3.12.10

Afacerea "Cablegate" reprezintă sfârşitul democraţiei aşa cum o ştiam

Trăim vremuri istorice, iar Julian Assange este profetul unei noi epoci. Şi al unei noi democraţii.

Democraţia nu a fost şi nu este nici acum peste tot la fel. Democraţia la greci era "directă", în sensul că oamenii cu drept de vot se adunau în agora şi decideau prin vot simplu treburile cetăţii. Această manieră de decizie era practică şi funcţională în cazul comunităţilor şi al oraşelor-cetăţi antice.

O dată cu consolidarea statelor şi a imperiilor democraţia directă a devenit însă un lucru imposibil din punct de vedere tehnic, şi chiar desuet. Presupunând că cetăţenii fiecărui oraş ar fi votat asupra unei anumite chestiuni, numai centralizarea rezultatelor ar fi cerut un efort monumental. Să nu uităm că sistemele de comunicaţii din Europa nu au însemnat, vreme de 2500 de ani (de la Imperiul Persan până în secolul XIX), decât nişte staţii de poştalion iar mijlocul de locomoţie, care ar fi putut transporta ştirile, era calul. Tehnic vorbind, democraţia devenise imposibilă.

Chiar şi în Atena antică, democraţia era posibilă numai din cauză ca la o populaţie (estimată) de 400.000 de oameni doar vreo 30.000 erau propriu-zis "cetăţeni" cu drept de vot. Restul erau copii, femei, venetici şi, mai ales, sclavi. De aceea, chiar şi în Antichitate democraţia era mai degrabă excepţia, decât regula.

Epoca modernă a adus cu sine principiul reprezentativităţii. Reprezentativitatea este o idee care şi-a făcut loc încetul cu încetul în mintea oamenilor şi a fost favorizată de apariţia tiparului şi de răspândirea culturii de masă. Chiar dacă, fizic vorbind, o mare comunitate nu se putea aduna niciodată la un loc pentru a decide într-o anumită chestiune publică, fiecare om putea totuşi să-şi delege altcuiva drepturile cetăţeneşti. Acest principiu, enunţat pentru prima oară cu lux de amănunte de Thomas Hobbes în "Leviathan" (1651) avea să stea la baza tuturor marilor transformări politice din ultimii 350 de ani.

Îl regăsim la baza societăţii americane, în Revoluţia americană şi în evoluţia Americii, a democraţiei americane.
Îl regăsim în motivaţia şi furia cu care revoluţionarii au profanat mormintele regale din Saint-Denis, simbol al absolutismului peren, în timpul şi pe durata revoluţiei franceze de la 1789.
Îl regăsim în războaiele anti-absolutiste duse de Napoleon, care urmărea răscolirea popoarelor şi dărâmarea monarhiilor absolutiste.
Îl regăsim în revoluţiile populare de la 1848.
Îl regăsim în Marea Unire de la 1918, când pe câmpia de la Alba Iulia s-au adunat delegaţi care au votat în favoarea Unirii cu România.
Îl regăsim în regimul bolşevic, al cărui fundament era acela că partidul bolşevic, format din cei mai conştienţi membri ai societăţii, reprezintă interesele întregii societăţi.
Îl regăsim în fascism şi nazism, pentru care fuhrerul, il duce, "conducătorul" sunt geniile care reprezintă voinţa populară.

Principiul reprezentativităţii stă la baza organizării politice aşa cum o cunoaştem, indiferent de formă. Fiecare cetăţean renunţă la un pic din "suveranitatea" proprie şi o deleagă unui parlamentar, sau partidului unic, sau fuhrer-ului.

Desigur, între democraţii există diferenţe formale şi de organizare (care fac ca unele regimuri să se regăsească în situaţii complet nefuncţionale, a se vedea situaţia prezentă din Rep. Moldova) dar principiul e acelaşi: fiecare renunţă la un pic de "suveranitate" pentru a o da altcuiva, care să-l reprezinte şi care să ia decizii publice în numele lui şi al altora.

Sună absurd, nu-i aşa? Să presupunem că vrem să scăpăm de muncă, să stăm acasă şi să luăm pensie de invaliditate şi alţii să muncească în locul nostru. Câţi dintre noi şi-ar "dona" o mână sau un picior în acest sens? Probabil nimeni, chiar dacă perspectiva de a sta acasă şi a încasa bani poate fi plăcută.

Şi totuşi, în materie de politică ne donăm benevol şi incontrolabil o parte din "suveranitate". Fiindcă, până astăzi, nu aveam alternativă. Noi ne donam suveranitatea iar "ei", politicienii, făceau ce le trecea prin cap cu ea. În unele ţări se întâmpla să facă lucruri bune, dar în altele politicienii au declanşat războaie sau au dus, prin proastele decizii luate, la sărăcirea şi înfometarea alegătorilor lor (noi trăim pe viu un asemenea exemplu). Noi nici măcar nu aveam control asupra politicienilor. Habar n-aveam ce fac ei în laboratoarele puterii - iar această neştiinţă făcea parte din regulile jocului. Oamenii simpli aflau de obicei după zeci de ani, din cărţile de istorie, ceea ce a stat la baza anumitor decizii.

Până la apariţia internetului politicienii puteau face realmente orice cu suveranitatea predată de noi. De acum încolo însă lucrurile încep să se schimbe şi de aceea dezvăluirile Wikileaks reprezintă o cotitură a istoriei.

Prin "Cablegate", puterea a devenit transparentă. Nudă. Îi vedem aşa cum ne văd şi ei pe noi, atunci când dau ordin serviciilor de securitate să ne asculte telefoanele. Şi chiar dacă de acum încolo guvernele îşi vor lua măsuri de precauţie pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii, precedentul a fost creat şi avertismentul e clar: într-o epocă în care informaţia se stochează electronic şi o mare parte a comunicărilor se desfăşoară pe email, nimic nu mai e sigur. Nu mai vorbim de dosare care stau sub cheie într-un buncăr, ci de biţi care pot circula cu viteza luminii dintr-o parte într-alta a planetei. Discursul puterii nu mai poate fi ascuns, nici măcar cu investiţii costisitoare.

Puterea a fabricat repede acuzaţii de spionaj şi de trădare. Greşit. "Cablegate" dezvăluie discursul unor funcţionari publici, plătiţi din ban publici, folosind mijloace de comunicare publice, plătite din bani publici. Asta nu poate fi nici spionaj, nici trădare ci doar o necesară transparentizare a discursului puterii.

Prin "Cablegate" tehnologia şi-a demonstrat validitatea şi e doar o chestiune de timp pând când va ajunge să aibă un rol direct în felul în care gândim şi practicăm democraţia. Principiul modern al reprezentativităţii e pe moarte. Tehnologic vorbind, omenirea are deja capacitatea de a dezbate, fără intermedierea politicienilor, chestiuni publice. În anumite ţări există calculatoare şi conexiune la internet în fiecare casă, ceea ce face ca un eventual vot din fotoliu sau de pe telefonul mobil să poată fi posibil fără probleme, la orice oră. E nevoie însă de voinţă politică pentru adoptarea unei democraţii tehnologice. O asemenea decizie nu e uşor de luat, pentru că politica a ajuns, în epoca democraţiei reprezentative, o meserie în sine, deloc adaptabilă la alte domenii. Ce se vor face zecile de mii de politicieni şi sutele de mii, milioanele de indivizi din staff-ul lor? Vor rămâne fără job.

Politicienii se opun cu furie oricărei implicări a tehnologiei în democraţie, dar vorbim aici de o furie similară cu aceea cu care muncitorii din secolul al XIX-lea distrugeau maşinăriile care le furau jobul. În viitor, parlamentul vom fi noi.

5 comentarii:

BlacKat spunea...

In Occident se vorbeste deja de fenomenul Smart Mobs - masele de oameni care se desteapta si se mobilizeaza cu ajutorul noilor tehnologii (in special telefoanele mobile, dar nu numai).
Usor, usor, vom invata sa folosim noile tehnologii in folosul nostru. Cred ca pentru istoricii viitorului Cablegate va fi cam asa cum e pt noi revolutia culturala a lui Luther care nu ar fi fost posibila in lipsa unei tehnologii high tech din epoca, tiparul (inventat, e drept, mai devreme, dar al carui Cablegate a fost multiplicarea Bibliilor traduse care au insemnat ceva asemanator revelatiei produse de curajul lui Assange: masele au primit cunostinte care le erau destinate doar celor bogati si foarte bine scoliti).
Idei similare celor vehiculate de Martin Luther au ramas fara un impact major in absenta acestei tehnologii care a facut posibila multiplicarea si supravietuirea ideilor in absenta persoanei care le promova - husitii au putut fi distrusi total si fizic.
Avantajul e ca tiparului i-au trebuit vreo 200 de ani (plus, minus) pt a deveni o unealta in slujba maselor, Internetul a avut nevoie de ceva mai putin de-o jumatate de secol.

Lucian Sarbu spunea...

Nu chiar 200 de ani. Mai precis, între 1450 (an în jurul căruia Gutenberg deja făcea primele tipărituri) şi 1517, an în care Luther îşi agaţă tezele de uşa bisericii, sunt fix 67 de ani. Cu ajutorul tiparului, tezele şi ideile lui Luther se răspândesc apoi ca fulgerul astfel încât în vreo 10 ani Reforma bisericii (=a ideilor) era o realitate. Mai greu a fost cu reformarea ţărilor, care a avut nevoie de sute de ani după aceea. Dar nu ar fi fost posibilă fără Luther.

BlacKat spunea...

I stand corrected :))) (Din pacate, datele istorice si cifrele contabile nu au fost niciodata punctul meu tare :)

Clodi spunea...

mai e mult pana departe, sa speram insa ca ai dreptate! Spunea cineva zilele acestea ca problema noastra e ca chiar daca stim niste chestii extraordinare nu mai reactionam si prin urmare efectul e destul de mic. In plus nenea Assange e urmarit peste tot, il vor aresta curand. Site-ul lui e gazduit din ce ince mai greu, nu e usor cu democratia in zielele noastre desi asa pare la prima vedere..

Luigi spunea...

La nivel esential lucrurile sunt chiar grave, la nivel global. Ceea ce poate rezulta in urma dezvaluirilor Wikileaks este acutizarea perceptiei. Starea de fapt a realitatii putea fi presupusa sau dedusa si inainte.
In mintea mea, conexiunile se fac cu Zeitgeist, materialele despre inscenarea pandemiei de gripa si filmele despre atentatele inscenate din 9/11 - ca sa ma exprim pe scurt.

Elitele politice sunt inchise in acest moment datorita aplicarii incorecte, cu buna stiinta, a principiului delegarii si reprezentativitatii. Sistemul de conducere sociala la nivel global exclude inovatia sociala (si politica, si economica si tehnica). Libertatea individului este cea a hamsterului care alearga intr-o colivie rotativa. Indivizii au libertatea de a se inscrie in societatea lor sau a fi considerati teroristi.

Fenomenul Wikileaks s-ar inscrie intr-un gen de democratie organizata dupa modelul open source din software. Sper sa nu ramana un fenomen singular iar genul acesta de manifestari sa continue. Aceasta ar putea fi o solutie de reajustare a democratiei, pe cale pasnica, inca, cu bucla proprie de feedback.

Imi ingadui o speculatie. Daca Assange o sa dispara fizic pe termen scurt, inseamna ca area sistemului este irecuperabila. Acela ar fi un simbol cum ca reajustarea pasnica nu mai poate fi o solutie viabila.