De ce voi vota cu oricine în turul 2, numai cu Iohannis (și, probabil, nici cu Barna) nu

Acum, că știm cine va candida la prezidențiale, lucrurile sunt clare. Știm cine are șanse să intre în turul 2 și cine e de umplutură.

În ceea ce mă privește voi vota cu oricine Altcineva în cazul unui meci Iohannis vs. Altcineva, cu posibila excepție a unui meci Iohannis vs. Barna în care e destul de probabil fie să nu votez, fie să mă duc doar ca să-mi anulez votul.

Împotriva lui Iohannis am două chestii mari și late. Care țin de niște principii peste care nu pot trece.

1. Declarația reprobabilă din urmă cu câțiva ani când, la reproșul unui cetățean oarecare, a zis că „e mai bine e să fii slugă la americani, decât la ruși” (am citat aproximativ, dar sunt sigur că declarația se găsește cu ușurință online).

Băi Klaus: slugă s-o faci pe mă-ta. La cine vrei tu, chiar și la americani. Sau la ruși, dacă îți schimbi părerea. La cine vrei tu, da? O faci frumos, pe persoană fizică. O faci slugă la moși italieni, dacă-ți face plăcere. Faci ce vrei cu ea, dar pe persoană fizică. Nu ca președinte. Dacă tu, ca președinte, vrei să ne faci un popor de slugi - indiferent la cine - eu te bag în mă-ta și n-am cum să te votez. Înseamnă să am mentalitate de slugă și nu doar atât, dar înseamnă să fiu mândru că am mentalitate de slugă și că mă reprezintă unul care are mentalitate de slugă.

2. Episodul cu geaca roșie din ianuarie 2017. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost, pur și simplu, revoltător. Să vii tu, președinte, și să îndemni la răzmeriță împotriva unui guvern ales cu 50% din voturi cu doar câteva săptămâni mai înainte, e... de Africa neagră! În momentul ăla România s-a aliniat la „democrații” de tip Tanzania sau Congo! Acum, că... idioții, boii, cretinii de pesediști nu au profitat de oportunitate ca să-l demită, e altă mâncare de pește. Dar episodul cu geaca roșie a fost în mod clar unul dintre multele momente în care Iohannis s-a plasat în afara funcției, arătându-se astfel nedemn de funcția de președinte.

Acestea fiind zise, eu n-am cum să-l votez pe individul ăsta. Bineînțeles, ne putem întreba în primul rând, legat de pct. 1, ce m-ar face să cred că alți candidați nu se vor dovedi a fi la fel de slugaci ca el. Da, răspunsul îl știu și cred că îl știm cu toții: nimic. Uitați-vă cum sunt acum trei candidați - Iohannis, Veorica și Barna - ca la un făcut, la Înalta Poartă. Trebuie să fim naivi să credem că Veorica sau Barna sunt altceva decât o plastilină ieftină, de prost gust. Dar măcar nu și-au dat arama slugoismului pe față, ca Iohannis. Cu alte cuvinte, mai există o speranță în ceea ce-i privește. Până la proba contrarie sunt dispus să le acord prezumția de nevinovăție. Sunt dispus să sper (eu, spre deosebire de neamul lui Cioran, fiind un optimist de felul meu). Cu amendamentul că pe Dan Barna o să-l urmăresc cu atenție, fiindcă mi se pare un simplu figurant pentru Iohannis și nu sunt sigur că nu e pus acolo doar ca sa-i facă plocon niște voturi slugaciului în turul 2 sau, mai rău, să facă simplă figurație în fața slugaciului în turul 2. În funcție de cum îl voi găsi în campanie, în cazul unui tur 2 Iohannis vs. Barna fie voi vota cu Barna, fie nu voi vota / voi vota nul.

În oricare altă configurație a turului 2, voi vota 100% cu Altcineva. Indiferent cine va fi acest Altcineva. Chiar și Dăncilă. E proastă? Bravo, aleg prostia. Prefer un prost, unui slugaci. Prostul poate greși (chit că dacă aparatul de consilieri din jurul său e bine pus la punct, greșelile pot fi limitate) dar slugaciul mă poate vinde. O greșeală se poate repara, ba chiar poate fi anulată din fașă. Sclavia? Niciodată.

Cât despre primul tur, aș fi vrut să votez un candidat de stânga. Din păcate PSR-ul nu a mai venit cu nimeni anul acesta, Claudiu Crăciun de la Demos abia a strâns 13.000 de semnături iar Liviu Pleșoianu, „ultimul de pe lista” eventualelor preferințe, s-a împotmolit și el în același exercițiu absurd al strângerii unui număr imens de semnături. Drept pentru care, dintre toți candidații care au rămas, mă tem că nu pot vota la turul I decât cu Mircea Diaconu.

Prăpădiciki

Tocmai am ajuns acasă. Pentru prima oară în viața mea mi-am făcut o parte din concediu în Bulgaria. Până acum nu văzusem Bulgaria decât de pe malul Giurgiului și din avion. Niciodată nu m-am simțit atras de țara de la sud de noi.

Dar, cu atâtea relatări favorabile despre Bulgaria în jurul nostru, am zis să mergem și noi vreo câteva zile la Veliko Târnovo, despre care am auzit numai lucruri frumoase. De la București se ajunge foarte ușor, în cca. 3 ore și jumătate ești acolo, cu tot cu statul la vamă.

Despre Veliko Târnovo, nimic de zis, e într-adevăr un oraș frumos și vreo două zile ai ce face. Tsarevets - fosta fortăreață a țarilor Asen - e foarte frumoasă. Orașul vechi e pitoresc, merită bătut la pas. Există câteva muzee interesante.

Însă cu acest prilej am înțeles de ce le place românilor noștri la bulgari. Pe scurt spus, fiindcă sunt pe lume asta unii mai prăpădiți decât noi. Românul nostru rupt în cur se simte boier acolo.

Pe de altă parte sunt convins că majoritatea covârșitoare a românilor nu își cunosc țara. Pentru că sunt prea proști și îngălați. Dacă tot ce cunosc e ștrandul din sat, atunci litoralul bulgăresc li s-o fi părând St. Tropez. Noi prima parte a concediului ne-am petrecut-o în Bucovina. Nu mai fusesem acolo de vreo 20 de ani. Ceea ce am văzut acum m-a lăsat cu gura căscată. Pe alocuri zici că ești în Austria. Comunele dinspre Putna - Vicovele, Marginea etc. - sunt curate, îngrijite, ca în vest. Și nu e vorba doar de case: astea să zicem că sunt ale oamenilor, oamenii muncesc în vest și le construiesc singuri. Dar și străzile, clădirile publice etc. - toate sunt curate, îngrijite.

Dacă vrei să te distrezi, există nenumărate piscine, tiroliene, oferte de drumeție. Dacă vrei să te cultivi, n-are rost să mai insist ce poți face în Bucovina (probabil numai cine a trăit cu capul într-o pungă nu a auzit de mănăstiri sau de Cetatea Sucevei). Gastronomia? Uau. În general mâncam ca belferii, trei oameni, cu maxim 130 de lei (bacșișul inclus). În Rădăuți am mers special ca să mâncăm o „ciorbă rădăuțeană”. 9 lei. Un deliciu. Mențiune specială? Ceramica neagră de Marginea. Eu nu știam de existența ei. Am aflat acum. Nu voi uita.

La Suceava, chiar atunci când plecam, începea un festival medieval la care puteai asista la concerte (cântau două trupe care îmi plac și mie, Bucovina - etno-rock - și Trei Parale - muzică veche) și la multe alte lucruri. Cetatea Sucevei e refăcută cu fonduri europene, e minunată. Când am vizitat-o prima oară în urmă cu 24 de ani te plimbai printre ruine și cam atât. Acum sunt amenajate trasee prin sălile interioare, ai ghiduri multimedia, e ca în vest.

Drumurile? Absolut practicabile. Pe alocuri ca în palmă. Bun, marele of e lipsa unei autostrăzi. Acest lucru face ca drumul București-Suceava să dureze 7 ore, chiar dacă „dai talpă”. Nu poți conduce non-stop atâtea ore, mai trebuie să te și dezmorțești. Dar chiar și cu autostrada, 450 de kilometri nu-s de colea: cu o mașină normală tot ți-ar lua vreo 4 ore să ajungi de la București până acolo. Îi înțeleg însă pe cei de acolo. #șîeu

Și de-a lungul timpului am văzut o grămadă din țara noastră. Dobrogea e minunată. Cu cetățile ei vechi (nu doar Histria!), cu munții Măcinului, cu Delta, cu Adamclisi... Transilvania, cu satele ei vechi. Salinele României. Și multe altele. Și tot mai am de văzut o grămadă. N-am fost niciodată în Maramureș. Nici la Porțile de Fier.

Și acum, să revenim la bulgari. Am ajuns la mult lăudatul Arbanasi. Când vii din Bucovina, sincer, impresia e jenantă. Adică, da, e și ăsta o chestie care merită vizitată dacă ești pe acolo, dar nu te dă în cur. Am încercat să ajungem la Nicopolis ad Istrum, care e foarte aproape de Târnovo. După 1 km am renunțat, pentru că drumul era de așa natură încât rupeai mașina pe el. Păi hai să comparăm la noi, să ne uităm cât de ușor ajungi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Nu mai zic de faptul că azi avem șosea asfaltată până la Sarmizegetusa Regia!

Șoselele bulgarilor, complet tâmpite: un tunel de verdeață, nu vezi nimic stânga-dreapta, o singură bandă pe sens (ca la noi în urmă cu 20-30 de ani) și fel de fel de restricții idioate. Puținele localități pe care le traversai - inclusiv Ruse - erau ca vai de ele, prăpădite și necăjite. Pe drumul de întoarcere aș fi vrut să vizităm și mănăstirile pictate în stâncă de la Ivanovo (aproape de Ruse) dar văzând la Nicopolis ad Istrum ce înseamnă „drum lateral” prin Bulgaria, am zis „mai bine nu”.

În schimb se mânca foarte ieftin (prețuri de Rădăuți), intrările pe la orice erau nimica toată (la Tsarevets e 3 leva, adică aprox. 7 lei), o apă, o bere, erau foarte ieftine. Nu știu, poate la Sofia sau pe litoralul lor o fi mai scump, dar la Veliko Târnovo ni s-a părut foarte ieftin totul. Pentru un român rupt în cur care nu visează decât all inclusive probabil că Bulgaria e nec plus ultra. Niște fraieri mai săraci ca noi, dar care sunt totuși membri UE. Se simte și românul boier undeva.

La acești prăpădiți, prăpădelniki, prăpădiciki, sau cum naiba și-or zice ei.

„...o mașină de ocazie de pe strada Craiovei”

Pe data de joi, 25 iulie în ediția online a publicației Eveniment de Olt, apărea, sub semnătura lui Cătălin FIRCOIU, acest articol care anunța dispariția Alexandrei : Încă o fată a dispărut la Caracal. Elevă la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”, de negăsit de miercuri

Toate ca toate, dar citiți cu atenție ultimul paragraf:

„Dispariţia tinerei Alexandra este a doua în doar câteva luni care a avut loc în zona municipiului Caracal. La jumătatea lunii aprilie, Luiza Mihaela Melencu de 18 ani, din satul Radomiru, comuna Dioşti, unde locuia cu bunicii, a plecat de acasă pentru a scoate banii de pe card trimişi de mama ei, de la un ATM din municipiul Caracal şi nu s-a mai întors. În localitatea olteană ar fi fost văzută şi ultima oară, când se pare aştepta microbuzul să se întoarcă acasă. Însă, sunt zvonuri că aceasta s-ar fi urcat într-o maşină la ocazie de pe strada Craiovei din Caracal. De atunci, aceasta tot este căutată de poliţiştii din Dolj, însă este de negăsit.”

Atenție, articolul acesta apare așadar cândva în timpul zilei de joi, 25 iulie. Dar din ceea ce s-a reconstituit până acum știm / ni s-a spus că autoritățile abia joi 25 iulie în jurul orei 23.00 au început să supravegheze casa lui Dincă de pe str. Craiovei.

Acum, poate că jurnalistul încă mai muncea și la ora 23.00, bun, putem accepta ideea, și atunci nu e nici o problemă: a apucat să afle noutățile și să redacteze articolul și să-l publice înainte de 23.59:59 în așa fel încât data publicării reținută pe server și în indexul Google să fie 25 iulie. Sau poate că fraza pe care am subliniat-o cu roșu a inserat-o în articol după ora 23.00, deși din exprimare se deduce clar că subiectul frazei („aceasta”) era Luiza, fata dispărută în aprilie, nu Alexandra. Dar dacă nu?... Atunci e de datoria autorităților să afle de la dl. jurnalist Fircoiu despre ce zvonuri era vorba și la ce oră le-a auzit dânsul pe data de 25 iulie, înainte să se confirme că pe strada Craiovei era un răpitor / violator / ucigaș în serie / whatever. Pentru că asta înseamnă fără îndoială că sursa d-lui jurnalist și autoritățile locale (polițiștii din Caracal, procurorii etc.) au știut mai devreme de data de 25 iulie orele 23.00 despre existența unor posibile orori în strada Craiovei, fără să facă publică informația.

De ce?...

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie a Universității București (4)

Un alt motiv pentru care aș desființa această facultate este legat fix de răspunsul pe care dl. Romulus Brâncoveanu înțelege să-l dea d-lui Liiceanu în Contributors, sub forma unui drept la replică: Domnul Liiceanu în cârje literare.

Să fim bine înțeleși. 90% din ce zice acolo dl. Brâncoveanu erau lucruri bine știute. Nu e nimic nou. Pentru noi, „filozofii”, făcătorul „apelului către lichele” este el însuși un individ cu grave probleme de moralitate. Și nu numai el. Mulți dintre cei care s-au învârtit pe la Păltiniș, în anturajul lui Constantin Noica, și care au ajuns „persoane importante”.

Dar nu despre asta era vorba.

Ne place sau nu ne place, Liiceanu a ridicat niște probleme foarte simple și foarte concrete. Problema calității cadrelor didactice. Problema plagiatelor. Problema doctoratelor date pe bandă rulantă, te miri cui. Problema evoluției generale a facultății.

Cum este posibil ca după ce a avut ani întregi după revoluție 10-15 candidați pe loc, astăzi facultatea aceasta să nu mai poată aduna, cu chiu, cu vai, nici măcar 1 candidat / loc? Urmăriți fenomenul: veți vedea că de ani buni Facultatea de Filozofie are cea mai lungă sesiune de admitere dintre toate facultățile Universității București. Tocmai pentru că nu vine nici dracu'.

Pe vremea mea profesorii își aduceau copiii studenți în facultate ca să-i poată „dirija” apoi cu burse în străinătate. Bursele în străinătate fiind o „rara avis” la care aveau acces doar „inițiații”. Acum, în epoca Erasmus, am înțeles că profesorii de azi (mulți dintre ei, asistenți pe vremea mea) își trimit copiii direct la studii în străinătate, că nu mai e nici un gheșeft să ai „o pilă” la Filozofie. Asta spune totul despre încrederea pe care o mai au ei înșiși în facultatea lor și în perspectivele pe care le oferă aceasta.

În loc să comenteze toate aceste probleme reale și grave, dl. Brâncoveanu se apucă să bată câmpii despre calitatea morală a lui Liiceanu. Ca filozof ar fi trebuit să știe că toată poliloghia sa poartă în logică un nume: argumentum ad hominem și nu trebuie niciodată să susțină o argumentație.

Pentru că nu despre calitatea morală a d-lui Liiceanu e vorba, ci despre întrebările sale.

Dl. Brâncoveanu, din câte știu, nu era o somitate anume. Pe vremea mea era tot așa, ceva pe la decanat. Cred că tot decan era și atunci. [1] Întotdeauna știam că dânsul se ocupă cu chestiuni administrative. Nu a ținut niciodată vreun curs. Poate după ce am terminat eu, să fi ținut vreun curs. Eu nu am interacționat cu dânsul decât în scurta perioadă în care am fost înscris la doctorat și mi-am susținut unul, sau două, referate. Pentru generația mea era clar că e genul de individ șters care a fost adus acolo de colegii săi, „salvat” din plictisul liceului semirural în care preda prin Teleorman, strict pentru că ei nu aveau chef să-și bată capul cu chestiuni administrative.

Dar asta nu-l scutește pe dl. Brâncoveanu să răspundă la obiect la întrebările care i se pun.

Simplul fapt că Facultatea are un decan incapabil să susțină o argumentație validă, burzuluindu-se ca ultimul milițian în fața unor întrebări legitime, arată tristul adevăr: Facultatea aceasta a eșuat în misiunea ei.

Și tocmai de aceea, cu toată părerea de rău, ar trebui desființată.

--

[1] Adăugire: e posibil să mă fi înșelat memoria. Decan în perioada aia din anii '90 parcă era dl. Valentin Mureșan. Dar dl. Brâncoveanu era sigur „ceva” pe la secretariat. Erau câțiva cetățeni pe acolo - îmi aduc aminte, bunăoară, și de dl. Stepanescu - pe care nu-i vedeai niciodată susținând vreun curs, dar se ocupau cu hârtiile și făceau parte din fel de fel de comisii.

A vedea stele verzi

În cartea lui despre „Dacopatie” binecunoscutul lingvist și realizator de la Europa Liberă Dan Alexe ne-a descifrat sensul expresiei românești, aparent absurdă, „a te înverzi la față” atunci când de fapt devii palid, te îngălbenești.

Ea are la bază o stranie permutare a culorilor din limba albaneză. În limba albaneză verdele e galben, și galben e verde. Verdhë se zice la galben și gjelbër, la verde. Cine știe, poate tatăl albanezilor o fi fost beat atunci când a învățat latina.

Mă întreb însă dacă nu cumva aceeași origine o avea-o și expresia „a vedea stele verzi”. Cine a suferit vreodată de migrene știe că atunci când apare una, câmpul vizual începe să fie dominat de steluțe / sclipiri galbene, ca niște artificii, care înaintează în general dinspre marginea câmpului vizual către centru, până când „se sting”.

N-am suferit niciodată vreo lovitură puternică la cap, dar presupun că atunci când primești una care te face knock-out (boxerii ar trebui să știe) senzația e aceeași. De aici asocierea expresiei „a vedea stele verzi” cu a primi o bătaie zdravănă.

De aceea mă întreb dacă nu cumva expresia „a vedea stele verzi” nu vrea să însemne de fapt „a vedea stele galbene”, fiind încă o dovadă a evoluției pe un teritoriu comun a strămoșilor noștri și ai albanezilor. Expresia „a vedea stele” în urma unui traumatism este foarte veche, fiind atestată în Italia din timpul Renașterii („far vedere le stelle”). Ea există și în franceză („voir les étoiles”), dar n-am reușit să-i găsesc prima atestare scrisă. Cum nu cunosc limba albaneză mi-e imposibil să verific existența acestei expresii în albaneză, sau forma în care există ea, dar cred că ar fi interesant de investigat subiectul.

(Ideea mi-a venit după o lectură din Habarnam 😊 )