Din nou despre Grecia

Analiza mea după semnarea acordului:


Ultima noapte de iluzii, prima noapte de război


A „trădat” Tsipras? Eu zic că nu. Deși cred că pentru Grecia soluția corectă era cea propusă de Varoufakis (IOU-s, control asupra sistemului bancar și declararea unilaterală a falimentului), soluția a venit prea târziu ca să mai poată fi aplicată fără panică. În situația dată Tsipras a luat cea mai bună decizie și sper că viitorul apropiat îi va da dreptate.

Un document informal provenind de la Euklid Tsakalotos, coordonatorul echipei de negociere din partea Greciei

Puteți citi pe Argumente și Fapte un document interesant pe care Euklid Tsakalotos l-a trimis ieri cu titlu de informare în rețeaua Stângii Europene.

Practic, ceea ce rezultă de acolo e că grecii refuză să se mai lase trași în țeapă, acceptând fel de fel de aberații, și, spre deosebire de politicienii noștri, care atunci când „partenerii” își îndreaptă jetul de urină spre ei nu știu decât să zică: „mai vreau”, „dă și pe dreapta”, „dă și pe stânga” etc., ei și-au asumat responsabilitatea de a zice STOP.

În subiacent e o ciocnire între două mentalități, între două concepții economice (aberanta trickle-down economics susținută de „instituții” și concepția moderat-socialistă a guvernului elen), între două ego-uri, probabil, la fel de inflexibile. Și e vorba de ciocnirea dintre niște cămătari ticăloși care au puterea de a tipări bani din „thin air” și un guvern legitim ales al unei țări democratice.

De ce ar trebui să ne temem de Grecia lui Alexis Tsipras

Nu, nu fiindcă ne bagă în budă, pică băncile, face infarct Mugur Isărescu, leșină Iohannis etc. Nu cred că se va întâmpla nimic spectaculos din acest punct de vedere pentru că noi nu suntem în zona euro și pentru că băncile așa-zis grecești de aici de fapt sunt românești, și au fost reglementate după sistemul românesc. Nici măcar nu cred că moneda euro va suferi senzațional, având în vedere că Grecia înseamnă doar 2% din economia zonei.

Ceea ce cred că ar trebui să ne pună pe gânduri e că ne vom trezi peste noapte cu un concurent pentru investițiile străine, chiar în coasta noastră. Pentru că odată revenită la o monedă proprie - probabil drahma - Grecia va suferi într-o primă fază o devalorizare internă destul de drastică (cel puțin 20-30%) ceea ce înseamnă că leafa medie va continua să scadă până la un nivel comparabil cu al restului Europei de Est. În orice caz, mult mai mic decât nivelul actual de aprox. 1000 de euro.

Numai că spre deosebire de noi grecii au două avantaje: o infrastructură excelentă și, datorită poziției geografice, o conexiune maritimă la trei continente: Europa, Asia și Africa. Nu în ultimul rând, vine cu un rezervor imens de forță de muncă (șomajul e de peste 25% acum) dublat de o imigrație nord-africană care aduce anual zeci de mii de noi muncitori. Corelată cu reluarea cheltuielilor guvernamentale și cu creșterea inevitabilă a turismului, care va deveni și mai ieftin decât e acum, rezultă că vom avea create toate condițiile pentru ca Grecia să devină destul de rapid „tigrul” acestei părți a Europei și să ne ia fața nouă și bulgarilor. Mai ales că noi, datorită servilismului politicienilor față de americani, care și-au implantat armata pe aici mai rău decât au făcut-o sovieticii, vom fi percepuți ca un posibil teatru de război și focar de instabilitate, la fel ca restul țărilor din jurul Mării Negre.

În astfel de momente ne dăm seama ce bine ne-ar fi prins să avem o infrastructură pusă la punct. Și, mai ales, cât timp am avut la dispoziție! Și câtă nevoie am fi avut de niște politicieni cu coloană vertebrală, nu cu paie în loc de creier. 10 ani în care Grecia a stat în zona euro, alți 5 în care au fost ținuți cu capul sub apă de idioții de la Bruxelles. 15 ani în care am fi putut construi lejer 2000 de kilometri de autostradă.

Să ne uităm un pic la Argentina: după ce și-a declarat falimentul în 2002, au urmat 7 ani în care creșterea economică a fost constant în zona 5-10%. Exceptând o sincopă în 2009, economia Argentinei a continuat să crească în ritm susținut. Iar salariul mediu e astăzi dublu față de salariul din România. Mă aștept ca și Grecia să facă la fel. Capitalul nu are milă de politicieni, nici nu-i pasă de jocurile politice. Degeaba l-or urî în acest moment politicienii nemți, olandezi, austrieci etc. pe Tsipras, pentru că afaceriștilor din țările astea puțin le pasă.

Comisia Juncker și cotele de imigrație

Comentariul meu aici: Solidaritatea europeană, dar până la brânză (care-i pe bani)

„Diversitate” și „luptă anti-discriminare” cu voie de la stăpânire

Sursa foto: Mondonews.ro

Ieri a avut loc la București marșul „Bucharest pride” pentru susținerea drepturilor comunității LGBT (mai pe scurt, persoanele de orientare homosexuală - n-are rost să intrăm în amănunte legate de „B” și „T”).

Personal, cred că o parte a revendicărilor lor sunt absolut legitime. Cred că este legitim dreptul la mariaj, pentru că mariajul în societatea capitalistă nu este altceva decât un petec de hârtie care îți dă un plus de drepturi față de cineva necăsătorit (de pildă, dreptul de a lăsa moștenire averea persoanei iubite, dreptul de a beneficia în anumite situații de pensie de urmaș etc.), deci este incorect ca unii oameni, consumatori și plătitori de taxe, să fie privați de drepturi de bază pentru simplul fapt că au o preferință sexuală mai ciudată din perspectiva majorității. Pe de altă parte nu cred că este legitimă revendicarea privitoare la adopții, deoarece, atâta vreme cât nu vor exista ferme de copii, unde copiii să fie crescuți în mod specific în eprubete în vederea „recoltării” lor ulterioare, și câtă vreme copiii încă se mai fac pe cale naturală, atunci copiii orfani au fost privați, prin actul instituționalizării, de o mamă-femeie și de un tată-bărbat. Nu de o mamă-bărbat și un tată-bărbat, sau o mamă-femeie și un tată-femeie, sau de o mamă-lupoaică și un tată-lup (ca Romulus și Remus). Nu, hai să nu fim ipocriți și să ne ascundem după deget. Ei au fost privați de o familie formată dintr-o mamă și un tată. Ceea ce înseamnă că, pentru a fi apărate corect drepturile copilului orfan, statul trebuie să-i ofere tot șansa unei familii formată dintr-o mamă-femeie și un tată-bărbat, nu altceva. Oferindu-i altceva, statul încalcă drepturile copilului și e ca și cum preferă să-l arunce undeva, oriunde, doar ca să scape de el. Și cum drepturile cuiva se opresc acolo unde încalcă drepturile altcuiva, înseamnă că dreptul unui cuplu de gay de a beneficia de toate drepturile legale se oprește în fața adopției. Restul e cancan.

Cu toate acestea, tot evenimentul miroase a ipocrizie. Prezența pe acolo a unui individ precum dl. Remus Cernea spune totul. Dl. Remus Cernea ar vrea să pozeze în apostol al luptei împotriva discriminării, dar de doi ani refuză cu obstinație să răspundă la o scrisoare deschisă pe care Partidul Socialist Român (fostul PAS) i-a adresat-o cu privire la discriminarea politică din România. Scrisoarea expune un fapt simplu: în România există persecuție și interdicții politice.

Numai în ultima lună la PSR au venit trei membri care au cerut adeverință că și-au dat demisia din partid. Pentru că altfel riscau să fie dați afară de la serviciu. În mod normal, conform legii 14/2003, „Art. 8.5 Nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă parte sau să nu facă parte dintr-un partid politic.” și „Art. 16.2 Membrii au dreptul de a demisiona din partid în orice moment, cu efect imediat.” Unuia dintre cei trei i s-a spus clar: „adu adeverință că ai terminat-o cu comuniștii”. Nu e de mirare că în PSR rămân numai pensionari și cu câțiva nebuni ca mine, care nu suntem șantajabili.

În provincie, la partidele cu adevărat importante, situația e cu adevărat dramatică. În funcție de cum bate vântul puterii, oamenii se mută dintr-o barcă în alta chiar și pentru apărarea celor mai mărunte locuri de muncă. Și atunci unde mai e libertatea de conștiință, unde mai e libertatea politică? Nu e.

Or, domnul apostol al luptei împotriva discriminării a tăcut, tace și mai mult ca sigur va continua să tacă mâlc împotriva acestui tip de discriminare. Nu putem conchide decât că pentru dl. Cernea și alții asemenea dânsului 90% din „conținutul” de la Dachau, format din socialiști, comuniști și alți opozanți politici ai regimului nazist, era acceptabil. Problema cea mai arzătoare, se vede treaba, era cu cele câteva mii de homosexuali. Restul puteau liniștiți să piară în iad.

Prezența câtorva ambasadori străini mi se pare, iarăși, o motivație în plus să fac un pas în spate. Sunt aceiași ambasadori care îi cheamă la ordine pe politicienii noștri, le dau indicații prețioase, îi muștruluiesc etc. Și țara arată așa cum arată.

Instinctiv, prezența ăstora mă face să mă întreb dacă toată treaba asta cu „drepturile LGBT” nu e decât o diversiune ca să nu se vorbească despre alte situații de discriminare din societatea noastră: pe lângă cea politică, mai avem și discriminarea pe criterii de avere („fascismul social”), și multe altele. Să nu mi se spună că un sărac din România are aceleași drepturi reale și șanse de reușită ca unul bogat.

Ultimii 3 ani m-au făcut, probabil, mai cinic. O fi politica arta negocierii, dar nu trebuie să fie arta de a fi luat de prost. Cu riscul de a mi se reproșa că nu sunt de stânga, momentan recunosc spășit că nu sunt dispus să susțin prin participarea mea o paradă gay. Voi fi dispus să o fac numai atunci când îi voi vedea pe cei care au susținut cu participarea lor manifestarea LGBT - inclusiv dl. deputat Cernea și diverșii ambasadori și oengiști de bine - că sunt dispuși să susțină și ei alături de mine o manifestație a cuiva persecutat politic. Să zicem... o manifestație a comuniștilor, că pe ăștia îi cunosc bine și aș putea să-i aduc laolaltă relativ rapid. Dacă luptăm împotriva discriminării, hai să o facem până la capăt și fără să discriminăm pe nimeni. Nu?