De ce nu un Muzeu al Reconcilierii Naționale la Râmnicu Sărat?

Roata istoriei (Socorro, New Mexico)

Societatea românească are nevoie, fără îndoială, de o curățare generală a rănilor trecutului. Dar această curățare nu trebuie făcută, așa cum fac unii cerșetori pe la colțul străzilor, scoțând în evidență anumite răni (în general, de ordin fizic) și ascunzându-le pe altele (mai ales de ordin social și psihologic). Pentru a duce la vindecare, curățarea trebuie să fie generală și generalizată.

Sunt voci la ora actuală care pun problema înființării unui muzeu al comunismului. Mă rog, mai mult un muzeu al răului comunismului, că dacă ar fi să facem un muzeu al comunismului în integralitatea sa atunci, hai să fim serioși, ar trebui arătate multe alte lucruri care nu au avut nimic dezonorant în ele. Eu personal am trăit un început de copilărie foarte frumos la Brăila, până în 1984, și nu voi putea să-mi mint nici fiica, nici nepoții, spunându-le că am trăit o copilărie urâtă, câtă vreme n-a fost așa. Dimpotrivă, majoritatea copiilor din vremea noastră au o copilărie mult mai nefericită și mai nesănătoasă decât cea de care m-am bucurat eu până pe la vârsta de 8-9 ani, înainte să înceapă să se împută lucrurile din cauza aberațiilor binecunoscute făcute de Ceaușescu și de clica sa.

Și aceste voci dau penitenciarul de la Râmnicu Sărat ca un loc foarte potrivit pentru acest muzeu al răului făcut sub regimul comuniștilor. Este o alegere potrivită? O afirm cu toată răspunderea: nu!

Pentru că penitenciarul de la Râmnicu Sărat nu a fost construit de comuniști. În el au avut loc orori încă dinainte de perioada în care a fost administrat de comuniști. Acolo au suferit cu mult înainte de anii '50 țărani răsculați la 1907, legionari (Codreanu și-a petrecut acolo ultima noapte de viață, înainte de a fi executat fără proces), comuniști și mulți alții. Și cine știe câți alți deținuți politici vor fi fost trimiși acolo sub învinuiri de drept comun. Și pornind de la ceea ce s-a întâmplat la Râmnicu Sărat, legionarii, la rândul lor, au comis crimele de la Jilava din noiembrie 1940, care marchează o altă culme a răului politic românesc. Și pornind de la evenimentul Jilava, care a oripilat toată țara, avem rebeliunea din ianuarie 1941 și pogromul antievreiesc. Și pornind de la rebeliune, dictatura antonesciană. Și... și... și... De fapt, acel penitenciar de la Râmnicu Sărat e un vortex al răului politic din România pentru mai bine de jumătate de secol, nu doar pentru câțiva ani postbelici.

Sigur, a revenit autorităților comuniste „onoarea” să fie cele care au pus lacătul pe penitenciarul respectiv, comițând acolo cele mai recente barbarii. Ceea ce nu înseamnă că e corect ca generația noastră să se comporte după principiile sincretismului religios. Adică se ia un loc de cult păgân și se ridică deasupra o biserică creștină pentru a face uitată vechea credință. Sau se ia o sărbătoare păgână mare și se decretează în locul ei o mare sărbătoare creștină. Rememorarea strict a barbariilor comise de autoritățile comuniste ar face, volens nolens, uitate barbariile celelalte. Ceea ce nu e corect.

Trebuie să încetăm odată și odată să mai idealizăm modelul interbelic, peste care s-a suprapus, după al doilea război mondial, comunismul. Realitatea e că România interbelică, oricât ar vrea unii să ne convingă de contrariu, era printre cele mai înapoiate țări din Europa. Să luăm doar câteva statistici pe care le poate găsi oricine cu ușurință [1]:

- în 1938 PIB-ul României pe cap de locuitor era cel mai mic din Europa, de 2 ori mai mic decât în URSS și de până la 5 ori mai mic decât în statele occidentale avansate (Elveția, Marea Britanie, Danemarca);
- speranța de viață în 1938 era în jur de 41 de ani, cea mai mică din Europa și comparabilă cu cea din Iugoslavia; spre comparație, în anumite țări occidentale deja depășise 60 de ani;
- mortalitatea infantilă era cea mai mare din Europa, cu 182,5/1000 pentru copii sub un an [2];
- România avea cel mai mare procentaj de populație analfabetă, nu mai puțin de 54,5% (ceea ce mai târziu, în timpul războiului, avea să aibă repercursiuni grave asupra capacității de luptă a țăranilor-soldați români, trimiși carne de tun într-un război tehnologizat ale cărui metode și tehnici nu le înțelegeau);
- „grânarul” Europei avea o producție de cereale la hectar de câteva ori mai mică decât țările avansate (10,3 chintale vs. 15-30 de chintale)
- România avea cea mai mică productivitate a muncii în agricultură din toată Europa (80 dolari / persoană ocupată vs. 2-500 în alte țări europene);
- România avea una dintre cele mai mici producții industriale / locuitor din Europa, singura care stătea mai prost fiind Bulgaria (și, la un nivel comparativ, probabil Grecia și Iugoslavia despre care nu există studii)
- etc. etc. etc.

Toate aceste seturi de date, și nu numai, arată convingător și fără posibilitatea de a nega că România interbelică e departe de imaginea paradisiacă pe care gândirea dominantă ne îndeamnă s-o îngurgităm pe nemestecate [3]. Pur și simplu România era o țară scandalos de înapoiată chiar și pentru standardele vremii, poate și din cauză că se afla în proximitatea Balcanilor (regiunea cea mai subdezvoltată a Europei acelor ani) dar cu siguranță și din cauză că modelul politic era unul complet nedemocratic, reflectând o redistribuire complet inechitabilă a resurselor, profiturilor, investițiilor și serviciilor sociale. Fiindcă un alt mare mit care ar trebui demontat e acela cu așa-zisa Constituție senzațional de progresistă de la 1923. În realitate votul universal nici măcar nu era acceptat (femeile nu aveau drept de vot iar în cazul bărbaților existau încă restricții importante legate de vârstă) iar cu prilejul alegerilor toată Europa era martora unui fenomen mai degrabă  paranormal: partidul aflat la guvernare se bucura de o „ciudată” bunăvoință a electoratului, numită în epocă „zestrea guvernului” [4], ceea ce făcea ca partidul respectiv să „primească” în mod constant cu până la 60% mai multe voturi decât dacă s-ar fi aflat în opoziție. „Zestrea” a fost maximă la primele alegeri ținute după noua Constituție și a devenit din ce în ce mai mică pe măsură ce populația se deștepta tot mai mult și nu mai vota ca turma, ajungând ca la alegerile din 1937, după cum bine se știe, nici un partid să nu reușească să întrunească pragul necesar pentru obținerea primei electorale, ceea ce a provocat criza politică în urma căreia a început șirul dictaturilor care nu s-a terminat decât în 1989.

Și atunci, ce a fost comunismul anilor '50? A fost un fenomen izolat, o ruptură în destinul fericit al nației, sau mai degrabă o încununare supremă a unei epoci de o barbarie cumplită și de un primitivism feroce? Răspunsul și-l poate da fiecare. Cui îi place să creadă că România era buricul Europei în 1938, culmea culmilor, o oază de prosperitate, o cetate a culturii mondiale, „grânarul Europei” și alte asemenea trăznăi, n-are decât să plutească în continuare sedus de propria narcoză. Eu insist asupra ideii că între anii '50 și anii interbelici nu a fost decât o ruptură de formă, nu de fond. S-a învârtit nițel roata istoriei și o parte dintre cei care erau sub teroarea adversarilor politici în perioada interbelică, au ajuns la rândul lor să terorizeze. Ceea ce s-a întâmplat cu micul, dar nu chiar insignifiantul [5] partid comunist român, ajuns efectiv din pușcărie [6] direct la borcanul cu miere ar trebui să îndemne pe oricine la reflecție și la un pic de umilință, nicidecum la asumarea cu trufie a unei pretinse victorii, pentru că destinul comuniștilor e o demonstrație peremptorie a faptului că roata istoriei se învârte și se sucește de mai multe ori, și mult mai des, și mult mai ciudat decât credem...

Iată de ce, pe de o parte, e incorect față de integralitatea adevărului istoric, și pe de altă parte incorect față de noi înșine să se plaseze doar un muzeu al răului comunist la Râmnicu Sărat. Dintre multele prostii făcute de comuniști se pot identifica destule locuri a căror istorie nefastă să le aparțină în exclusivitate (s-ar putea amenaja un asemenea muzeu chiar în Casa Poporului, care a fost construită prin dărâmarea unei părți istorice a Bucureștiului). Prin ceea ce au văzut zidurile sale Râmnicu Sărat ar fi mult mai potrivit pentru un Muzeu al Reconcilierii Naționale. Dacă vrem ca nimic să nu se mai repete, atunci nimic nu trebuie uitat. Și trebuie să ne propunem ca, în numele culturii și al educației, generațiile viitoare să celebreze printr-un asemenea muzeu al reconcilierii bucuria de a trăi cu toții împreună în România, nu ura fratricidă dezlănțuită împotriva celor care sunt și gândesc diferit.

--
[1]  Eu le-am luat din lucrarea lui Bogdan Murgescu, România și Europa - Acumularea decalajelor, Polirom 2010
[2] Și câți, oare, până în 3 ani?... țin minte că bunicii mei aveau cam toți povești cu frați și surori morți de mici; taică-miu a avut vreo 3 frați mai mari care au murit în fragedă pruncie până să se nască el, și chiar și el a fost la un pas de moarte când era foarte mic.
[3] Din păcate cercetarea istorică în această direcție, a demascării răului interbelic, se află încă într-o fază incipientă, pentru că orice istoric își riscă reputația abordând asemenea teme care l-ar face instant să pară un „comunist”. Tocmai de aceea cercetarea lui Bogdan Murgescu merită promovată pe toate canalele, pentru că e una din puținele existente care nu pot fi acuzate că au fost făcute în timpul sau la comanda comuniștilor.
[4] Eu am găsit expresia explicată la un cercetător interbelic, Marcel Ivan, în Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice - 1919-1932
[5] Treaba cu cei o mie de membri ai PCR e una dintre prostiile sforăitoare care se tot repetă ad nauseam, dar care poate fi ușor demontată: în primul rând partidul era ilegal, deci numărul membrilor e total insignifiant, fiindcă nu se puteau organiza; în al doilea rând, dacă erau doar o mie, cum se face că autoritățile vremii dețineau constant în pușcării, în fiecare moment, sute de comuniști?... de unde atâția?... în al treilea rând, dacă în România erau doar o mie de comuniști, cum se face că în 1931 Blocul Muncitoresc-Țărănesc, partidul paravan al comuniștilor, luase peste 100.000 de voturi, și asta doar la nivelul a 40% din județe, voturi din care autoritățile timpului fuseseră nevoite să-i recunoască 73.000?... în al patrulea rând, dacă erau așa de insignifianți, cum se explică teama de insurecție a lui Armand Călinescu din 1933, după grevele de la Grivița, pe care el însuși o povestește cu lux de amănunte în cartea de Discursuri parlamentare, vol. II, pp.  40-50?... ce insurecție puteau provoca o mână de oameni?...
[6] E o realitate faptul că mulți viitori lideri comuniști se aflau, la 23 august 1944, în închisoare. Însuși Gheorghiu-Dej abia evadase de câteva zile, pierzând momentul 23 august și ajungând în București la câteva zile bune după ce evenimentul se consumase.