23 august, un act istoric de care trebuie să fim mândri

Apropo de ceea ce a declarat alcoolistul #1 ieri: cred că ar fi cazul să demontăm nu doar miturile colportate de bolșevici împotriva Regelui, dar și pe cele colportate, împotriva noastră ca popor, de diverși occidentali. Și care, de multe ori, le dau apă la moară tocmai miturilor bolșevice.

Bunăoară, de când mă știu am tot auzit chestia asta cu „România care a fost singura țară care a schimbat tabăra” și care, vezi Doamne, a tras împotriva nemților după ce s-a pupat în bot cu ei. Cică nemții ar fi foarte supărați pe noi, istoricește vorbind, din cauza asta.

Avem de-a face cu o prostie și cu o mare minciună căreia, ca români, trebuie să-i retezăm scurt aripile. Și să dăm peste bot oricui o susține.

Problema se pune în felul următor.

În primul rând, este o mare măgărie să nu recunoști că România a luptat în WW2 alături de Germania până aproape de epuizare, ceea ce ar fi făcut futilă orice rezistență ulterioară împotriva Armatei Roșii. România a pierdut două armate întregi (a 3-a și a 4-a) și a contabilizat în războiul din Răsărit sute de mii de morți și de răniți. Rezistența pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, imaginată de Mareșalul Antonescu, era o simplă fantezie. România a făcut la 23 august 1944 ceea ce era normal să facă: a capitulat în fața unui dușman superior, atât tehnic cât și numeric. Același lucru ar fi trebuit să-l facă și dementul de Hitler, încă din primăvara lui 1944, sau cel mai târziu după debarcarea din Normandia, dacă și-ar fi iubit cu adevărat poporul. Dar nu a făcut-o, fiindcă era dement, paranoic și drogat cu cocaină.

În al doilea rând, războiul împotriva Germaniei, așa zisa „trădare” a românilor, nu a fost decât conjunctural un război împotriva Germaniei. El a fost mai întâi de toate un război pentru eliberarea Ardealului. Din punctul nostru de vedere s-a încheiat cu victoria totală împotriva regimului hortist (ulterior szalazist), care ne furase Ardealul în 1940, și împotriva aliatului acestuia, Germania. Iarăși, trebuie subliniat: germanii se puteau retrage în liniște din România  (după actul de la 23 august rușilor le-au trebuit câteva zile bune, dacă nu mă înșel nu mai puțin de o săptămână, până să ajungă efectiv la București), respectând decizia poporului român și a Regelui său. Nu au făcut-o. Dimpotrivă, au încercat să-l aresteze pe Rege și să nesocotească dorința populației. Așa că războiul româno-german a devenit iminent și a fost vina exclusivă a regimului hitlerist.

În al treilea rând, faptul că România a fost singura țară care a schimbat tabăra în WW2 e o mare inexactitate și o mare nerușinare.

Bulgaria, de pildă, a procedat exact ca noi, și bulgarii nici măcar nu aveau vreo motivație anume împotriva germanilor (nu aveau un Ardeal de recuperat). Au fost aliații nemților până în septembrie 1944 și apoi au trecut de partea rușilor. Chiar dacă nu au jucat nici un rol în războiul împotriva URSS, bulgarii au fost extrem de activi în peninsula Balcanică, în agresiunile împotriva Iugoslaviei și Greciei. După ce a schimbat tabăra, armata bulgară a luptat împotriva nemților până la Klagenfurt, în Austria.

La fel a procedat și Finlanda, care după armistițiul de la Moscova din septembrie 1944 a încetat ostilitățile cu Uniunea Sovietică și a luptat împotriva armatelor germane staționate în Laponia, pe care le-a gonit în Norvegia (aflată sub ocupație nazistă).

Despre Italia, ce s-ar mai putea spune? Italienii au schimbat tabăra încă din 1943, deși erau una din puterile inițiale ale Axei.

Acestea fiind spuse, eu unul nu pot decât să-mi reafirm convingerea că actul de la 23 august 1944 a fost unul logic, salvator pentru poporul român, și perfect coerent cu contextul complicat din acea perioadă. Ceea ce s-a întâmplat atunci nu trebuie să ne rușineze nici față de nemți, nici față de nimeni altcineva. Dimpotrivă, trebuie să fim mândri că generația bunicilor noștri a participat la acel act. Iar Regele Mihai, care și-a asumat răspunderea actului de la 23 august, și-a făcut pe deplin datoria față de acest popor și merită toată considerația noastră, spre deosebire de mizerabilii săi detractori contemporani.