Arta publică e tot artă. Dar e publică.

Voi fi scurt, pentru că nu am timp de scris și oricum ideea pe care vreau s-o susțin e suficient de simplu de înțeles. Arta nu are o singură vocație, sau un singur rol, cel estetic; în funcție de context arta are și un rol propedeutic, unul catehetic (pictura bisericească, de exemplu), unul social (portretul în Renaștere) etc. Asta e realitatea artistică, fie că ne place sau nu.

De aceea, când o primărie, adică o instituție publică, alocă bani, adică bani publici, pentru o lucrare artistică, primăria respectivă trebuie să se asigure că lucrarea respectivă e pe înțelesul tuturor proștilor plătitori de taxe sau bilet de vizitare. Când o primărie alocă bani pentru o lucrare de artă trebuie să se asigure că, pentru a fi înțeleasă și receptată ca atare, lucrarea respectivă nu are nevoie nici de o prezentare stufoasă, nici de explicațiile savante ale unui critic de artă, ci de un nume, adică un titlu. Titlul trebuie să fie suficient pentru ca și cel mai prost plătitor de taxe să înțeleagă despre ce e vorba și să poată reproduce în vorbele proprii conținutul operei de artă.

Din păcate principiul de mai sus nu prea se aplică la statuia dezvelită recent pe treptele Muzeului de Istorie. Amestecul acela tematic dintre un bărbat nud, o lupoaică și un dragon dacic are nevoie de multe explicații și de o cultură artistică și istorică destul de avansată pentru ca privitorul să înțeleagă că e vorba de o abordare figurativă a ocupației pe care romanii au impus-o în Dacia și care a dus, teoretic, la nașterea poporului  român. În lipsa acestora privitorul este, pur și simplu, năucit și nu vede decât... ceea ce se vede: un nebun în cucuruzul gol ținând în brațe o javră, un hingher beat, un câine mutant etc.

Am umblat prin câteva capitale europene și am observat că în general arta publică este acolo suficient de „clasică” pentru a fi înțeleasă ușor de toți privitorii. Pur și simplu experimentele artistice nu se fac cu bani publici. Arta publică trebuie să ofere o imagine ușor de înțeles a orașului care o găzduiește - atât de ușor de înțeles încât până și un extraterestru, dacă ar fi să aterizeze acolo, să o poată recepta.

Ori, Bucureștiul stă foarte prost la acest capitol. În ultimii 20 de ani au dispărut monumente foarte decente din acest punct de vedere, cum ar fi statuia răscoalei din 1907 de la Obor, sau statuia lui Caragiale din fața teatrului Național (mutate în locații secundare), și au apărut în schimb fel de fel de dubioșenii - cartoful tras în țeapă, mumia lui Maniu și, de ieri, nudul cu lupoaica. Trecem peste faptul că scările Muzeului de Istorie reprezintă o locație nu doar atipică, ci și idioată de expunere a unei opere de artă, pentru că nu oferă nici un fel de perspectivă (Calea Victoriei e foarte îngustă). Dar unui străin care va vizita Bucureștiul îi va fi extrem de greu să înțeleagă, din aceste opere artistice, ce, cum, cine, de ce... La țeapă trebuie să citești soclul ca să știi ce vrea să zică. La mumia lui Maniu trebuie să știi în prealabil că a murit în pușcărie, bătrân, cel mai probabil ca urmare a relelor tratamente la care a fost supus. Și tot așa. În loc ca tot mesajul operei de artă să poată fi redus la un cuvânt-cheie care să poată fi căutat apoi pe Wikipedia, operele artistice de pe Calea Victoriei sunt încărcate de simboluri și semnificații care l-ar obosi și pe un critic profesionist (și nici măcar nu formează un tot, impresia de eclectism bizar din Piața Revoluției fiind covârșitoare). Poate că unora le place, dar mie mi se pare că prin nudul cu lupoaica Primăria și Min. Culturii au cam sărit calul deoarece proștii care plătesc taxe au tot dreptul să poată recepta arta pe care au plătit-o.