut cu ani în urmă aşa ceva şi ştiu ce înseamnă. În al doilea rând, majoritatea afacerilor româneşti sunt micuţe, nu au rulaj mai mare de 100-200.000 de euro pe an, şi atunci le e foarte greu să disponibilizeze investiţia necesară pentru derularea unui proiect. Chestia asta s-ar rezolva foarte simplu cu o lege civilizată prin care firmele existente ar trebui să fie obligate a-şi mări capitalul social la o sumă decentă, de exemplu 15.000 de RON, iar firmele noi să nu poată fi înfiinţate fără un capital social de o asemenea mărime. Asta e condiţia de bază pentru a coagula pieţele şi a le obliga să creeze jucători puternici. Momentan firmele depind pentru finanţarea iniţială de bănci, şi băncile dau credite numai în condiţii împovărătoare. În al treilea rând, timpul de accesare a fondurilor se pare că e foarte lung. Atât de lung încât e mult mai rentabil să cauţi surse alternative de finanţare şi să le accesezi pe acelea. În al patrulea rând, după ce ne-am bătut joc de ele 2 ani şi nu le-am dat atenţie, uite că ne-am trezit şi noi cu criza-n pantaloni, că vrem fonduri. Heirupism bolnav, tipic românesc. Ce ne-ar face să credem că într-o perioadă în care se închid mii de firme absorbţia fondurilor va creşte?

Din păcate, prin guvernarea haotică din ultimii 4 ani, cu aşa-zisa duduială de conjunctură, de fapt duduiala motocicletei din capul lui Tăriceanu, România şi-a ratat o şansă care din punct de vedere economic se vede, probabil, o dată la 30-40 de ani. Am fi avut şansa să chivernisim nişte bănuţi, să tratăm lucrurile cu seriozitate şi să punem bazele viitorului. În realitate, scăderea şomajului de la 7,5% la 4% şi integrarea excluşilor s-a realizat prin "pasarea" lor către Italia şi Spania, iar creşterea nivelului de trai al populaţiei rămase s-a făcut prin importarea de datorii şi prin jonglerii cu moneda naţională care au făcut ca, din condei, românii să aibă salarii de 500 de euro, nu de 50. Nu mai conta că, la acelaşi euro, într-un supermarket din Italia cumpărai dublu faţă de ceea ce puteai cumpăra într-un supermarket din România - un semn clar că leul e mult supraevaluat.

Optimismul tâmp le va îngheţa multor papagali rânjetul pe faţă în perioada imediat următoare, când adevărul despre economia care "duduia" va ieşi din ce în ce mai mult la iveală. Mai ales atunci când autorităţile vor fi obligate să mai scoată euroi din puşculiţă pentru a plăti lefurile funcţionărimii. Şi pentru umplerea la loc a puşculiţei cu euroi autorităţile vor avea de luptat cu populaţia care are şi ea nevoie de euro, pentru rate. Toţi se vor bate pe aceeaşi cantitate, din ce în ce mai mică, de euro. Să vedeţi ce frumos va fi pe la etajul 4,5, apoi 4,7 şi tot aşa (eu estimez 6 RON la 31 decembrie 2010). Din păcate, de 20 de ani încoace România e ca un apartament de bloc care mai are pereţii în picioare nu fiindcă ar fi locuit de oameni gospodari şi cu bun-simţ, ci fiindcă există vecini care îşi îngrijesc partea lor de perete făcând, astfel, să nu se prăbuşească şi pereţii acestui apartament. Mai tragic e că dacă l-am readuce la viaţă pe Caragiale, s-ar mira poate şi dânsul că într-o sută de ani nu am reuşit să avansăm în civilizaţie nici măcar un centimetru.

Aprecierea leului: munca e o marfa

Mă disperă cei care prevăd "colapsul" economiei româneşti în cazul unei aprecieri susţinute a leului.

Argumentul forte este acela că un leu puternic şi un euro slab ar favoriza consumul şi importurile în defavoarea exporturilor şi producţiei. Astfel, balanţa comercială a României ar fi negativă per ansamblu şi România s-ar adânci în datorii.

Din păcate, asta e o interpretare strict liberală a ceea ce se întâmplă în economie. O interpretare marxistă i-ar fi ajutat pe pesimişti să înţeleagă de ce, în ciuda zvonisticii alarmiste care deja se face auzită de vreo 3 ani, economia românească nu doar că nu a colapsat, ci a avut ritmuri de creştere susţinute (şi va continua să crească), iar leul românesc nu doar că nu a căzut, ci s-a întărit permanent (şi va continua să se întărească).

Explicaţia e simplissimă. În ultimii 4-5 ani România a exportat de fapt o marfă foarte preţioasă: forţă de muncă. A, liberal gândind, asta nu e o marfă; dar dacă gândim marxist (aşa cum o fac eu) forţa de muncă este o marfă. În lipsă de altceva, România a exportat muncitori. Nu cine ştie ce... vreo 3-4 milioane (cam cât populaţia Republicii Moldova). Cu banii câştigaţi de pe urma lor a putut importa electrocasnice şi materiale de construcţii fără ca balanţa comercială să poată fi pusă în pericol. Deşi dacă elimini din condei exportul de muncă, s-ar putea să găseşti nişte cifre alarmante. Banii obţinuţi pe forţa de muncă (altfel zis, banii căpşunarilor) deşi la un nivel imediat se duc pe consum, la un nivel mai profund se transformă în dări la stat (de aici, o vistierie mai bogată pentru dl. Isărescu), capitalizează afaceri, cumpără tehnologie.

Astfel, leul şi economia per ansamblu nu vor avea de suferit decât dacă robinetul cu bani de la căpşunari se va opri. Altfel zis, dacă marfa numită "forţă de muncă made in RO" va înceta să se mai cumpere la export. Sincer să fiu, cel puţin pentru următorii 3-4 ani scenariul mi se pare complet imposibil. Dar nu imposibil în general: este clar că în câţiva ani mulţi dintre cei plecaţi îşi vor lua şi familiile cu ei, sau îşi vor pierde bătrânii de aici (deci şi motivaţia de a mai trimite bani) ş.a.m.d. Peste 3-4 ani însă eu personal sunt absolut convins că economia va fi complet pusă pe picioare şi independentă faţă de exportul de forţă de muncă.