Cum a ajuns limba română să denumească furtul de lucruri mărunte, „găinării”? Misterul ni se lămurește dacă deschidem Pravila lui Vasile Lupu (1646). Pravila lui Vasile Lupu a fost primul cod de legi scris de pe teritoriul Țărilor Române. El nu s-a născut din neant, probabil codifica legiuiri mai vechi care erau păstrate oral sau parțial în scris. Și iată ce ne zice pravila la punctele 110-111:
„110. Cel ce va fura găini, gânște și alte păsări dumeasnice, de va fura o dată, de dooă ori, a treia oară să-l spândzure.
111. Cela ce va fura furtușag mare, de oara dentăi să-l spândzure.”
Avem codificată aici, așadar, diferența dintre un furt mic și un furt mare. Pentru țăranul român pedeapsa risca să fie maximală (moartea) chiar și în cazul unui furt mic, de aceea ne putem închipui că țăranii furau rar, și numai de nevoie, ca să nu riște să li se adune numărul furturilor și să sfârșească în ștreang. Ne putem închipui că țăranii săraci nevoiți să mai fure câte o găină (sau ceva similar) la un moment dat, erau pedepsiți în vreun fel anume, pe măsura faptei: cel mai probabil erau biciuiți și mustrați aspru de oamenii boierului de a cărui moșie aparțineau.
Dar iată ce citim mai încolo, la pct. 123, despre țigani:
„123. Țiganul sau țiganca lui, sau copilul, de va fura odată, sau de dooă ori, sau și de trei ori, găină, gânscă sau alt lucru micșor, să să iarte; iară de va fi alt lucru mai mare furat, să să cearte ca și fie ce fur.”
Iată deci că, surprinzător, deși țăranul român era în pericol să-și piardă capul dacă persista în furtișagurile mărunte (ilustrate prin ideea furtului unei găini - „găinărie”), țiganului i se ierta acest obicei nefast. Ceea ce, e lesne de înțeles, probabil că ducea la permanentizarea obiceiului, spre disperarea bietului țăran din a cărui gospodărie furau țiganii.
Explicația acestei indulgențe față de țigani e ușor de înțeles. În Evul Mediu românesc țiganii erau robi, practic erau „proprietatea” boierilor sau a mănăstirilor, chiar dacă majoritatea lor se puteau plimba liberi prin țară cu sălașul lor țigănesc. Sub influența unor militanți contemporani oengiști există tendința de a echivala robia țiganilor din Principate cu sclavia americano-africanilor din America de Nord, ceea ce e complet fals: negrii din America (sclavii) erau „factor de producție” pe plantații, practic bunăstarea inițială a unei părți bune din Americi s-a clădit pe munca forțată a negrilor (și nu numai, că în America de Sud și băștinașii erau forțați să muncească pentru colonizatori, mai ales în mine). Negrii nu puteau părăsi plantația și nu aveau voie să fure. Însă Principatele nu aveau un sistem de exploatare a muncii capitalist pentru simplul motiv că nu aveau o economie capitalistă. „Robia” era mai degrabă una de tip oriental, în care a fi „rob” însemna mai degrabă să fii dependent de stăpânul căruia îi erai alocat pentru diverse munci casnice, fără ca stăpânul să aibă intenția de a comercializa și de a obține profit din produsul acestor munci. Mulți țigani trăiau pe lângă mănăstiri și gospodăriile boierilor și făceau diverse munci practice de care aveau nevoie aceștia: gătit, îngrijirea vitelor, reparații, îngrijirea copiilor etc. Dar și mai mulți țigani erau liberi să cutreiere țara cu sălașul lor țigănesc (în timp s-a încetățenit cuvântul „șatră”) și să facă diverse munci și activități specifice: căldărari, ursari, rudari etc. fiind cel puțin o dată pe an obligați să revină în curtea boierului de care aparțineau, și care cam știa pe unde cutreierau ei, ca să-i plătească o anumită taxă din ceea ce câștigau ei din peregrinările lor de-a lungul anului.
Practic, atunci când un asemenea țigan, poate înfometat fiindcă nu mersese deloc micul lui comerț cu obiecte de alamă, linguri de lemn și ce altceva mai făcea el, fura o găină din curtea cuiva, era ca și cum boierul însuși de care aparținea el lua acea găină - căci țiganul era „proprietatea” unui boier. Și cum nu se punea problema ca un țăran să-l poată pedepsi pe un boier pentru „un furt așa de mărunt”, e de la sine înțeles că țiganii erau liberi să comită câte „găinării” doreau. De aici și cimentarea termenului în limba română, găina fiind probabil cel mai furat „lucru mărunt” din acea epocă.
Nu e exclus ca toleranța aceasta la furt (care era, de fapt, o toleranță a jecmănirii țăranului de către boieri, țăranii neavând obligația legală să-i țină „pe casă și masă” pe țigani, dar fiind obligați să o accepte) să fi avut și un rol evoluționist în dezvoltarea ulterioară a etniei. Țiganii pe care îi vedem azi că „ne fac de râs” prin Occident prin hoțiile lor s-ar putea să fie tocmai urmașii, selectați natural, ai celor care au profitat cu nesimțire de toleranța la furt manifestată în timpul Evului Mediu. Ne putem închipui că țiganii „mai fraieri” nu au făcut mulți purici, adică nu au lăsat mulți urmași, în timp ce țiganii șmecheri, care s-au prins rapid că pot comite „găinării” fără să fie pedepsiți, tocmai fiindcă legea îi apăra, au prosperat în comunitățile lor, fiind mai apreciați decât ceilalți și... perpetuându-și genele.
