Alegere și non-alegere. Sistemul de sănătate.

Mare jale, mare, că ministrul sănătății a zis că nu se va mai deconta nimic de la 1 martie pentru furnizorii privați de sănătate.

Așa cum probabil mulți și-au dat seama, eu sunt deja client al sistemului privat de sănătate, atunci când îmi permit. În ultimii 5 ani am avut de-a face de două ori cu spitalele de stat: o dată în 2008, când din cauza unei pierderi de sarcină soția mea a ajuns val-vârtej la un spital de stat de pe urma căruia s-a și căptușit cu o infecție (a scăpat ieftin; câteva luni mai târziu în același spital, în aceeași secție, și cam din aceeași cauză era să moară o soprană celebră...), și o dată în 2009, când soacra mea, înainte de a muri ca urmare a unui accident vascular cerebral, a stat internată două luni, paralizată în stare vegetativă, într-un spital de stat. Ambele au fost evenimente pe care nimeni nu le-a putut prevedea dar nu e mai puțin adevărat că în 2008-2009 nu prea existau spitale private și că, și dacă ar fi existat, în cel de-al doilea caz nu prea cred că mi-aș permis, sincer să fiu, o spitalizare așa îndelungată. În schimb, în 2011-2012, când soția mea a rămas iar însărcinată, toată supravegherea sarcinii, nașterea, vaccinările copilului și consultațiile pediatrice periodice au avut loc numai într-un spital privat. Pentru că a fost vorba de un eveniment predictibil, pe care l-am putut planifica și supraveghea și ale cărui costuri ni le-am permis. Nu fiindcă aș fi vrut eu, sau nevastă-mea, să naștem musai la un spital privat. Pur și simplu am preferat ca, atunci când lucrurile au stat în puterea noastră, să alegem sistemul care oferă condiții decente, în detrimentul sistemului cu care avusesem deja de-a face. Și la fel am făcut și în alte cazuri mai mărunte despre care am scris aici, de exemplu atunci când am suferit de CRSC.

A fost vorba, însă, de o alegere reală? Cu siguranță, nu. Nu am făcut nici o alegere atunci când am decis să naștem la privat. Pur și simplu am luat singura decizie normală, rațională, fără alternativă. O alegere adevărată implică în mod normal două opțiuni, A și B, fiecare cu avantajele și dezavantajele ei. Ființa rațională le cântărește pe amândouă și optează pentru A sau pentru B. În cazul serviciilor de sănătate din România nu avem de-a face cu o alegere reală între oferta statului și oferta privată: pur și simplu cine nu are bani rămâne captivul unui sistem prost administrat și disprețuitor la adresa omului, și cine are bani, din lipsă de altceva, alege un spital privat. Alegerea, de fapt, e non-alegere. Adevărata libertate de a alege o au barosanii mari, care pot alege între a se trata pe câteva sute de euro într-un spital privat din București sau pe câteva mii într-unul din Viena sau de la Paris. Aici, da, avem de-a face cu o alegere reală care necesită cântărirea diverselor avantaje și dezavantaje (proximitate vs. experiență, ieftin vs. renume etc.) în vederea deciziei finale.

Pentru ca alegerea să funcționeze și în cazul clasei muncitoare (medii), care și-ar permite să dea niște bani pe serviciile medicale, prima condiție ar fi ca sistemul de stat să funcționeze așa cum trebuie, adică să ofere condiții decente și de un minim standard de calitate pentru ceea ce e dator să facă. Atunci când soția mea a născut la Sanador, nu ni s-a oferit mare brânză de banii cheltuiți, decât curățenie în spital și în salon, căldură umană, program omenesc de vizite (puteam intra în spital oricând până la ora 22.00) și confort total pentru mamă și copil (practic, era ca la hotel). În rest nu ni s-a oferit nimic în plus, să zicem un screening, gratuitate la primele consultații pediatrice, o schemă mai avantajoasă de vaccinare etc. Absolut totul s-a plătit și plătim suplimentar. Nu e nici o problemă, nu mă plâng, dar aș fi vrut ca pentru atâta lucru nevastă-mea să nască într-un spital de stat și să merg la privat numai dacă aș fi dorit să beneficieze de un serviciu cu valoare adăugată. Ceea ce n-a fost cazul. În România spitalele de stat se comportă mizerabil cu pacienții, nu atât la nivelul curățeniei (s-a mai zugrăvit pe ici, colo) cât la nivelul organizării și administrării, și, practic, funcția minimală de asigurare a decenței serviciilor de sănătate începe să fie preluată de spitalele private. Ceea ce nu e normal. În mod normal spitalele de stat ar trebui să-și facă treaba ireproșabil la un nivel minimal, decent, și spitalele private să se adreseze numai publicului care vrea și care poate să plătească mai mult, oferind nu un serviciu decent, ci un serviciu superior.

De exemplu, la ora actuală nu mai e ca pe vremuri, să vină pediatrul acasă pentru a consulta copilul. Te duci frumos cu ghemotocul la spital, și îl consultă doctorul pediatru acolo. Ori, un spital privat ar putea profita de această oportunitate. Ar putea propune un pachet de tip naștere plus consultații pediatrice periodice acasă în primele luni. Sunt convins că și-ar găsi o grămadă de clienți. Numai că spitalele nu-și fac deloc marketing, să încerce atragerea de clienți. De ce ar face-o, câtă vreme succesul vine garantat prin simpla punere la dispoziția pacienților a unor condiții decente?... Adică fix ceea ce trebuie să facă sistemul public de sănătate!

Ori, sistemul public suferă, pârâie din toate încheieturile și una din cauzele invocate de toate guvernele (inclusiv Boc) este subfinanțarea. Păi, dacă sistemul e subfinanțat, atunci normal e ca banii să rămână în primul rând în sistem. Este anormal ca statul să finanțeze un spital privat pentru că spitalul privat face ceea ce ar trebui să facă statul. Normal ar fi ca statul să finanțeze un spital privat numai dacă spitalul privat asigură un serviciu care nu poate fi realizat la spitalul de stat - poate ceva deosebit, o operație mai specială - și în rest să se preocupe de asigurarea unui standard minim de calitate pentru serviciile din propriul sistem medical. În mod normal, dacă plătim la stat asigurarea de sănătate, atunci statul e dator să ne asigure serviciile de sănătate cele mai generale, nu altcineva, și nu prin intermediul altcuiva, care va introduce automat în costul serviciilor și profitul propriu.

Situația e aberantă. Pe nici o piață de asigurări nu am auzit să cumperi asigurare de la cineva și să-ți rezolvi problema cu altcineva. În mod normal nu există decât două soluții: fie statul își asumă funcția de a asigura serviciile de sănătate la un standard minim de calitate, dar nu unul indecent (cum e acum), fie îi dă libertate totală asiguratului să se asigure unde vrea el și renunță total la furnizarea de servicii publice de sănătate (putând fixa prin lege obligativitatea asigurării și pachetul minim de servicii pe care operatorii privați să-l ofere). Nu există struțo-cămilă. De 23 de ani România a dus-o numai în struțocămilism („democrație originală”, „privatizare cu cupoane” etc.) și se vede ce-a ieșit. Personal, mi-e indiferentă soluția, câtă vreme cel care câștigă e cetățeanul. Dar, de vreme ce România dispune deja de o infrastructură puternică a sistemului de sănătate public mi se pare aberant și antiproductiv să implementăm a doua soluție.

Cât despre cei care se plâng că prin decizia lui Nicolaescu li se limitează dreptul de a alege, aceștia pur și simplu nu au dreptate. În primul rând, așa cum am zis mai sus, alegerea de fapt nu există câtă vreme ea implică alegerea între ceva decent și ceva indecent. Alegerea de fapt e o falsă alegere. Li s-ar încălca într-adevăr dreptul de a alege dacă ar plăti o asigurare privată și statul i-ar obliga să se trateze la stat. Câtă vreme plătesc la stat, e normal ca statul să le ofere servicii publice, deci e o prostie să susții că ți se limitează libertatea de alegere câtă vreme ceea ce plătești, aia primești. Cine nu vrea să beneficieze de serviciile publice de sănătate n-are decât să renunțe la salariu (se poate face om sau femeie de afaceri, își ia banii din dividende, nu mai dă nimic la stat și se tratează exclusiv în mediu privat). În al doilea rând ceea ce ar trebui ei să facă e să ceară statului să le dea serviciile promise, nu să ceară statului să îi lase să aleagă între un spital de stat și unul privat, pe baza asigurării plătite ... la stat. Mi se pare incredibil. În loc să-și apere drepturile, ei susțin... „dreptul” de a se consfinți o stare de lucruri prin care statul ia bani de la toată clasa muncitoare (medie) pentru a împărți discreționar o parte din ei la unii investitori privați cu afaceri în domeniul sănătății, care oferă la suprapreț niște servicii pe care statul ar trebui să le ofere în general gratis sau la un cost cât mai mic. Zic „discreționar”, pentru că parte din banii ăștia nu pot fi decontați de orice antreprenor care contribuie la starea de sănătate a populației, să zicem unul care vinde hârtie igienică sau pastă de dinți, articole esențiale pentru starea de sănătate a populației, ci strict de ăia care au „spitale”. Nu de alții. Și pentru dreptul acestor „băieți deștepți din sănătate” de a face afaceri profitabile pe bani publici se găsește clasă muncitoare (medie), care plătește din banii săi sistemul care permite aceste afaceri, să-și dea ochii peste cap. Nebunie? Nu. E România!