8.7.10

Spania sau Olanda? Cine va sparge ghinionul?

Trebuie să recunosc că e pentru prima oară când, în sfârşit, încep să capăt respect pentru echipa Spaniei care, de când mă ştiu, invocă fel de fel de scuze pentru a nu face performanţă.

În '82, au fost prea apăsaţi de faptul că jucau pe teren propriu. În '86 au avut ghinion cu Belgia (da, chiar au avut, dar asta nu e o scuză, pentru că Belgia lui Enzo Scifo era o echipă mult mai slabă decât Spania lui Butragueno). În '94 a fost Roberto Baggio într-o formă excepţională. În 2002 au fost furaţi de arbitru în meciul cu Coreea de Sud (da, chiar au fost furaţi, dar la valoarea ei Spania ar fi trebuit să bată cu 3-0, nu să ajungă la penaltiuri). Şi uite aşa naţionala Spaniei făcea mereu rahatul praf, în ciuda faptului că nu a dus niciodată lipsă de jucători excepţionali, de antrenori excelenţi şi de o bază de selecţie imensă.

Întotdeauna s-a spus că vinovatul principal e sistemul competiţional intern. Campionatul spaniol a fost mereu unul foarte lung iar echipele de top spaniole au jucat mereu până în ultimele faze ale cupelor europene, astfel încât jucătorii ajungeau foarte obosiţi la turneele finale. Explicaţia are, cu siguranţă, un oarecare sens. Îmi aduc aminte de un an în care campionatul spaniol a avut 22 de echipe, sezonul s-a terminat cu fix 2 săptămâni înainte de începerea turneului final şi Spania a fost eliminată din turul 1.

Iată însă că actuala generaţie de jucători a reuşit să depăşească dificultăţile date de calendarul competiţional intern. Sau poate că federaţia spaniolă a reuşit, în fine, să le ofere jucătorilor condiţii optime de antrenament şi recuperare după un sezon obositor. Cert este că Spania, după titlul european din 2008, confirmă acum că a depăşit problemele trecutului, poate face constant performanţă şi după zeci de ani de secetă, e gata să-şi "cimenteze" poziţia la vârful fotbalului mondial.

Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre Olanda. De când au inventat "fotbalul total" în urmă cu 40 de ani, olandezii au fost mereu o sperietoare... pe hârtie. Generaţia lui Gullit, Rijkaard şi Van Basten s-a bucurat de un succes meteoric, reuşind un singur titlu european, în 1988. De atunci olandezii au schimbat vreo 3 generaţii de jucători care nu au mai reuşit să joace vreo finală importantă nici măcar atunci când un turneu final s-a desfăşurat pe terenul lor (la Europenele din 2000). Practic, finala de acum este prima pentru fotbalul olandez după 22 de ani.

Avem de-a face, aşadar, cu o finală între două echipe care în mod tradiţional se numărau printre decepţiile turneelor finale. Spre cinstea lor, ambele formaţii au reuşit să treacă peste momentul cel mai dificil al turneului final, moment care în alţi ani ar fi însemnat sigur eliminarea: Spania a reuşit să depăşească şocul pierderii primului meci din grupe în timp ce olandezii au reuşit să depăşească şocul de a fi conduşi la pauză, în sfert de finală, de ditamai Brazilia. Cu alte generaţii de jucători, Spania ar fi fost de multă vreme acasă, iar olandezii s-ar fi consolat cu faptul că, iată, au avut ghinion încă o dată şi au nimerit peste Brazilia. Nu a fost cazul. Atât spaniolii, cât şi olandezii, au luptat pentru şansa lor şi joacă finala absolut meritat. E greu de spus totuşi dacă Spania sau Olanda sunt cu adevărat cele mai bune echipe ajunse în finală. Pentru mine alte două echipe foarte bune au fost Brazilia şi Uruguay. Dar Brazilia şi-a făcut praf turneul final dintr-o singură repriză jucată prost, în timp ce Uruguay a trebuit să joace semifinala împotriva Olandei cu o apărare improvizată şi fără Luis Suarez în atac. Însă ghinioanele fac parte din joc. Anul ăsta Spania şi Olanda au beneficiat până acum şi de acel noroc fără de care marea performanţă nu e posibilă, oricâtă valoare ai avea. Rămâne de văzut cine va sparge ghinionul şi în finală, şi cine va rămâne... eternul perdant.

Un comentariu:

geomarz spunea...

Eu ţin cu Spania !!!
Chestie de gintă...