Marea Dosariadă

Alexis Tsipras va fi candidatul Partidului Stânga Europeană la președinția Comisiei Europene. Din România îl veți putea susține dacă veți vota cu PAS.

La sediul PAS e fierbere mare. Perioada de cules semnături de susținere pentru alegerile europarlamentare se apropie de final. Suntem la faza în care listele cu semnături de susținere sunt triate, sortate și aranjate frumos în dosare. Fiecare dosar conține 5.000 de semnături numerotate de la 1 la 5.000. Fiecare filă e, la rândul ei, numerotată de la 1 la 500. Miercuri e termenul limită.

Conform legii orice partid politic trebuie să depună minim 200.000 de semnături de susținere pentru a beneficia de dreptul, cică legitim, de a participa la alegerile europarlamentare. În principiu, conform calculelor „hârtiei”, urmează să depășim până duminică 200.000 de semnături centralizate la sediu, și mai așteptăm alte câteva mii de semnături din teritoriu, numai că abia acum începe o muncă sisifică de îndosariere și pregătire a muntelui de hârtii pentru Biroul Electoral. De fapt munca deja a început și e în plină desfășurare.

La final va fi vorba de aproximativ 3,5 m³ de hârtie. Având în vedere că la alegeri vor participa cu siguranță măcar alte 6 formațiuni politice (USD, PNL, PDL, PMP, UDMR, PP-DD, poate și PRM, Forța Civică, Noua Republică, vreun PNȚ), mă întreb unde dracu' o să înghită Biroul Electoral atâția munți de hârtii inutile. E nevoie de cel puțin o cameră suplimentară numai pentru depozitarea lor. Ceea ce înseamnă, păi nu-i așa?... un sediu mai mare, mai scump, pentru Biroul Electoral. Că deh, e nevoie. Uite pe ce plătim complet aiurea o chirie suplimentară și niște lingători inutili de dosare!

Aceste semnături sunt ceva complet inutil, România fiind singura țară europeană care condiționează participarea la alegerile europarlamentare de strângerea acestui morman inutil de hârtie. Semnăturile astea nu înseamnă că oamenii susțin cu adevărat formațiunea politică și că o vor vota, ci doar că sunt de acord cu participarea ei la alegeri în clipa semnăturii. Noi, la PAS, am început acțiunea de strângere a semnăturilor încă de la jumătatea lunii decembrie și ne-a luat, iată, 3 luni până să reușim să facem norma. De aceea nu poate decât să mă bufnească râsu`-plânsu` când îi văd pe Radu Tudor și Mircea Diaconu trezindu-se pe ultima sută de metri că au nevoie de 100.000 de semnături. Ce să zic... care vreți, prieteni, luați tabelul lui Mircea Diaconu, descărcați-l, adunați semnături, dar nu vă faceți iluzii, că vă faceți degeaba. Mircea Diaconu nu va ajunge în Parlamentul European pentru că Mircea Diaconu nici măcar nu va putea candida. Sigur, Mircea Diaconu are o notorietate fantastică, e cunoscut și apreciat de milioane de români, dar în fața birocrației chiar și Mircea Diaconu va trebui să se recunoască învins. Mircea Diaconu, pe care îl stimez profund pentru cariera sa artistică, a stat în parlament 4 ani - putea, măcar, să inițieze niște legi care să corecteze aberațiile din câmpul politic românesc. Nu a făcut-o. A crezut că „josbăsescu” strigat zilnic pe la Antena 3 va rezolva tot - vor umbla câinii cu covrigi în coadă și-o să fie bine, n-o să fie rău. Ei bine, ghinion... după Băsescu va veni altul, la fel ca el. Pentru că nu s-a modificat Constituția, nu s-au modificat legile electorale, nu s-a modificat legea partidelor și, pe cale de consecință, dacă vrei să faci o ciorbă după aceeași rețetă pe care ai folosit-o ieri, ciorba nu va putea avea decât ... același gust.

În rest, veștile care vin din Europa sunt destul de bune: conform ultimelor sondaje stânga „radicală” se va bate pentru poziția a treia în Parlamentul European cu liberalii (ALDE). Alegerile vor fi dominate ca de obicei de cele două mari familii politice, grupul S&D (foștii „socialiștii” - le zic „foști” pentru că social-democrația contemporană mai are comun cu ideea stângii europene cam ceea ce are genomul uman comun cu genomul girafei) și EPP (popularii). Însă GUE-NGL (grupul nostru, destul de eterogen, format din social-democrați nemulțumiți de S&D, socialiști clasici, eco-socialiști, eurocomuniști, și doar câțiva comuniști „nostalgici”, nefiind nicidecum un grup comunist în sensul de comunist „bolșevic”, cum susțin lichele din mass-media de la București) și ALDE vor avea, conform proiecțiilor, cam 60-65 de locuri și vor fi, ambele, peste ecologiști. De aceea aștept cu un optimism moderat aceste alegeri și cred că ele vor reprezenta o cotitură pentru Europa. Așa cum am mai spus-o: într-o viață normală, într-o lume normală, într-o societate normală, eu aș fi avut probabil simpatii politice liberale. Numai că noi nu trăim niște vremuri normale. Suntem într-o etapă isterică a capitalismului mondial, drept pentru care numai un viraj la stânga ne mai poate salva. Virajul trebuie făcut de urgență. Mai târziu s-ar putea să fie prea târziu.

LE Sâmbătă, 22 martie. S-ar putea să mă înșel în ceea ce-l privește pe Mircea Diaconu. Azi-dimineață am avut prilejul să bag un ochi pe Antena 3 și am văzut că se făcea propagandă masiv pentru candidatura actorului. Dacă Mircea Diaconu va candida nu va putea rupe voturi decât de la PNL, deci ar trebui să existe interese mari pentru a-l sprijini. Așadar, în cazul în care „cineva acolo sus îl iubește”, Mircea Diaconu va reuși cu siguranță să adune 100.000 de semnături (poate că le și are deja și tot spectacolul de la Antena 3 e un circ ieftin).

Ucraina

A, și, de fapt, m-am luat cu povestea tristă a foștilor mei colegi care sunt astăzi atât de bolnavi, și am uitat să vă spun că am scris și eu în urmă cu câteva zile un text despre Ucraina:

La rece despre Ucraina, sau ce ne spune un banal clopot Gauss...

M-a sunat un asistat social...

În școala generală la mine în clasă erau 45 de copii (deh, pe vremea ticăloșilor de comuniști românul făcea copii, nu ca astăzi, în paradisul capitalist). Acum eu și colegii mei avem în jur de 39-40 de ani. În mod absolut ciudat doi dintre noi au ajuns schizofrenici cu acte în regulă și pensie de invaliditate. Doi din patruzeci și cinci, adică 4.44%, cred că înseamnă un procentaj incredibil de mare pentru un grup stabilit, în fond, aleator.

Pe unul dintre cei doi, să-l numim MC, îl cunosc foarte bine pentru că am fost prieteni buni până spre sfârșitul facultății. Era mai ciudat, dar simpatic. Niciodată nu aș fi crezut că firea lui mai aparte i se trăgea de fapt dintr-o boală. Oricum, astăzi am înțeles că e relativ bine. Relativ reparat. Ultima oară l-am întâlnit în cartier în urmă cu vreo șase luni și de fapt păstrăm legătura pe Facebook. Cei doi sunt sub supravegherea unui psiholog, ST, cu care sunt bun prieten și care a fost și el coleg de școală cu noi, dar la altă clasă. De fapt eu, MC și ST ne știam foarte bine în adolescență și în timpul facultății. ST chiar pretinde că știe perfect momentul la care MC a manifestat primele semne ale bolii, undeva în jurul vârstei de 16 ani. Pentru mine a fost chiar o surpriză în urmă cu câțiva ani să aflu de la ST că MC suferă de o boală psihică și că tocmai el e psihologul care îl supervizează. Din câte am înțeles genul acesta de bolnavi cu handicap psihic este „arondat” unui centru, sau serviciu special, de pe lângă o primărie de Sector, unde psihologii încearcă să le evalueze starea, să-i integreze în diverse programe de recuperare etc. pentru că, în fond, statul le plătește niște indemnizații de handicap și cazurile lor nu sunt totuna cu cazurile celor care au fost loviți de soartă cu un handicap fizic, pe care îl poate vedea în mod clar orice prost de birocrat.

Cu celălalt, să-i zicem IT, nu am mai avut de-a face din clipa în care am terminat în mod oficial școala generală, prin luna mai 1989. Sunt, așadar, aproape 25 de ani de atunci. Puțini, foarte puțini, sunt restul colegilor de școală generală cu care s-a întâmplat să nu mă mai văd absolut, dar absolut deloc, nici măcar din întâmplare. El e unul dintre aceia. Parcă a intrat în pământ. Până azi.

Ce-i drept, știam de multă vreme, de câțiva ani, de la ST, că IT e „coleg” de soartă ghinionistă cu MC (ST mă mai ține la curent și îmi mai zice, ca fapt divers, despre progresele lor). Dar nu am dat niciodată atenție deosebită informației. Nu mi-am dorit să-i întâlnesc, poate și dintr-o anumită frică sau, în cazul lui MC - reținere. Ce naiba să-i zic lui MC?! Așa, pe Facebook, e altceva. Dar în realitate?... Ce naiba să-i zici știind că l-ai lăsat (credeai tu) sănătos? Hai salut... ce faci băi... nebunule?! I-am zis asta de atâtea ori când era sănătos. Dar acum nu merge. Ar fi ciudat.

Însă MC m-a contactat în urmă cu câteva zile pe mesageria de pe Facebook și mi-a cerut politicos și coerent voie să-i dea numărul meu de telefon lui IT, dacă vreau. Repet, MC cică e „relativ bine”, și chiar cred că e așa. I l-am dat fără ezitare. În școala generală mă aveam chiar bine cu IT. O vreme am fost și colegi de bancă și împărtășeam amândoi același of: eram amândoi doi dezrădăcinați. Eu veneam din Brăila, el din Slobozia. Nu ne plăcea la București. Jinduiam amândoi după orașul părăsit.

În limbajul austerității băsiste IT e „asistat social”. Toată țara muncește pentru ca el să se îmbuibe ca un porc cu indemnizația aia de persoană cu handicap. Azi m-a sunat. Zice: „Alo! Salut! Lucian? Lucian Sârbu la telefon?” Zic: „Da, eu sunt, bună ziua.” „Lucian! Lucian, știi cine te sună? Sunt IT, colegul tău! Mă ții minte? Dacă nu mă mai ții minte...” „Aaaaa, salut, cum să nu te țin minte, sigur că știu!” „...sigur îți amintești că am fost colegi cu R... Leontin, avea telefon [a turuit niște cifre], cu Rodica A..., telefon [a turuit alte cifre], cu S... Dragoș care locuia pe strada [whatevăr] aia, prima de la [whatevăr] ...” „Da măi, lasă că știu cine ești, ce mai faci?” „Aaaa! Mă bucur că îți amintești! Ce mai faci? Ce faci acum?” „Păi chiar în clipa asta ce să fac, uite eram pe la muncă, lucram ceva.” (chiar lucram, dar nu mă deranja, o pauză îmi prindea bine) „Aaaa! Hai că nu te rețin! Ce faci măi? Am auzit că ai făcut facultatea de filozofie, uau! Ce tare ești!” „Ei, cu ani în urmă...” „Eu am făcut liceul [cutare] de electronică din Pipera, de pe platforma [cutare] aia, știi tu! După aia am și lucrat o vreme... Eh, diverse!” „Bravo, și la facultate n-ai dat?” Aici a tăcut o secundă (în rest a turuit ca o mitralieră) și apoi a oftat: „Offff! M-am înscris la Universitatea Ecologică, la Drept, dar n-am mai terminat-o... a fost o chestie... așa...” „Ei bine, lasă, asta e. În rest cum merge treaba?” „Aaaa! Păi să vezi! Tu cu cine mai ții legătura de la noi din clasă?” Aici m-a blocat. Pe Facebook am vreo 15 prieteni din generală. Nașul meu de căsătorie e unul dintre foștii colegi. Contabila mea e una dintre fostele colege. Sunt destui de care am habar. Dar în clipa aia n-am fost în stare să-i zic decât de ȘA. „Aaaa! Păi m-am întâlnit cu el pe stradă!” (da, e adevărat că s-a întâlnit cu ȘA pe stradă, dar în urmă cu vreo 10-12 ani...) „Stai să vezi! Eu știu de mulți, [cutărel] e în Suedia, în orașul Malmo!” (băi, să fiu al dracului, zic, ia să dau un goagăl cu numele colegului: CU-TĂ-REL-CU-TĂ-RES-CU-MAL-MO ... pam pam! Da domnule, colegul ăla chiar e în Malmo!) „M-am întânit cu mama lui pe stradă, zic Săru mâna doamna Cutărescu! Ea a sărit așa, credea că o bat, sau cine știe ce, dar eu cum s-o bat?! N-am bătut în viața mea pe nimeni, nici măcar o găină! Zic: Sunt IT, colegul lui Cutărel! Și mi-a zis, vaaaai, câte mi-a povestit!” „Bravo domne! Uite, recunosc, ești mai informat decât mine.” „Daaaa! Și stai să vezi! Am vrut să sun la R... Leontin, avea numărul de telefon [țac-pac-țac-pac] și mi-au răspuns niște chinezi, nu știu, vorbeau într-o limbă de-asta, chineză, ceva... eu am format numărul cu 6 în față, că s-au schimbat numerele, și până la urmă am lăsat mesaj pe robot, le-am lăsat în franceză, și chinezii mi-au răspuns și mi-au zis că știu de el, dar nu știu cum aș putea da de el... daaaa... nu știu cum să dau de el...” „Eh, zic, păi s-au schimbat o grămadă de treburi prin cartier, nici nu știu dacă o mai locui acolo, poate a vândut apartamentul... au trecut atâția ani...” „Nu, că chinezii ziceau că-l cunosc! Și știi cu cine m-am mai întâlnit? Cu S... Dragoș, acolo la Antipa, unde are el birou!” „S..., zic, vizibil surprins, lucrează la Antipa?! Muzeul Antipa?!” „Daaa! Păi a făcut Universitatea Ecologică, Facultatea de Ecologie! Dar știi cum am dat de el? Hai să-ți spun! Mama lucra la oficiul poștal și a văzut o scrisoare către Muzeul Antipa, pe numele lui Dragoș! Și mi-a zis: Ia uite unde lucrează colegul tău. Și m-am dus la el! L-am așteptat acolo, dar nu am vorbit prea mult, că mai era cu cineva...” „Aha...” „Daaaa! Sincer să fiu nu cred că mă mai înghite, pentru că îl făceam praf la șah de fiecare dată! Pfuai! Mai ții minte? Tu mă cam băteai pe mine, dar eu îi băteam pe ceilalți!” E adevărat că pe la 12-13 ani făcusem rost, nici nu mai știu cum sau de unde, de o carte cu partide celebre de șah din meciurile pentru titlul mondial. Erau acolo partide interesante ale tuturor campionilor, de la Andersen și Steinitz, trecând prin Capablanca și Alehin, până la Bobby Fischer, Karpov și Kasparov, fără a-i omite pe strălucitorul Tal sau pe rigurosul Botvinik. Reproducând pe tabla de șah partidele de acolo, evident că învățasem, măcar la nivel de „deschideri”, mult mai multe trucuri decât cineva care nu studiase niciodată nimic. Însă nu eram chiar așa de mare jucător. La liceu am avut un coleg care chiar făcuse câțiva ani de șah, și ăla mă rupea. Astăzi, pe tabletă, nu bat mai sus de nivelul 4 (rar) iar de la 5 încolo inteligența artificială mă bate măr. Nici nu mai am răbdare să joc. „Ei, te-am bătut de vreo câteva ori... nici n-am jucat așa de mult.” „Aaaa! Lasă că erai tare! Dar și eu l-am bătut pe R... Leontin în patru mutări! Pfuai, ce i-am făcut atunci! Hai să-ți zic pe scurt cum a fost, eu eram cu albele, el cu negrele, e2-e4, [x-y, z-w, a-b-c] și mat! Ha ha ha!”

Și tot așa aproape o jumătate de oră. M-a lăsat năuc. M-am gândit instant la personajul din Rain Man. După vreo oră, m-a sunat iar să-mi spună că a greșit vechiul număr de telefon al Rodicăi A..., că mi-a zis că era [whatevăr] și de fapt era [whatevăr] . Și gata, hai că-și cere scuze, nu mă mai reține. Ulterior am vorbit cu ST, un pic amuzat, un pic contrariat, un pic întristat, și el mi-a zis că IT e, din perspectiva practicianului, „caz de manual”. Altfel... „pașnic și prietenos”.

Nu știu ce să zic. Evident că o astfel de întâmplare te, nițeluș, bulversează, mai ales că știi cât de fragilă e linia dintre sănătate și căderea psihică. Zilele trecute am auzit că ditamai ministrul muncii, adică doamna Câmpeanu, a suferit un accident vascular cerebral, probabil pe fondul speculațiilor privitoare la pensionarea soțului. Având în vedere că la câteva zile după aceea mergea singură la guvern să-și depună demisia se poate spune că a avut mare noroc. Dacă ar fi suferit un accident mai grav putea să moară sau să rămână o infirmă, o paralitică pentru tot restul vieții. Adică o „asistată social”. Se zice că gradul de civilizație al unui popor, al unei țări, se măsoară prin felul în care se comportă cu cei mai defavorizați membri ai societății. Poate că politicienilor noștri chiar le trebuie un accident personal grav ca să înțeleagă o dată pentru totdeauna că anumite măsuri de protecție socială sunt necesare pentru a ne proteja pe toți, inclusiv pe aceia dintre noi care se cred infailibili, de ceea ce este mai rău, nu doar pe cei care au ghinion, la un anumit moment dat, să fie bătuți de soartă. În timpul regimului comunist știu că până și orbii desfășurau mici activități lucrative, de exemplu confecționare de perii. Pentru că exista părerea, nu neapărat a comuniștilor, ci a oricărei gândiri progresiste, că munca îl înobilează pe om, îi dă un sens vieții, îi conferă o utilitate socială certă, o mândrie, o stimă de sine. Astăzi nu știu ce face statul pentru cei mai defavorizați dintre noi, decât să-i înjure, să-i arate acuzator cu degetul și să le dea în silă o oarece indemnizație. Nu cred însă că s-ar face gaură în buget dacă ai aduna toți schizofrenicii cât de cât funcționali, comunicativi, capabili, poftim, să se documenteze, să țină minte cifre, situații, conjuncturi, și să le dai ceva de lucru. Chiar și ceva inutil, inventat, doar de dragul de a-i face să se simtă oameni. Deși sunt sigur că se pot găsi o grămadă de activități sociale utile pe care niște oameni defavorizați chiar să le facă atent și cu rezultate bune. Cu mici excepții, „asistații sociali” sunt creați asistați, nu născuți asistați, așa că societatea are datoria morală să nu fie chiar indiferentă la soarta lor, pentru că datorită imperfecțiunilor ei, oamenii ajung așa-zis „asistați”. De pildă IT a luat-o razna pentru că se pare că nu a rezistat la presiunile sociale din anii 90 (nu-și găsea de lucru, găsea numai joburi precare, facultatea costa foarte mult în comparație cu cât îi putea da familia etc.) și la un moment dat a clacat psihic. Cu siguranță, atunci când îl cunoșteam eu, IT nu își dorea de la viață să fie șomer de lungă durată. Dar așa l-a făcut „tranziția” blestemată în care România a intrat după 1990. Și atunci, dacă avem o datorie morală, de ce ne ferim de ea?

Comuniștii și anti-comuniștii suferă de aceeași boală

Pe comuniștii români (puținii care sunt) îi cunosc. Mulți sunt simpatici, o parte sunt bătrânei care plimbă opaițele pe la mormântul lui Ceaușescu, o altă parte nu sunt bătrâni, dar tot ce au putut da mai bun din ei în 24 de ani de postcomunism a fost să facă presiuni pentru schimbarea denumirii PAS în PCR.

Ei suferă de o boală. Simpatică, aș zice. Se numește (voi folosi un eufemism blând) lipsă crasă de discernământ. Fiind foarte puțini și oropsiți, orice idiot care își pune o perucă roșie în cap și țipă „sus comunismul!” e întâmpinat imediat cu aplauze și îmbrățișări. Nu contează că ai noștri comuniști de fapt sunt divizați în vreo câteva grupuscule politice care se disprețuiesc între ele și se consideră demne sau nedemne urmașe ale mărețului trecut. Când apare unul nou - hop cu uralele! Și de multe ori ăla nou se întâmplă să fie trimis în misiune de SRI, care, conform Legii Siguranței Naționale, are sarcină să investigheze și să infiltreze aceste grupuscule. Dar dacă se dă roșu la cap - hop cu uralele!

Iată însă că nu numai comuniștii suferă de boala asta, ci și anti-comuniștii. Am avut surpriza neplăcută azi-dimineață să deschid Facebook-ul și să văd că Liviu Mihaiu - ăla de la Radio Guerilla - își pișă ochii de zor pe povestea siropoasă a lui Ioan Tobă zis Hatmanu, care a stat 18 ani la pușcărie după 1946. Parte în URSS, parte în România. Cică:

Din jurnalul Locotent-colonelului Ioan Toba, zis Hatmanu..primele zile dupa 18 ani de inchisoare comunista. A murit in 1979 la coada la CEC..El nu e erou, insa.

Și dă un citat, în care Ioan Tobă zis Hatmanu își povestește primele trăiri acasă după 18 ani. Aici e toată povestea siropoasă dată de Mihaiu.

Nu-mi venea să cred pe cine îl martirizează ăsta. Inițial am crezut că Mihaiu ori e bou, ori e bou. După aia, schimbând vreo două replici cu el, m-am dumirit și mi-am dat seama că a doua variantă e cea adevărată.

Dar care e problema? Păi, pe scurt, cetățeanul ăsta, Ioan Tobă zis Hatmanul, s-a remarcat pentru România într-o zi din august 1940 când împreună cu detașamentul lui de cavaleriști i-a gonit pe sovieticii care doriseră să mute granița Bucovinei, hodoronc-tronc, nițeluș... după Putna. Omul a intervenit prompt și i-a dat înapoi pe invadatori, pe granița pe care oricum o furaseră cu câteva săptămâni mai înainte. Bravo! Admirabilă bravura militarului nostru! Numai că după acest gest de un eroism exemplar, Ioan Tobă zis Hatmanul s-a mai remarcat prin ceva. În timpul războiului a condus niște trupe mixte germano-române de luptă împotriva partizanilor din spatele frontului. Calitate în care kilărea civili la greu. Pam pam pam! Cum te prindea că dai mămăligă vreunui partizan - pam pam pam! Bine, nimic de zis, omora și partizani, pe bune. Dar în calitate de comandant al acelor trupe (azi le-am numi „trupe antitero”) a lăsat în urmă niscaiva „victime colaterale”, ca să mă exprim eufemistic. În fine. 23 august l-a prins la Berlin unde nemții îl invitaseră la un „curs de perfecționare”. Credeți că „eroul” nostru, care jurase credință României, i-a lăsat baltă pe nemți? Că putea, pur și simplu, să se predea, să le spună gazdelor sale că pentru el războiul, practic, a luat sfârșit (nemții l-ar fi băgat într-un lagăr de prizonieri de unde ar fi ieșit în 1945). Ei, aș. Ioan Tobă zis Hatmanul a socotit mai util să îmbrace uniforma Waffen SS, deci să dezerteze din armata noastră și să întoarcă armele împotriva armatei române, și să continue să se agațe de mitralieră, de partea Reichului nazist, până în mai 1945, când a abandonat în sfârșit lupta, odată cu capitularea generală a Germaniei, pe undeva prin Austria.

Acest om, așadar, a făcut 18 ani de pușcărie dintr-un motiv foarte simplu: pentru că a fost un criminal și un trădător. El nu a făcut, așadar, închisoare „comunistă”. El a făcut, pur și simplu, închisoare. Nu comuniștii l-au băgat la închisoare, ci faptele sale. Punct! Însă Mihaiu, la fel ca amicii mei comuniști de partea cealaltă, se extaziază și dă din coadă fiindcă, întâmplător, acest criminal era și anticomunist!

„Rușine!” e un cuvânt prea puțin aspru pentru acest Liviu Mihaiu care se vrea ecologist, formator de conștiințe, deschis la minte, democrat etc. și care în realitate, după cum se vede, e atât de dus cu capul încât e gata să-i ia în brațe pe toți naziștii. E adevărat, cum zice el, că Ioan Tobă zis Hatmanul și-a ispășit pedeapsa pentru faptele sale. Dar de aici până la a face din soarta acestui criminal un model de demnitate anticomunistă e o diferență uriașă. Acest Ioan Tobă măcar are un mormânt (a murit liniștit, la vreo 75 de ani, în timp ce stătea la coadă la... CEC!), spre deosebire de zeci de mii de soldați români care au murit în război fără să știe nimeni de ei. Bunicul meu, de exemplu, care a murit în bătălia de la Sevastopol pe 9 mai 1944, nu are decât o cruce într-un cimitir din Brăila. Pentru că trupul său nu a fost recuperat niciodată de pe front sau din apele mării, unde o fi dat Dumnezeu să-și odihnească somnul de veci... Tot ce știu despre el, știu doar din poza de nuntă și din alte câteva poze de pe front, făcute cu camarazii de arme. Mama a fost orfană o mare parte a copilăriei sale și a trebuit ca bunica mea să-i schimbe numele după numele celui de-al doilea soț, ca s-o poată da cum trebuie la școală, fiindcă sub vechiul nume figura ca „fiică de chiabur” și avea închise o mulțime de uși (fiind, să ne înțelegem, fiica unui soldat român mort pentru patrie - un țăran din Bărăgan cu ceva mai multe hectare decât alții - în orice caz, nu prea multe). Și acum vine acest nesimțit de Mihaiu, apărător de naziști, să mă învețe pe mine cum e cu comunismul și cu anticomunismul? Sictir!

PS. Să fim bine înțeleși. Dacă ăsta își pișa ochii pentru suferința unui om, a unui Raskolnikov, după 18 de închisoare, nu aveam nimic de obiectat. Pe mine însă m-a înfuriat că insinuează că, vezi Doamne, comuniștii sunt de vină pentru că a comis atrocități și, pe cale de consecință, că individul a plătit pentru ele!

Leonte Tismăneanu a venit în România ca să planteze panseluțe

Dl. Vladimir Tismăneanu a semănat anticomunism 20 și ceva de ani. Foarte bine. Asta e meseria domniei sale, scoate o pâine din ea. Numai că în tot acest timp ținea în dulap un schelet și au existat câteva voci care de-a lungul timpului au atras atenția că în dulapul d-lui Tismăneanu e un schelet. Spre norocul său, vocile respective erau marginale în iestablișmentul culturalo-fițos de la București, drept pentru care niciodată nu au fost prea luate în serios.

Ca o concesie binevoitoare făcută propriului trecut, dl. Tismăneanu a patronat mărinimos, cu ocazia celebrului raport de condamnare a regimului comunist, câteva referințe benigne privitoare la scheletul din dulap. Dar despre ce este vorba? Este vorba de faptul că dumnealui personal este progenitura, nici mai mult, nici mai puțin, decât a unui cuplu de ilegaliști kominterniști. Nu luptători anticomuniști în munți, nu un primar și o primăriță țărăniști sau liberali. Nu. Părinții dumnealui sunt doi comuniști ilegaliști care s-au cunoscut în Spania, în cadrul brigăzilor roșii de acolo. Mai mult, după 1948 au ocupat oarece funcții în cadrul regimului, mama - nu cine știe ce (conform relatărilor d-lui Tismăneanu dânsa renunțase prima la iluzia bolșevică), tatăl - diverse funcții pe linie cultural-ideologică, mai ales în anii '50 (la începutul anilor '60 a căzut în dizgrație), inclusiv cea de profesor universitar de marxism-leninism, șef de catedră la Universitate.

Dacă e să ne luăm după raport funcțiile ocupate de Leonte Tismăneanu au fost complet irelevante. Un universitar onest care a venit de la Moscova să planteze panseluțe, ca să-l parafrazăm pe un clasic în viață. Însă, dacă e să ne luăm după martorii oculari ai perioadei, cum ar fi de pildă profesorul Ianoși, ale cărui memorii au fost publicate în urmă cu doi ani, lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce s-a terminat războiul din Spania Tismăneanu sr. a mers la Moscova unde a lucrat la Radio Moscova, la secția în limba română, ca redactor, făcând, cu alte cuvinte, cam ceea ce au făcut mai târziu redactorii români de la Europa Liberă, numai că... de partea cealaltă a baricadei. O fi puțin lucru?! Păi dacă e puțin lucru, atunci și ceea ce a însemnat Europa Liberă e nimica toată. După revenirea în țară, a lucrat între 1948-1952 în cadrul CC al PMR la „propagandă și agitație”, adică secția celor mai spălați pe creier activiști, creată special pentru a spăla creiere. Apoi, fără a avea studii, a fost numit direct șef de catedră (prin „dispensă” de care beneficiau numai comuniștii de un anumit nivel) la universitate, la marxism-leninism („Socialism științific”). Ca să înțelegeți ce însemna asta: în anii aceia, chiar și dacă erai student la medicina muștelor trebuia să faci măcar un curs de „Socialism științific” (reciproca nu era valabilă: dacă erai student la filozofie, nu erai obligat să înveți medicina muștelor, ci marxism-leninism din toate pozițiile: aplecat, ridicat, pe spate, pe burtă...). În paralel cu funcția de director adjunct la Editura Politică și cea de reprezentant al României la un jurnal comunist praghez. Erau acestea funcții mici, neimportante? În comparație cu funcția pe care o ocupa Gh. Gheorghiu-Dej, fără doar și poate! Relatând un anumit episod, profesorul Ianoși dă foarte clar de înțeles că însăși Securitatea stătea „drepți” atunci când Leonte Tismăneanu intervenea într-o problemă. Altfel, era un om „loial cu colaboratorii” dar „temut”. La începutul anilor '60 - sic transit gloria mundi - Leonte Tismăneanu a trebuit să accepte o cădere în dizgrație de pe urma căreia nu a mai revenit niciodată la gloria de altă dată dar care, cu siguranță, l-a făcut să acumuleze puternice resentimente (și tot cu siguranță transmise și fiului).

Cam aceasta e biografia reală a tatălui. Departe de a fi o figură benignă a eșalonului ț-âșpe, Leonte Tismăneanu a făcut parte din liota imensă de lăcuste staliniste care au debarcat după 1945 în România. Sigur, nu puteau fi cu toții miniștri sau membri în CC al PMR. Unii mai trebuiau să se ocupe și de chestiunile culturale și ideologice, alții de sovromuri și tot așa. Asta nu înseamnă că nu erau mai puțin lăcuste.

Având în vedere acestea, dl. Stelian Tănase, odinioară tovarăș de arme cu dl. Tismăneanu, și-a permis să afirme recent pe blogul propriu, în cadrul unui material foarte interesant despre războiul civil din Spania, următoarele:

„Alţi [comuniști români din Spania], însă făceau parte 1. din Aparatul Komintern, 2. cadre ale PC din România sau 3. aparţineau de diverse servicii secrete sovietice. Aceştia sunt cei care au jucat roluri proeminente [s.m.] – Petre Borilă, Constantin Doncea, Gheorghe Stoica, (Moscu Kohn), Dumitru Petrescu, Valter Roman, Leonte Tismăneanu [s.m.], Nicolae Cristea, Franscisc Bocsor; Carol Neuman, etc.”

La prima vedere e o simplă afirmație minoră, fără impact, numai că dl. Tismăneanu a luat foc. Cum de e trecut tatăl domniei sale în acea companie?! Ei bine, nu știu să avem aici de-a face cu prima afirmare răspicată a identității de lăcustă stalinistă a tatălui d-lui Tismăneanu din partea cuiva din iestablișment. Dar după reacția viscerală a d-lui Tismăneanu, care a umplut Contributors-ul cu fel de fel de justificări (dintre care cea mai penibilă e aceea că părinții dumnealui s-au repatriat în 1948, nu în 1944-45, odată cu diviziile sovietice, ceea ce ar însemna că Leonte venise aici, nu-i așa?... ca să planteze panseluțe...) înclin să cred că da. Și această afirmare e un gest neașteptat de frondă pe un front cultural în care combatanții, în general, duceau un „război ciudat”, caracterizat de un veșnic pact de neagresiune: chiar dacă se întâmpla să fie momentan în bărci diferite, întrucât erau în iestablișment, nu se ... mă-ntzeledzi, monșer!

În structura simbolica a iestablișmentului culturalo-fițos de la București, acesta chiar e un scandal, chiar s-a produs o ruptură. A fost încălcat un tabu. Nu știm dacă dl. Tănase a urmărit ceva anume. Personal, nu cred, pentru simplul motiv că fraza respectivă e complet insignifiantă în economia întregului articol, care, altfel, e foarte interesant. Dar, în mod cert, dl. Tănase a zis, poate fără să vrea, ceva ce gândește și ce mai gândesc și alții din iestablișment. Cât despre dl. Tismăneanu, dânsul va începe de acum să sufere consecințele a ceea ce a produs atâția ani în mentalul cultural românesc. Adică ură. Ura nedisimulată și nediferențiată față de orice se trage sau are chiar și cea mai mică legătură cu stânga comunistă (chiar și una strict formală, de ordin pur istoric), ură introdusă și ca urmare a „serviciilor” aduse de dânsul, care ani de zile a predicat și a încurajat în rândul intelectualilor de la București numai un discurs făcut, parcă, în cele mai stupide laboratoare ale conservatorilor americani, ei bine, această ură va ajunge să-l atingă și pe dânsul. Și atingerea nu va reprezenta nici o experiență plăcută, și nici una curată. Vom putea spune că va culege fix ceea ce a semănat.