Nu vom scăpa?

Ieri am fost la o înmormântare și s-a întâmplat să iau apoi în mașină un domn dintre aceia care apar destul de des la televizor spumegând împotriva lui Băsescu și a lui Boc. Așa că am profitat de prilej ca să-l întreb direct dacă avem șanse să scăpăm la anul de ăștia. Omul a zis că nu, și mi-a dat o întreagă înșiruire de motive (pe unele le bănuiam și eu, de exemplu că există o legătură strânsă între mafiile țigănești și actuala putere) pentru care e pesimist, în ciuda atitudinii afișate la televizor. A zis și că USL-ul nu are nici o șansă, pentru că toți primarii lor vor fi cumpărați până la anul.

Și dacă stau și mă gândesc bine, zău dacă nu are dreptate. Adevărul e că ciuma guvernării pedeliste a lovit mai mult în București și în orașele mari, care mai mișcau economia. 80% din populația României trăiește însă dintotdeauna dintr-un job la stat, din pensii, din ajutoare sau din afaceri cu statul. Statisticile arată că în județe periferice, precum Botoșaniul, nu există decât 9,18 IMM-uri la 1.000 de locuitori. Există, astfel, extrem de puțini antreprenori, oameni care teoretic (zic „teoretic” pentru că multe dintre firmele astea cu siguranță căpușează instituțiile locale, nefiind propriu-zis creația unor antreprenori, ci a unor profitori infecți) ar putea fi, dimpreună cu familiile lor, independenți de stat, dar nu și de efectele măsurilor cretinoide luate de statul lui Băsescu și Boc. Deci potențial votanți anti-PDL.

Iar reversul acestei stări de fapt e acela că în anii de boom economic beneficiile au fost inexistente, adică au existat doar atât cât a vrut administrația centrală de la București să existe. Probabil au fost câțiva slujbași ai statului mai bine plătiți decât media, așa cum s-a întâmplat peste tot în România, dar majoritatea populației nu cred că a simțit mare lucru comparativ cu viața din anii 90 sau de la începutul anilor 2000. Majoritatea românilor din regiunile sărace nu au suferit în urma recesiunii: ei sufereau deja dinainte. Emigrația masivă din regiunile sărace din ultimii ani dovedește convingător că, de fapt, regiunile acestea nu au avut nici un beneficiu major de pe urma boom-ului economic de dinainte de 2008, ba dimpotrivă.

Și în aceste condiții, cum am putea să-i condamnăm pe primarii din aceste regiuni sau pe locuitori că se lasă cumpărați? Degeaba ar încerca vreun reprezentant al USL să le explice că, dacă astăzi votează cu punga, atunci fapta aceasta e o garanție a faptului că la fel vor face și peste 4 ani, și peste 8 ani, și în vecii vecilor. Sărăcia e singura realitate pe care o cunosc acești oameni. E starea naturală în care s-au născut, se complac și vor muri. Probabil se va vota anti-PDL în orașele mari și dinamice, unde clasa de mijloc a fost distrusă de guvernarea Băsescu-Boc, adică în București, Constanța, Timișoara, Sibiu, Cluj etc., dar în restul țării va fi prăpăd.

România se îndreaptă destul de convingător spre un regim pseudo-democratic de tipul „1 partid și restul”. Este tipul de regim care a stat la baza unor pseudo-democrații precum:

• India de după perioada colonială: Partidul Congresului a condus India aproape neîntrerupt din 1947 încoace, cea mai mare întrerupere fiind între 1996-2004;
• Mexicul: Partidul Instituțional Revoluționar a guvernat neîntrerupt din anii 20 până în 2000;
• Taiwan (Republica China): Kuomintangul (partidul lui Sun Yat-Tsen, refugiat în Taiwan după ce Mao a luat puterea în China continentală) a guvernut neîntrerupt din 1947 până în 1986 și de alte câteva ori de atunci încoace;
• Coreea de Sud: Partidul Democratic Republican a guvernat neîntrerupt din 1963 până în 1990, și e și acum la putere (sub altă denumire);
• etc.

Deși toate exemplele de mai sus, și multe altele, arată că în genul acesta de pseudo-democrații nu lipsesc succesele economice, practica ne mai spune și că odată cu dezvoltarea economică se petrec și dezvoltarea proporțională a corupției, restrângerea drepturilor civile și implicit o degradare a democrației. Din păcate, dacă practicile de corupere a electoratului de către PDL vor continua, spre un asemenea model de guvernare se îndreaptă și România. Băsescu e deja președinte de 7 ani (practic, la anul va depăși primul mandat al lui Iliescu) iar PDL, ex-FSN, e la guvernare tot de 7 ani (cu pauza din 2006-2008), din care în ultimii 3 s-a bucurat de puterea absolută. Cu încă un mandat pe care, mai mult ca sigur, Băsescu îl va încredința la anul democrat-liberalilor sau altui partid care va succede, îmbrăcat în verde, PDL-ului, se va putea spune că actuala gașcă din fruntea țării va avea puterea asigurată până în 2016. Mai mult decât orice altă formațiune politică născută după 1990! 

Singura diferență dintre guvernarea PDL și cea a celorlalte democrații de tipul „1 partid și restul” e dată de realitățile economice. Dacă India, Mexicul, Taiwan sau Coreea de Sud au reușit măcar să înregistreze progrese economice destul de clare în timpul guvernărilor autocrate (e drept, beneficiind și de investiții masive occidentale într-un context geopolitic irepetabil în epoca GATT și WTO), rezultatele economice ale guvernului PDL sunt dezastruoase și, în contextul crizei economice actuale, dar și ținând cont de luările publice de poziție ale liderilor PDL, complet infantile și retardate, nu există premise de îmbunătățire în următorii 10-15 ani - adică până când PDL nu își va schimba actuala generație de lideri cu alții ceva, să sperăm, mai inteligenți. 

Alternanța la guvernare nu este un moft, ci o necesitate a democrației și implicit una dintre condițiile de bază ale libertății economice, care e singurul temei serios al prosperității. Repet, suntem în era GATT și WTO. Nu mai putem spera, cum puteau spera India lui Nehru, Coreea lui Park Chung-hee, Indonezia lui Suharto etc. să vină investițiile străine direcționate de nevoile geopolitice ale guvernelor lor. Astăzi, când barierele vamale nu mai există, investițiile străine sunt calculate strict pe bază de profit și pierderi și se duc acolo unde profiturile sunt maxime și pierderile, minime. Dacă Pepsi găsește că e rentabil să deschidă o fabrică în țara lui michiduță, păi acolo o va deschide. Drept pentru care România nu are de ales, decât să se bazeze pe stimularea antreprenorilor proprii. Acest lucru ar însemna însă ca România să-și întărească democrația, adică exact pe dos de ceea ce se petrece azi. Din nefericire pentru noi, se pare că actuala clasă politică a fost dispusă să joace jocul alternanței, implicit al libertății economice, numai atâta vreme cât a fost nevoie pentru atingerea obiectivelor politice majore ale anilor post-revoluționari: accederea în NATO și UE. Aceste obiective, care în afară de libertatea de mișcare nu au adus nimic concret poporului român, au însemnat enorm pentru micii politruci de la București, adică nomenklatura de prost gust apărută după revoluție ca mucegaiul pe mâncare, nomenklatură ce s-a văzut brusc cu ușile larg deschise spre funcții și fonduri la care politicienii din anii 90 doar visau. După 1 ianuarie 2007, însă, măștile au fost date jos fiindcă nu mai era nevoie de mințirea europenilor. Degeaba latră acum Antonescu și Ponta. Lătratul la lună e, ca să zic așa, „în fișa postului” unor președinți de partide de opoziție. Eu personal aștept de la ei, în fața ciumei pedeliste, acțiuni mult mai concrete. De exemplu, o grevă parlamentară, reclamații peste reclamații la Parlamentul European sau solicitarea de observatori europeni la alegeri. În lipsa unor asemenea acțiuni concrete nu cred că USL-ul va fi altceva decât o roată la căruța corupției pedeliste.