Ce vreau să spun cu asta?
Gândirea științifică modernă are la bază câteva principii, printre care se află, la loc de cinste, principiul cauzalității: întotdeauna o anumită cauză va avea un anumit efect. Acest principiu de bază în cercetarea științifică a fost pus sub semnul întrebării abia recent, în ultimii 50-60 de ani, și numai în arii științifice precum fizica cuantică sau astrofizica. În general însă, pe planeta Pământ, adică în viața de zi cu zi, principiul cauzalității încă e, neclintit, la putere. Dacă ciocnim o mașină de un copac, sigur o vom îndoi. Dacă dăm foc unei fâșii de magneziu, sigur va izbucni o flacără orbitoare. Dacă băgăm un pahar cu apă la congelator, apa se va transforma negreșit în gheață. Și tot așa. Aceeași cauză are mereu același efect. De aici decurge capacitatea de predicție a științei și, cu consecințele de rigoare, capacitatea umană de a beneficia de ceea ce îi oferă știința.
Conform principiului cauzalității, dacă o ideologie ar fi propovăduit ura necondiționată față de o altă ideologie, sau față de o religie, sau față de un grup de oameni, sigur s-ar fi ajuns la ceva nasol. Așa a fost întotdeauna în ultimele secole, și nu ar fi avut de ce să fie altfel acum. Începând cu iacobinii francezi și terminând cu ideologia lui Pol Pot. Câtă vreme cineva susține că celălalt este demn de dispreț, prost, idiot, consecința ultimă a acestei atitudini va fi, în cele din urmă, tentativa de suprimare a celuilalt. Nu există cale de întors, există doar diferențe de execuție: închiderea în lagăre, arderea pe rug etc.
Breivik este un rezultat perfect logic al ideologiei urii care amestecă la grămadă și pe nemestecate marxismul, islamismul, ecologismul, multiculturalismul și nu numai. Ceea ce e cu adevărat șocant la cazul Breivik e amploarea atentatului, nu atentatul în sine. Atentatul se înscrie perfect într-o logică a urii. Nu îi puteai cere lui Breivik să-i bălăcărească pe „marxiștii culturali” și apoi să se ducă să-i pupe pe tinerii de pe insula Utoya.
Relația cauzală între o ideologie a urii și un atentat sângeros și inutil e mai mult decât clară pentru orice om de bun simț. În locul tuturor celor de bună credință care au susținut sau încă mai susțin aberațiile ce l-au făcut posibil pe Breivik, eu personal aș fi căutat să văd care sunt problemele ideologiei mele, și să le corectez. La mine pe stradă, de exemplu (undeva în București), e un arăbete, Omar, care are de cel puțin 10 ani un mic aprozar. Omul e însurat cu o româncă de-a noastră și aprozarul lui rezistă chit că pe stradă mai avem un Mega Image și un Mic.ro. Chestie care spune multe despre cât îl apreciază oamenii din cartier pe arab. Atunci, când zicem că „toți musulmanii ie răi”, ar trebui să-i pun o bombă sub cur și lui Omar ca să ne simțim răcoriți la creier? Nu cumva e ceva în neregulă cu felul în care îi percepem pe musulmani? Nu cumva problema nu e cu musulmanii în general ci exclusiv cu islamiștii extremiști? Păi atunci, hai să mergem la cauzele extremismului, să vedem ce îl face posibil, ce îl perpetuează. Să vedem de ce unii musulmani se pot integra bine mersi, și de ce alții promovează sharia. Trebuie să existe o explicație.
Ori, constatăm cu stupefacție că în loc să analizeze lucid situația post-Breivik și să-și reformeze pozițiile în așa fel încât să excludă pe viitor orice posibilă simpatie față de terorism, o mulțime de ideologi apropiați de dreapta reacționară preferă mai degrabă să coboare gândirea științifică și argumentația la nivel de ev mediu decât să spună răspicat: „Am luat-o pe un drum greșit. Am remarcat o problemă, extremismul islamic, dar nu am fost pregătiți să o rezolvăm cum trebuie.” Și ajungem astfel la curioasa renaștere a aristotelismului de care e vorba în titlul acestui articol.
Problema cauzalității la Aristotel e mult mai „subtilă” decât în știința modernă. Pentru Aristotel există 4 tipuri de cauze:
- cauza materială: adică materia care alcătuiește un obiect. De exemplu, cauza materială a unui scaun este lemnul (scaunul nu ar putea exista dacă nu ar exista mai întâi lemnul).
- cauza formală: adică forma obiectului (dacă nu ar exista forma de scaun, nici scaunul nu ar exista, pentru că nu ar fi scaun).
- cauza eficientă: adică ceea ce face posibil ca obiectul să fie așa și nu altfel. De exemplu, la un scaun cauza eficientă e meșteșugul tâmplarului. Fără acest meșteșug, scaunul nu ar putea exista.
- cauza finală: adică scopul pentru care există un obiect. De exemplu, cauza finală a scaunului poate fi oboseala. Dacă omul nu e obosit, nu are nevoie de scaun.
Iată de ce o serie întreagă de explicații și comentarii pe care am avut prilejul să le citesc în ultima săptămână vizavi de atentatul lui Breivik par desprinse, parcă, halucinant, dintr-o dezbatere scolastică medievală. Bunăoară, tot ceea ce Mircea Mihăieș [1] a înțeles din atentantul de la Oslo e că în urma acestui atentat ideile „corect politice”, care chipurile ar domina politica europeană de azi, vor avea un motiv de a pune „un stigmat” pe toți cei care mai cred în valorile creștine. Iată, așadar, cauza finală a atentatului, în cazul în care vă întrebați care e aceasta: stigmatizarea bunilor creștini! Pentru Dragoș Paul Aligică [2] da, ceea ce s-a întâmplat la Oslo este un „incident regretabil”, dar el se datorează deceniilor întregi în care elita occidentală a încurajat politici de imigrare care „subminează” identitatea națională a atâtor popoare. Iată, așadar, cauza eficientă a atentatului: insistența politicienilor occidentali pe ideile multiculturaliste! De aceeași părere e și senatorul Urban, pentru care vinovați de atentatul lui Breivik sunt politicienii care au „disprețuit și ignorat” poporul [3]. Pentru Bogdan Glăvan [4], comentator libertarian care din când în când are articole bune pe Standard.ro, dar de multe ori are și unele incredibil de proaste, terorismul ca armă politică trebuie urmărit până la cei care i-au dat naștere. Și cine altcineva, dacă nu Saint-Just în timpul Revoluției Franceze? Saint-Just care era, firește, de stânga. Iată așadar că avem și cauza formală a atentatului lui Breivik, adică forma atentatului, și pe ea scrie mare, cu litere sclipitoare, „S-T-Â-N-G-A”. Păcat că Glăvan e prea ignorant ca să aibă habar, bunăoară, de faptul că terorismul ca armă politică e mult mai vechi decât crede el și se datorează facțiunii optimates din Roma antică, adică nobilimea privilegiată, care începând cu Tiberius Gracchus (asasinat în 123 î. Ch.) și-a ucis frecvent adversarii și chiar și pe suporterii acestora. Ultimul de pe listă fiind, cu voia dumneavoastră, Iulius Cezar în anul 44 î.Ch. Oricum, nu că ar avea vreo relevanță aceste amănunte. De apariția lui Breivik nu sunt vinovați nici Cicero, nici Pol Pot, nici Stalin, nici Saint-Just. Breivik trebuie analizat strict în contextul actual.
Decât să-și pună niște întrebări sincere despre felul în care s-ar putea evita pe viitor asocierea cu derapaje precum cel al lui Breivik, mulți preferă mai degrabă să scoată de la naftalină practici discursive de tip medieval, în care principiul simplu și modern al cauzalității este înlocuit cu orice altceva ar putea evita o discuție sinceră despre cele întâmplate acolo. Refuzând astfel să-și asume responsabilitatea aderării la un curent de idei ce a dat naștere unui atentator xenofob, și refuzând să-și revizuiască sincer modul de a pune anumite probleme (care în sinea lor pot fi absolut legitime!), ei devin deja simpatizanții viitorului Breivik.
--
[1] v. articolul Conspirație în pădurea norvegiană din EVZ
[2] v. articolul Despre Oslo, incorect politic în 22
[3] v. celebra însemnare de pe blog intitulată Nu Breivik a comis atentatul ci actualii lideri care conduc în UE!!
[4] v. articolul Iulie negru (1789, 2011) pe Standard.ro
Gândirea științifică modernă are la bază câteva principii, printre care se află, la loc de cinste, principiul cauzalității: întotdeauna o anumită cauză va avea un anumit efect. Acest principiu de bază în cercetarea științifică a fost pus sub semnul întrebării abia recent, în ultimii 50-60 de ani, și numai în arii științifice precum fizica cuantică sau astrofizica. În general însă, pe planeta Pământ, adică în viața de zi cu zi, principiul cauzalității încă e, neclintit, la putere. Dacă ciocnim o mașină de un copac, sigur o vom îndoi. Dacă dăm foc unei fâșii de magneziu, sigur va izbucni o flacără orbitoare. Dacă băgăm un pahar cu apă la congelator, apa se va transforma negreșit în gheață. Și tot așa. Aceeași cauză are mereu același efect. De aici decurge capacitatea de predicție a științei și, cu consecințele de rigoare, capacitatea umană de a beneficia de ceea ce îi oferă știința.
Conform principiului cauzalității, dacă o ideologie ar fi propovăduit ura necondiționată față de o altă ideologie, sau față de o religie, sau față de un grup de oameni, sigur s-ar fi ajuns la ceva nasol. Așa a fost întotdeauna în ultimele secole, și nu ar fi avut de ce să fie altfel acum. Începând cu iacobinii francezi și terminând cu ideologia lui Pol Pot. Câtă vreme cineva susține că celălalt este demn de dispreț, prost, idiot, consecința ultimă a acestei atitudini va fi, în cele din urmă, tentativa de suprimare a celuilalt. Nu există cale de întors, există doar diferențe de execuție: închiderea în lagăre, arderea pe rug etc.
Breivik este un rezultat perfect logic al ideologiei urii care amestecă la grămadă și pe nemestecate marxismul, islamismul, ecologismul, multiculturalismul și nu numai. Ceea ce e cu adevărat șocant la cazul Breivik e amploarea atentatului, nu atentatul în sine. Atentatul se înscrie perfect într-o logică a urii. Nu îi puteai cere lui Breivik să-i bălăcărească pe „marxiștii culturali” și apoi să se ducă să-i pupe pe tinerii de pe insula Utoya.
Relația cauzală între o ideologie a urii și un atentat sângeros și inutil e mai mult decât clară pentru orice om de bun simț. În locul tuturor celor de bună credință care au susținut sau încă mai susțin aberațiile ce l-au făcut posibil pe Breivik, eu personal aș fi căutat să văd care sunt problemele ideologiei mele, și să le corectez. La mine pe stradă, de exemplu (undeva în București), e un arăbete, Omar, care are de cel puțin 10 ani un mic aprozar. Omul e însurat cu o româncă de-a noastră și aprozarul lui rezistă chit că pe stradă mai avem un Mega Image și un Mic.ro. Chestie care spune multe despre cât îl apreciază oamenii din cartier pe arab. Atunci, când zicem că „toți musulmanii ie răi”, ar trebui să-i pun o bombă sub cur și lui Omar ca să ne simțim răcoriți la creier? Nu cumva e ceva în neregulă cu felul în care îi percepem pe musulmani? Nu cumva problema nu e cu musulmanii în general ci exclusiv cu islamiștii extremiști? Păi atunci, hai să mergem la cauzele extremismului, să vedem ce îl face posibil, ce îl perpetuează. Să vedem de ce unii musulmani se pot integra bine mersi, și de ce alții promovează sharia. Trebuie să existe o explicație.
Ori, constatăm cu stupefacție că în loc să analizeze lucid situația post-Breivik și să-și reformeze pozițiile în așa fel încât să excludă pe viitor orice posibilă simpatie față de terorism, o mulțime de ideologi apropiați de dreapta reacționară preferă mai degrabă să coboare gândirea științifică și argumentația la nivel de ev mediu decât să spună răspicat: „Am luat-o pe un drum greșit. Am remarcat o problemă, extremismul islamic, dar nu am fost pregătiți să o rezolvăm cum trebuie.” Și ajungem astfel la curioasa renaștere a aristotelismului de care e vorba în titlul acestui articol.
Problema cauzalității la Aristotel e mult mai „subtilă” decât în știința modernă. Pentru Aristotel există 4 tipuri de cauze:
- cauza materială: adică materia care alcătuiește un obiect. De exemplu, cauza materială a unui scaun este lemnul (scaunul nu ar putea exista dacă nu ar exista mai întâi lemnul).
- cauza formală: adică forma obiectului (dacă nu ar exista forma de scaun, nici scaunul nu ar exista, pentru că nu ar fi scaun).
- cauza eficientă: adică ceea ce face posibil ca obiectul să fie așa și nu altfel. De exemplu, la un scaun cauza eficientă e meșteșugul tâmplarului. Fără acest meșteșug, scaunul nu ar putea exista.
- cauza finală: adică scopul pentru care există un obiect. De exemplu, cauza finală a scaunului poate fi oboseala. Dacă omul nu e obosit, nu are nevoie de scaun.
Iată de ce o serie întreagă de explicații și comentarii pe care am avut prilejul să le citesc în ultima săptămână vizavi de atentatul lui Breivik par desprinse, parcă, halucinant, dintr-o dezbatere scolastică medievală. Bunăoară, tot ceea ce Mircea Mihăieș [1] a înțeles din atentantul de la Oslo e că în urma acestui atentat ideile „corect politice”, care chipurile ar domina politica europeană de azi, vor avea un motiv de a pune „un stigmat” pe toți cei care mai cred în valorile creștine. Iată, așadar, cauza finală a atentatului, în cazul în care vă întrebați care e aceasta: stigmatizarea bunilor creștini! Pentru Dragoș Paul Aligică [2] da, ceea ce s-a întâmplat la Oslo este un „incident regretabil”, dar el se datorează deceniilor întregi în care elita occidentală a încurajat politici de imigrare care „subminează” identitatea națională a atâtor popoare. Iată, așadar, cauza eficientă a atentatului: insistența politicienilor occidentali pe ideile multiculturaliste! De aceeași părere e și senatorul Urban, pentru care vinovați de atentatul lui Breivik sunt politicienii care au „disprețuit și ignorat” poporul [3]. Pentru Bogdan Glăvan [4], comentator libertarian care din când în când are articole bune pe Standard.ro, dar de multe ori are și unele incredibil de proaste, terorismul ca armă politică trebuie urmărit până la cei care i-au dat naștere. Și cine altcineva, dacă nu Saint-Just în timpul Revoluției Franceze? Saint-Just care era, firește, de stânga. Iată așadar că avem și cauza formală a atentatului lui Breivik, adică forma atentatului, și pe ea scrie mare, cu litere sclipitoare, „S-T-Â-N-G-A”. Păcat că Glăvan e prea ignorant ca să aibă habar, bunăoară, de faptul că terorismul ca armă politică e mult mai vechi decât crede el și se datorează facțiunii optimates din Roma antică, adică nobilimea privilegiată, care începând cu Tiberius Gracchus (asasinat în 123 î. Ch.) și-a ucis frecvent adversarii și chiar și pe suporterii acestora. Ultimul de pe listă fiind, cu voia dumneavoastră, Iulius Cezar în anul 44 î.Ch. Oricum, nu că ar avea vreo relevanță aceste amănunte. De apariția lui Breivik nu sunt vinovați nici Cicero, nici Pol Pot, nici Stalin, nici Saint-Just. Breivik trebuie analizat strict în contextul actual.
Decât să-și pună niște întrebări sincere despre felul în care s-ar putea evita pe viitor asocierea cu derapaje precum cel al lui Breivik, mulți preferă mai degrabă să scoată de la naftalină practici discursive de tip medieval, în care principiul simplu și modern al cauzalității este înlocuit cu orice altceva ar putea evita o discuție sinceră despre cele întâmplate acolo. Refuzând astfel să-și asume responsabilitatea aderării la un curent de idei ce a dat naștere unui atentator xenofob, și refuzând să-și revizuiască sincer modul de a pune anumite probleme (care în sinea lor pot fi absolut legitime!), ei devin deja simpatizanții viitorului Breivik.
--
[1] v. articolul Conspirație în pădurea norvegiană din EVZ
[2] v. articolul Despre Oslo, incorect politic în 22
[3] v. celebra însemnare de pe blog intitulată Nu Breivik a comis atentatul ci actualii lideri care conduc în UE!!
[4] v. articolul Iulie negru (1789, 2011) pe Standard.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu