Când am lucrat în Ministerul Culturii, în perioada 1999-2000, s-a întâmplat să colaborez cu nimeni altul decât Mihai Fifor, care pe vremea aia era ceva consilier pe la Inspectoratul Județean de Cultură de la Craiova. E mai mare decât mine cu fix 5 ani, suntem amândoi născuți în aceeași zi, numai că el e în 1970, eu în 1975.
Eram amândoi, așadar, foarte tineri. În toată acea perioadă rareori mi s-a întâmplat să mai întâlnesc în acel minister plin de birocrați blazați și leneși un om mai inteligent, mai cultivat, mai decent, mai profesionist decât Mihai Fifor. În plus, vorbea engleza la perfecție. De aceea i-am citit cu plăcere și cu surprindere numele pe lista senatorilor aleși în 2012, crezând că a evoluat în bine, nu în rău. I-am și trimis un email de felicitare pe o adresă găsită online, pe un site electoral. Nu mi-a răspuns. Nici o problemă, nici nu știu dacă citea el adresa aia.
Apoi am văzut cum tot urcă, urcă și iar urcă în ierarhia PSD, în timp ce actele lui de politician deveneau tot mai mici, și mai mici, și mai mici. Fifor, de exemplu, e cel care a semnat infamia achiziției rachetelor lui Trump (4,7 miliarde USD aruncați pe niște fiare care pot fi bombardate cu drone, așa cum au dovedit recent yemeniții în războiul cu Arabia Saudită). În ultima vreme cică era „Secretar General al PSD”, dar - vorba lui frate-miu - „băh, io credeam că ăsta e bodyguardul lui Veorica”.
Mă uitam ieri la moțiune, cum freca la un moment dat un telefon dintr-o mână în alta, apoi își băgase mâinile în buzunare, se uita în toate părțile de la înălțimea celor (aproximativ) 1,85, părea că scrutează sala fix ca un agent de securitate, din ce în ce mai împietrit, ca și cum urma să explodeze ceva. Și ceva chiar a explodat. Apoi, când Veorica dădea declarațiile de după explozie, hop și el, în spatele ei, cu chipul acela atât de caracteristic împietrit, privind în gol, parcă atent doar să nu se ivească o mână din mulțimea de microfoane și s-o apuce pe Veorica de genele alea false, indecent de lungi chiar și pentru o puștoaică, darămite pentru o mamaie de aproape 60 de ani.
Îi mai lipsea casca din ureche.
Cum naiba să evoluezi din a fi un tip inteligent, cultivat, decent și profesionist, la a ajunge țuțăr și yesmen al „partenerului strategic” și bodyguard al uneia care pare că are mai puține clase decât trenul, e peste puterile mele de înțelegere.
Dar e încă un avertisment legat de fragilitatea spectaculoasă de care suferă natura umană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu