20.1.08

De ce credem?

Am observat în ultima vreme că e tot mai cool pentru diverşi copii să îşi bată joc de credinţa în Dumnezeu.

Evident că resimt chestia asta ca şi cum şi-ar bate joc un pic şi de mine, deoarece eu sunt credincios. E drept, nu sunt credincios aşa cum scrie la carte, cu mers la biserică & stuff, ba dimpotrivă, probabil dacă aş fi examinat de un preot mi s-ar pune rapid diagnosticul "păcătos", dar pot spune cu toată convingerea că Dumnezeu există, Iisus e fiul Lui şi El a murit pentru noi.

Nu mă întrebaţi de unde ştiu chestia asta. O ştiu. Şi credeţi-mă că nu vorbesc din cărţi. Pur şi simplu o ştiu. Dar nici dacă aş vrea să explic cum sau de unde o ştiu nu aş putea, fiindcă nu am cuvintele necesare. Dar eu ştiu că o ştiu. O ştiu de vreo 12 ani.

Faptul că sunt mai degrabă protestant decât ortodox, mi-l asum. Îmi asum riscul de a nu ajunge în Rai trăind ca un om din secolul XXI, adică detaşat oarecum de credinţă. Practic, eu ajung foarte rar la biserică, numai cu ocazia evenimentelor de familie, şi nu am deloc de-a face cu sfintele taine (împărtăşirea, miruirea, spovedania...) dar nici nu-mi fac o problemă din chestia asta. Nici protestanţii nu au treabă cu sfintele taine şi chiar mă îndoiesc că ajung, cu milioanele, în Iad.

Vedeţi? Poţi avea îndoieli în afara bisericii şi fără să fii abject. E normal să fie aşa. Nu cred că nu există om care nu are îndoieli. Poate sfinţii. La momentul oportun voi fi judecat şi se va vedea dacă faptele mele bune vor atârna în balanţă mai mult decât cele rele. Nimeni nu are treabă cu chestia asta, în afara de mine şi Dumnezeu. E treaba noastră. Tocmai pentru că e treaba noastră, nimeni altcineva nu îmi poate înţelege credinţa, fiindcă e vorba de o legătură în doi. Eu, fiind credincios, pot să empatizez oarecum cu alţi oameni credincioşi, fiindcă ştiu cam ce simt şi ei, dar în nici un caz nu le înţeleg trăirea religioasă. Asta e după chipul fiecăruia. Pot cel mult să mi-o închipui, să o aproximez, şi toţi putem numi asta în comun: creştinism, dar fiecare îşi trăieşte credinţa în felul său propriu.

Însă cum poate un ateu să creadă măcar că înţelege ceva? Păi ateul nu are cum să înţeleagă fiindcă nu ştie ce să înţeleagă. E ca în dragoste: nu poţi să spui cuiva cum e când iubeşti, dacă nu a mai iubit niciodată. Chestia asta se... trăieşte. Dar ca să o trăieşti trebuie să o doreşti, să fii deschis la ea. Nu poţi iubi dacă nu vrei să iubeşti. Dar nici nu e cinstit să comentezi că "ia uite pe ăla, a luat-o pe strâmba aia, sau ia uite pe aia, l-a luat pe grasul ăla". Dacă oamenii se iubesc, probabil că o fi ceva între ei, oricât de ciudaţi sau nepotriviţi ar părea. Noi nu avem de unde să ştim. La fel e şi în credinţă. Dacă nu ştim despre ce e vorba, civilizat ar fi să tăcem.

3 comentarii:

forensicgirl spunea...

Mi-a placut foarte mult articolul tau. Intr-un fel, m-am regasit in el :-)

TLP spunea...

Stimabile domn,

Am observat ca mi-ati citat site-ul si de aceea, din curiozitate, v-am citit postul.

Va anunt ca eu personal sunt un fost credincios, cu tot cu revelatii si viziuni la pachet.

Poate asta o sa puna opinia mea intr-o alta perspectiva.

Nu eram credincios de duminica, eram credincios devotat dar in afara oricarei biserici. Ma combateam cu ateii si evolutionistii.

Daca pe acest argument sta toata argumentatia dvs impotriva ateilor militanti, atunci aflati ca multi dintre noi stim cum e sa fii credincios din cauza ca tocmai istoria personala religioasa este cea care ne motiveaza.

Lucian Sarbu spunea...

Nu, nu stii. Nici tu, nici sutele de ascoristi (sau cum s-o mai numi azi asociatia aia de fanatici cu "revelatii de/la pachet", ASCOR...) care se bat cu pumnul in piept ca sunt crestini. Simplul fapt ca incerci sa imi "intelegi" argumentele cand eu iti zic ca nu nimic de inteles, si nici nu e nimic in neregula cu asta, arata ca nu prea intelegi cum sta treaba... Pur si simplu noi mergem pe doua trotuare diferite, in sens opus, si nu e nimic in neregula cu treaba asta. Nu suntem obligati sa o luam amandoi in aceeasi directie.

Apoi, da-mi voie sa ma indoiesc ca asa-zisa experienta de care zici tu era altceva decat fatarnicie (ca la ascoristi). Istoria e plina de apostati, incepand cu Iulian, terminand cu Stalin. Tu esti un apostat. Bravo tie. Ai si tu drumul tau in viata, asa cum il avem toti. Poate ti-as face o cerinta prea profunda sa te autoanalizezi si sa-mi spui cum naiba ai fost credincios cu revelatii, si acum ai devenit ateu. Adica, mi-e greu sa mi-l inchipui pe Pascal apostat... dar pe un oarecare fiu de popa trimit de tacsu' la seminar, nu. Cand crezi cu adevarat, stii. Asta nu ai ajuns niciodata sa stii, ceea ce inseamna ca nici nu ai ajuns vreodata sa crezi. Poate ca stii cum e sa fii taliban ascorist, dar asta nu inseamna ca stii ce este in sufletul cuiva credincios. Poate ca stii, cunosti, toate manifestarile fatarniciei religioase, dar credinta adevarata sigur iti este straina.