Ești nervos pe clasa politică? Atunci du-te la vot și votează ce îți zic eu aici!

După primele exit-poll-uri, la ora 21:46

Ei, înseamnă că oamenilor le place cu golanii ăștia sau poate că ar fi trebuit scos acest apel în urmă cu 2-3 săptămâni. La 7,5 milioane de votanți nu avem ce să sperăm: ALDE, UDMR și PMP au trecut cu siguranță pragul electoral. Bine măcar că nu intră Ghiță și cu micul său partid neofascist PRU. Dar îi bag în mă-sa anticipat pe toți pe care îi voi mai auzi de acum încolo că se plâng că „n-au cu cine” și că „toți politicienii sunt hoți”. Nu știu dacă toți politicienii sunt hoți, dar mulți dintre cei care nu votează sigur sunt complici cu hoții.

Articolul original

Ești nervos pe clasa politică și simți că n-ai pe cine să votezi? Ok, îți înțeleg sentimentul și îți zic: poți să le-o tragi anumitor politicieni mult mai rău decât ai crede tu și ar crede ei, dacă te duci să votezi. Nu, nu te voi îndemna să votezi cu USR-ul (o mizerie viitoare a politicii românești, de teapa PP-DD-ului, adică niște „anti-sistemici” făcuți în laboratoarele sistemului). Nici nu te voi îndemna să-ți anulezi votul. Anularea votului e o cretinătate în sine, pentru că nu anulezi de fapt nimic, îți anulezi doar creierii din cap - pur și simplu îți pierzi ca boul (sau ca vita) 5 minute din viață ca să nu faci nimic, pentru că în calculul procentelor partidelor se vor lua în calcul numai voturile valide, nu cele anulate. Ca să fiu mai clar și să explic ca pentru proști, dacă ies la vot 15 milioane de oameni și 14.999.900 își anulează votul dar 100 votează valid cu niște partide, parlamentul se va forma pe baza voturilor celor 100, nu a celor 14.999.900.

Acum, hai să fim realiști: PSD și PNL vor face parte garantat din viitorul parlament, și, într-o proporție de 90%, probabil și USR-ul. De aceste trei partide nu ai cum să scapi. Putem însă cu toții să le-o tragem atomic următoarelor partide:

- ALDE-le lui Tăriceanu,
- UDMR-ul,
- PMP-ul lui Băsescu,
- PRU-ul lui Sebi Ghiță...

...și să le dăm un șut în cur, aruncându-le afară din parlament. Bine, UDMR-ul mai are șansa pragului alternativ (20% în 4 județe) dar cu puțin noroc îl ratează și pe ăla. Cum așa, cum putem face asta? Păi, foarte simplu: votând valid unul dintre partidele care nu au nici o șansă reală de a intra în parlament. Adică Partidul Socialist Român, Alianța Națională România, Partidul Ecologist Român și România Mare.

Să explicăm. Momentan prezența la vot conform sondajelor, și ținând cont de prezența obișnuită la vot din ultimii 10 ani, va fi undeva în jur de 45%, adică cel mult 8,5 milioane de votanți. Dintre aceștia, însă, de regulă 2-3% își anulează votul, deci ar rămâne ca voturi valide undeva în jur de 8,2 milioane (maxim). Asta înseamnă că pragul electoral de 5% va fi de 410.000 voturi.

Și acum iată mecanismul. Dacă numai 1 milion de cetățeni nervoși se mobilizează și votează unul dintre partidele indicate de mine (adică PSR, ANR, PER sau PRM), pragul electoral va crește spectaculos până la 460.000 de voturi. Iar votul tău, fix așa cum vroiai, va fi ca și cum se va anula. Pentru că nu vei trimite pe nimeni în parlament. Chiar nu e nici un pericol ca vreunul din aceste patru partide să intre în parlament.

Ca fapt divers, în 2012 UDMR-ul - care are cel mai disciplinat electorat din România - a luat doar 380.000 de voturi. La localele din 2016 ALDE a luat 520.000 de voturi, dar e în scădere, nu e sigur că va mai lua mai mult de 450.000 de voturi. PMP a luat 368.000 de voturi la ultimele alegeri locale și 345.000 la europarlamentare, deci cam ăsta le e electoratul. Cu cât votează mai multă lume, cu atât Băse e „pa”.

Te-ai prins? Stai acasă și plânge-te că votul tău nu contează sau că nimeni nu te reprezintă, și atunci votul tău chiar nu contează și nici nu te va reprezenta. Sau, dacă nu vrei să votezi cu un partid consacrat sau pe cale de consacrare - adică PSD, PNL sau USR - atunci mergi la vot și votează cu unul dintre cele patru partide lipsite de șanse și automat pragul electoral va crește. Partidele astea oricum nu au mare potențial electoral, media voturilor lor fiind pe la 70.000 la nivel național. PSR-ul, pe care eu îl cunosc bine, din interior, are un electorat foarte restrâns și nici nu intră în alegeri decât în 32 de județe. PER-ul are un potențial mai măricel, dar nu e prezent decât în 35 de județe. ANR-ul lui Marian Munteanu are un electorat de nișă, neolegionar, maxim 1%. Iar România Mare, la fel ca PER și PSR, nu va alinia candidați decât în vreo 30 și ceva de județe, plus că electoratul naționalist va vota de data asta în principal cu PRU-ul lui Ghiță. Nici o șansă, așadar, ca vreunul dintre partidele astea patru să treacă de 460.000 de voturi și, din greșeală, să intre în parlament. Dacă stai acasă în fotoliu, nu te răcorești. Iar dacă mergi conștient să-ți anulezi votul dă-mi voie să-ți spun că ești un/o tâmpit/-ă. Fă un efort de 5 minute, mergi până la secție și votează cu unul dintre ăștia patru. Va fi ca și cum îți anulezi votul, dar măcar înfigi un bold în ALDE/UDMR/PMP/PRU. La 1.000.000 de bolduri, crede-mă, o să-i doară. Partidul Socialist Român - PSR, Partidul Ecologist Român - PER, România Mare - PRM, Alianța Noastră România - ANR. Votați cu încredere unul dintre aceste partide și dați-i afară din parlament măcar pe Tăriceanu, Ghiță și Băsescu. Runda asta.

Stă în puterea ta să-i dai afară din politică pe bagabonții ăștia. Fă-o!

֎ Dacă ți se pare interesantă ideea mea, nu fi chitră și
dă-i share pe rețelele sociale ֎

Share

Aparent din cauza unui bug, Google și-a concediat azi 80% din agențiile partenere din România

Astăzi dimineață 80% din agențiile partenere Google Adwords au primit un mesaj oficial care le înștiința că nu mai îndeplinesc criteriile de eligibilitate pentru a fi parteneri Google.

Dar ce sunt agențiile partenere? Google își vinde serviciul său de afișare a reclamelor, Adwords, direct către utilizatorii interesați. Dar există o mulțime de utilizatori care nu se ocupă singuri de contul de reclame, ci prin intermediul unui terț, adică un profesionist sau o agenție specializată în marketing digital.

Pentru a deveni agenție partener Google, orice agenție de marketing digital trebuie să îndeplinească niște criterii: să administreze constant bugete de cel puțin 10 000 de dolari / trimestru și să aibă cel puțin un angajat care deține o certificare Google. În plus, orice agenție trebuie să respecte niște cerințe de calitate și nu poate fi certificată decât în domeniul sau domeniile în care înregistrează rezultate. Partenerii care cheltuie semnificativ mai mult și rulează mai mulți clienți primesc statutul de „premier partner”. Ceilalți sunt doar parteneri.

În România, momentan, peisajul în marketing digital e destul de slăbuț, ca să nu zic altfel. Nu există decât 98 de agenții partenere (din care 20 sunt „premier”). Spre comparație, în Lituania sunt 43, în Polonia 393, în Ungaria 94, în Cehia 159. Este clar că piața de aici e subdezvoltată. Dar și subcapitalizată.

Cele 98 de agenții partenere din România angajează în jur de 300 de specialiști calificați, încă pe atâția, probabil, lucrând pe cont propriu și în agenții care nu sunt partenere. Agențiile partenere sunt concentrate într-o proporție covârșitoare în București și Ilfov (75%), pe locul doi, la mare distanță, venind Clujul, cu 9 agenții. În rest, singurele orașe care au mai mult de o agenție partener sunt Brașovul și Iașiul, cu câte 3, și Sibiul, cu 2. În orașe precum Craiova, Tg. Jiu, Suceava, Galați, Pitești etc. nu există nici măcar o singură agenție partener. Ceea ce înseamnă că în orașele alea nu s-a găsit nici măcar o agenție - dacă o exista vreuna... - care să găsească și să administreze bugete locale de cel puțin 10 000 de dolari pe trimestru. Pentru că, mai mult ca sigur, nici nu există atâția bani de investit în marketing digital, oricât de absurd ar părea lucrul ăsta.

Așa că, după ce că piața e așa cum e, adică șubredă, Google a trimis azi-dimineață un email prin care o grămadă de agenții partenere au fost înștiințate că și-au pierdut calificarea. Și a și operat în sistem o schimbare în ton cu emailul. În acest moment agenții reputate pe piața din România, precum Today's, Proclick, Conversion sau WebDigital, care mai sunt și „premier” pe deasupra, apar în căutarea din Google Partners ca fiind ... „fără calificare”. Nu că ar conta. În 6 ani, de când Pinbud (agenția mea) e partener, prin Google Partners n-am fost contactat decât de spameri, iar piața e complet needucată, oamenii uitându-se cruciș dacă le zici că există ceva ce se cheamă certificare Google și care reprezintă o garanție a competenței. Românii au o cultură extraordinar de dezvoltată a șurubăritului propriu, sub capotă, și de aceea e greu să-i convingi să nu-și bage mâna în ceva la care nu se pricep și să lase pe cineva specializat. Preferă mai degrabă să strice „cu mâna lor” decât să-și ocupe timpul productiv cu ceea ce știu mai bine, dar să plătească pe cineva care se pricepe la restul. Plus că există și o cultură a suspiciunii larg răspândită, care, pe de o parte, îi face să apeleze la un prestator de servicii numai atunci când e groasă rău (de exemplu se duc la dentist numai când îi doare măseaua, se duc la medic numai când cancerul e declanșat, cheamă instalatorul numai atunci când le e clar că se va inunda casa, se duc la atelierul de service auto numai atunci când rămân cu mașina în drum etc. etc. etc.) și pe de altă parte îi împiedică să aleagă un prestator de servicii pur și simplu, printr-un demers propriu de informare și documentare (de pe internet, din pagini aurii etc.) trebuind mereu să apeleze la prieteni, rude și alte cunoștințe în care se încred pentru a le fi recomandat cineva „de încredere”.

Și pe lângă problemele astea mai trebuie să spunem și că badge-ul e folosit abuziv de indivizi care nu dețin nici un fel de certificare - dar clienților nici că le pasă. E plin netul de pagini web care afișează badge-ul fără a avea nici o legătură cu certificarea.

Acel email, așadar, a fost produs de un bug și a afectat nu doar piața din România, ci tot sistemul de parteneri ai Google. În acest moment bug-ul încă își produce efectele și sistemul nu și-a revenit. Din 98 de agenții din România, doar 18 mai dețin certificarea și doar 2 mai sunt „premier”. Dorel lovește și la case mai mari...

De ce sunt de acord cu autoritățile franceze care interzic burkiniul

Tot mai multe orașe din Franța au început să interzică „burkiniul” - costumul de baie pentru femeile care vor să respecte chiar și atunci când merg la plajă preceptele religiei musulmane.

Lung prilej de discuții și, bineînțeles, fericit prilej pentru unii adepți ai așa-zisei Noua Stângă, debilă prin excelență, să dea cu mucii în fasole și să sară în apărarea „bietelor femei musulmane oprimate de francezii albi și răi”.

În ceea ce mă privește, ca un om care se revendică de la Vechea Stângă (aia a lui tata Marx), știu un lucru: religia e opium pentru popor. Așa că hai să nu facem partipriuri religioase: doar nu ne-am bătut 200 de ani ca să eliberăm spațiul public de creștinism, ca să îl băgăm acum sub papucul islamic. Islamul e la fel de „opium pentru popor” precum era creștinismul acum 200 de ani (și cum a rămas încă în multe părți din România), deci orice inițiativă care îi restrânge manifestările și influența publică e binevenită, din principiu.

Dar nu e vorba doar de asta aici. Pentru că e ușor să interzici în numele ideii de laicitate, dar îți vor sări în cap toți imbecilii „New Left”, că oprimi.

Ca să le demonstrăm de ce e nevoie de interzicerea burkiniului, hai mai întâi să vedem de ce, în opinia unui musulman habotnic, o femeie trebuie să se acopere atunci când iese afară.

În Coran există mai multe îndemnuri prin care femeile „dreptcredincioase” sunt sfătuite să se „ascundă”. Iată, de pildă, unul dintre acestea:

„Și spune dreptcredincioaselor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor, să nu-și arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, și să-și coboare vălurile peste piepturile lor! Și să nu-și arate frumusețea lor decât înaintea soților, sau a părinților lor, sau a părinților soților lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soților lor, sau a fraților lor, sau a fiilor fraților lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, sau a slujitorilor dintre bărbați, care nu mai au dorință [eunucii, n.m.], sau a copiilor mici care nu știu ce este goliciunea femeilor.” (Sura An-Nur, versetul 31)

Dreptcredincioasele sunt contrapuse „femeilor rele” sau „necredincioase”. Ce definește aceste femei „rele” sau „necredincioase” e lesne de înțeles. Noi le zicem popular „curve”, dar e vorba în sens mai larg de femei care pur și simplu nu cred în Allah, care, din cauza asta, comit diverse păcate și pe care le va mânca focul iadului (ca pe orice necredincios, de altfel).

Altfel zis, când o împachetată de-asta e pe plajă lângă nevastă-ta care e îmbrăcată în bikini sau, poate, chiar într-un costum de baie dintr-o piesă, foarte pudic, ea îi zice nevestei tale nici mai mult, nici mai puțin, decât că e o curvă pe care o așteaptă iadul. Dacă e alături de maică-ta, îi zice mă-tii că e o curvă, și la fel și dacă e lângă soră-ta sau lângă fiică-ta. Obișnuiește-te cu gândul că toate femeile la care ții și pe care le respecți sunt niște curve. Fiindcă așa le zice la plajă sau la piscină o „virtuoasă” de-asta.

Firește, pe burkini nu scrie asta cu litere mari, de neon, ca să înțeleagă chiar și newleftistul cel mai idiot de pe fața pământului, și nu va scrie niciodată, fiindcă ăia care au inventat provocarea asta numită „burkini” nu-s tâmpiți. Dar acesta e mesajul dacă știm să citim și dincolo de mesajele explicite. Numai ele, împachetatele, sunt „dreptcredincioase”. Aplicând regulile simple ale logicii (tertium non datur) restul femeilor care vin la plajă și fac greșeala să-și arate buricul și un pic de fund (nu mai zic de țâțe!) sunt curve și panarame.

Cu toată stima pentru libertatea de expresie și de profesiune a credinței, afișarea unui astfel de mesaj în public e intolerabil.

Astfel, a purta burkiniul e ceva la fel de oribil ca oricare alt gest ostentativ, sectar și rasist, care n-are nevoie să fie explicit ostentativ, pentru a fi ostentativ, deoarece se sprijină implicit pe niște idei ostentative. În America anilor 60, de pildă, negrii, chipurile, nu mai erau sclavi, dar n-aveau voie să meargă în autobuz decât pe locurile din spate. Această cutumă se sprijinea pe un adevăr nescris, implicit: acela că negrii continuau să fie disprețuiți și considerați de către albi rasă inferioară. A fost nevoie de o luptă crâncenă a liderilor de culoare pentru a scoate din capul populației albe aceste prejudecăți.

În concluzie, eu salut gestul autorităților franceze și aștept cu nerădare să fie preluat și de restul europenilor.

Ironic: în București, Uber a sfârșit prin a deveni un serviciu (aproape) clasic de taximetrie

Am o mașină nouă, cumpărată în decembrie 2015. De atunci și până acum, fără a conduce exagerat de mult, am făcut 6.500 de km. Până în decembrie 2016, când e programată revizia, și cu ce drumuri mai am în cap, va ajunge probabil pe la 8.500 de km.

Acum, înmulțiți cifra asta cu 10. Închipuiți-vă că aveți o mașină nouă, pe care ați dat o poală de bani, care după un an are 85.000 de km. Închipuiți-vă că ați condus-o în regim de taxi, adică în Uber, cu mirobolantul scor de 1.39 RON / km, din care vă rămân efectiv doar în jur de 0.70 RON după ce se scad dijma, taxele și costurile de întreținere. Acum, împărțiți kilometrii plătiți efectiv la jumătate, adică 50% - presupunem astfel, în mod (mult prea) optimist că nimic din ei nu a însemnat altceva decât Uber. Nu tu un munte, mare, ceva. Doar Uber. Și că în general clienții au fost luați de suficient de aproape ca să nu pierzi mai mult de 50% din acești kilometri. Rămân efectiv 42.500 de km * 0,70 RON = 29.750 RON, adică cca. 2.480 RON / lună.

Un venit bunicel, cu al cărui preț ți-ai futut complet mașina nouă. Fiindcă, după încă un an și alți 85.000 de km conduși prin hârtoapele Bucureștiului, poți începe să te gândești să o dai la dezmembrări. După trei ani deja o poți da cu încredere la dezmembrări, nimic nu o mai poate salva. Sau o poți vinde pentru un preț ridicol.

Și asta nu e tot. Viteza medie de deplasare în București, conform calculatorului de bord al mașinii mele, e undeva în jur de 17 km / oră. Deci ca să parcurgi cei 85.000 de km ai avea nevoie de 5000 de ore, adică o medie de 13.69 ore / zi.

Îți fuți și mașina, și îți fuți și viața ta socială. Sau devii ... taximetrist :)

Așa că nu e de mirare că de la o vreme au apărut anunțuri de-astea:

Angajez șofer Uber în sectorul 6
Angajam șoferi cat. B pentru Uber și Clever Taxi
Etc.

E momentul în care plânge hipsterii că jucăria lor preferată, care îi ducea dintr-un punct A în alt punct B la un preț ridicol și în condiții dă lux, s-a gripat. Nesimțiții de șoferi Uber nu mai merg cu aerul condiționat ci țin geamurile deschise, nu mai dau bomboane gratis, nu mai dau apă gratis, nu mai întrețin mașinile cum trebuie, ba chiar au apărut și mașini mai vechi de 10 ani.

Însă totul are o logică economică în spate.

La 1.39 RON / km și fără bonusuri Uber a sfârșit prin a se transforma în ceea ce țipa că va îmbunătăți: un serviciu obișnuit de taximetrie.

„Penalizează” Google viteza site-urilor?

Recent am avut surpriza să dau peste unii care se laudă că fac magazine online care nu sunt „penalizate” de Google ca urmare a vitezei mici de încărcare.

În timp ce criteriul vitezei de încărcare este fără îndoială luat în calcul de Google atunci când calculează rankingul organic al unui website, și nu numai (el este un criteriu utilizat, de pildă, și atunci când se calculează quality score-ul în Adwords), ideea că Google ar penaliza site-urile lente este o gogomănie.

Google nu are decât un criteriu major după care clasifică informația: relevanța. Relevanța reprezintă scopul motorului de căutare și pentru pozițiile organice, și pentru reclamele Adwords. Or, pentru a găsi cele mai relevante pagini, algoritmul ia în calcul câteva sute de factori, pe care îi mixează în fel și chip, astfel încât atunci când utilizatorul caută ceva, să zicem „minge de fotbal”, el să ofere cele mai relevante rezultate.

Privitor la cât cântărește fiecare factor în alcătuirea algoritmului e greu de spus, dar dacă luăm în calcul faptul că ar fi cca. 500 de factori care alcătuiesc algoritmul și acordăm fiecăruia o pondere egală, rezultă că fiecare ar trebui să aibă o relevanță de 1/500, adică 0.2 %. Adică insignifiant. Sigur că în realitate știm că sunt unii factori cu mai mare greutate decât alții (de ex. calitatea linkurilor și vechimea neîntreruptă a domeniului). Dar cert este că algoritmul e suficient de divers încât orice site să aibă o șansă de a fi recunoscut pentru relevanța sa, în cazul unei căutări la care are sens să fie afișat. Nu e nici o tragedie dacă un site nu are un scor de 100/100 la unul din factori. Poate recupera cu alții.

În ceea ce privește „penalizările” induse de Google, e o prostie absolută să susții că Google „penalizează” un site pentru că ar fi lent. Acest articol din Ziarul Financiar e o cretinătate absolută, mai ales că putem da instant sute de exemple de căutări efectuate de pe mobil la care în primele trei poziții organice se găsesc site-uri nu doar lente, dar și neoptimizate pentru mobil. Pentru că Google nu e idiot să dea afară site-uri relevante, doar fiindcă au probleme de uzabilitate. Google nu „penalizează” site-urile decât pentru un singur lucru, care e știut: pentru încercarea de a manipula incorect algoritmul de căutare. Altfel zis, pentru spam. Sigur că sunt mulți care fac spam cu succes, dar dacă sunt prinși ei sunt eliminați din index. Asta înseamnă a fi „penalizat”, iar marketerii care răspândesc informații false privitoare la „penalizarea” Google, profitând de naivitatea și teama sinceră a clienților de a nu păți ceva, ar trebui să le explice foarte clar acestora că atunci când ești „penalizat” pur și simplu dispari din indexul Google. Comanda site:numelesitului.meu nu va mai returna nimic. Zero rezultate.

În schimb, dacă site-ul e mai slab la anumite criterii, cum e și viteza de încărcare, dar e un site cu un istoric corect, el nu are cum, nu are de ce, și nu va fi „penalizat”. El va fi cel mai probabil depunctat pe anumite căutări și în anumite situații, când algoritmul decide că e mai relevant să afișeze un site mai rapid decât unul mai lent. Vor fi însă o mulțime de alte căutări la care o viteză de încărcare mai înceată nu va conta. De pildă, dacă tu montezi „ferestre termopan” la Suceava și ai un site lent și neadaptat ecranelor mobile, asta nu înseamnă că nu vei avea o șansă foarte bună de a sta bine la o eventuală căutare cu telefonul mobil făcută de cineva din Suceava, cu mult înaintea unor site-uri rapide, responsive și excelent optimizate, dar bazate la București sau în altă parte a țării. De ce? Simplu: pentru că algoritmul nu e tâmpit și înțelege că pentru clientul din Suceava mai importantă decât viteza de încărcare e locația afacerii tale, și situl tău e mult mai folositor utilizatorului de acolo, chit că e mai lent, decât un sit rapid, al unei afaceri de la mama dracului.

Și atunci, care e explicația fervoarei cu care unii încearcă să vâneze fazani băgându-le faza cu viteza? Păi explicația e foarte simplă: se numește marketing lipsit de etică. De peste 10 ani am trăit diverse isterii care au luat cu asalt internetul și care aveau ca scop unul singur: să convingă clienții să-și refacă site-urile (evident, contra unei sume piperate, în ton cu „urgența”). Am trăit în acești ani și isteria cu „joculețe flash pe site”, și cea cu „code validation”, și multe altele. Întotdeauna cei care au pierdut au fost clienții care nu au înțeles nici pe ce au dat banii, nici de ce, și la final s-au trezit că schimbă un sistem funcțional cu unul de care nu aveau nevoie.

Cum arată „clasamentul etern” al fotbalului european?

S-a terminat și Euro 2016. Pe lângă formatul în premieră cu 24 de echipe, am mai înregistrat alte câteva premiere: primul titlu din istoria Portugaliei, prima intrare într-un careu de ași al Țării Galilor și prima oară când o țară cât un oraș, Islanda, ajunge în sferturi de finală.

Pornind de la aceste rezultate hai să ne imaginăm un „clasament etern” al echipelor europene care să țină cont numai de prezența în semifinalele principalelor competiții mondiale (Campionate Mondiale, Campionate Europene și Olimpiade). În clasamentul de mai jos am ales să acord următorul punctaj:

	Campionate Mondiale	Campionate Europene	Olimpiade
Locul 1	4 pct	3 pct	2 pct
Locul 2	3 pct	2 pct	1 pct
Locul 3	2 pct	1 pct	0.75 pct
Locul 4	1 pct	0.75 pct	0.5 pct
Semifinale *	--	1 pct	--

* din 1984 la campionatul european nu se mai joacă „finala mică”

Dacă luăm ca dată de start a clasamentului doar anul 1930, când s-a disputat primul campionat mondial, constatăm că echipa României are un mare „zero” pe toate liniile. Cele mai bune performanțe ale echipei noastre sunt câteva prezențe în sferturile de finală: în 1994 la campionatul mondial, în 1960, 1972 și 2000 la campionatul european (putem băga aici și calificarea din 1984, când turneul final nu avea decât 8 echipe) și în 1964 la olimpiadă. Lipsa de performanță e cu atât mai jenantă cu cât cel puțin la olimpiade, între 1952-1980, echipele din Estul comunist au fost în mod clar avantajate de regulile de participare (nu aveau voie să participe decât jucători amatori, ceea ce însemna că echipele din Est, ale căror fotbaliști erau sanchi-amatori, participau cu loturile complete cu care jucau și la Campionatul Mondial, iar cele din Vest trebuiau să încropească o echipă din fel de fel de jucători anonimi adunați din ligile inferioare, sau tineri fără experiență). Și e cu atât mai jenantă cu cât nu mai puțin de 26 de echipe europene au înregistrat cândva măcar un loc 4 la un turneu final. Și e cu atât mai jenantă cu cât printre echipele astea găsim Norvegia, Țara Galilor, Croația, Turcia, Grecia sau Bulgaria. Și e cu atât mai jenantă cu cât dintre echipele europene care nu au atins niciodată vreun careu de ași noi facem figură de „măgar între oi”, fiindcă vorbim:

- fie de federații cu un istoric mai mic de 25 de ani sau istoric întrerupt de aproape 50 de ani de comunism (ex. Ucraina, Serbia, Slovacia, țările baltice etc.);
- fie de federații care reprezintă niște țări mărunte, insignifiante fotbalistic (ex. Luxemburg, Cipru, Feroe etc.) cu care ar trebui să ne fie rușine să ne comparăm;
- fie de federații care au o vechime comparabilă cu a noastră, dar reprezintă niște națiuni mult mai mici, cu o bază de selecție și în unele cazuri tradiție fotbalistică mult mai mică (și anume: Albania, Elveția, Irlanda, Irlanda de Nord, Finlanda, Scoția).

Practic, suntem proștii proștilor la nivel fotbalistic. La „performanțe majore” ne batem pe burtă cu Luxemburg (sfert de finală la Campionatul European în 1964), Israel (de mai multe ori în sferturi de finală la diverse olimpiade) sau Irlanda de Nord (sfert de finală la Campionatul Mondial în 1958). Aș zice că singurii la fel de proști ca noi sunt scoțienii și elvețienii care, la ce istorie și la ce condiții au în spate, ar fi trebuit să înregistreze mai multe performanțe.

Clasamentul poate fi vizualizat aici.

Hai să ne calmăm: eșecul cu Albania nu e cel mai rușinos din istoria Tricolorilor. Tot în Franța s-a petrecut și celălalt.

Trebuie să recunosc că nu mă așteptam să ieșim din grupe, fiindcă mi-a fost clar, încă din preliminarii, că asta e cea mai proastă echipă națională de când urmăresc eu echipa națională a României, adică de 34 de ani (mai precis, din primăvara lui 1982, de la 1-0 cu Cipru în deplasare, un meci pentru preliminariile Euro 84 transmis la acea vreme în direct de TVR; l-am văzut, cum altfel, alb-negru). Mai mult, mă așteptam să ieșim cu 1 punct. Dar nu mă așteptam să ne bată Albania. Nu, chiar așa ceva nu credeam că e posibil. Credeam că vom pierde cu 2 sau 3-0 cu Franța, cu cel puțin 1-0 cu Elveția, și că vom face un 0-0 sau 1-1 cu Albania. În nici un caz nu mă așteptam să ajungem, cum necum (total nemeritat, dacă e să fim sinceri), în fața ultimului meci cu Albania având șanse reale chiar la locul al doilea, și acolo să capotăm lamentabil. Chiar așa ceva nu-mi puteam închipui. Nici acum nu prea-mi vine să cred, deși au trecut aproape 24 de ore.

Și totuși, hai să nu facem o tragedie, pentru că fotbalul nostru a suferit de-a lungul timpului cel puțin un dezastru și mai mare. Incomparabil mai mare. Tot în luna iunie, și tot în Franța, dar nu la Lyon, ci ceva mai la sud, la Toulouse.

9 iunie 1938. Campionatul Mondial, organizat în Franța, ultimul de dinaintea războiului mondial. Pe vremea aia participau 16 echipe care jucau între ele în format de cupă: optimi, sferturi, semifinale și finală. Pentru echipa României tragerea la sorți a fost una de vis: urma să jucăm cu ... Cuba. Cuba nu mai participase niciodată la un campionat mondial, și nici nu mai avea să participe vreodată. Se calificase pentru simplul motiv că toți adversarii săi din America Centrală și de Nord (inclusiv marile puteri ale zonei, Mexicul și SUA) se... retrăseseră din preliminarii, socotind că drumul până în Europa va fi prea lung și nu își merită banii, pentru că vor părăsi competiția rapid.

În esență, cubanezii erau atunci, ca și acum, niște desculți. Erau printre proștii zonei lor de calificare. Vai mama lor. Distrușii distrușilor. Dar au profitat de ocazie ca să participe. Dacă erau să se califice pe bune, n-ar fi reușit. În preliminariile din 1934 Mexicul îi eliminase într-unul din tururile preliminare bătându-i cu scorul general de 12-3. Mexicanii, la rândul lor, au fost eliminați de echipa SUA care a obținut calificarea. Cu două luni înaintea meciului cu România, tot Mexicul îi bătuse cu 6-1. Cam asta era echipa Cubei.

România, care avea o generație deosebită, din care făceau parte Dobai (golgeterul Ripensiei Timișoara), Silviu Bindea (vârf legendar, tot al Ripensiei), Iuliu Bodola (cel care a fost, până la apariția lui Hagi, golgeterul naționalei și multă vreme lider absolut al selecțiilor) și Nicolae Covaci (fratele mai mare al lui Ștefan Covaci, antrenorul legendar din anii 70), pornea nu doar „mare” favorită. România era o favorită gigantică, imensă, colosală. Era ca și cum s-ar juca azi Germania - Gibraltar. Adică o campioană mondială împotriva unor distruși.

Fotbaliștii noștri erau profesioniști. Da, fotbalul era profesionist în România interbelică. Fotbalul încă nu era globalizat ca în ziua de azi, așa că o participare de succes la Campionatul Mondial nu îți asigura un contract la Real Madrid, dar cu siguranță îți asigura bani mai mulți, un salariu mai mare, un posibil transfer la una din echipele de top din București, și nu în ultimul rând femei (multe). Exista, așadar, o miză pentru care fotbaliștii noștri, profesioniști, nu ar fi trebuit să se împiedice de amărâții ăia de cubanezi.

Și totuși, în primul meci, jucat pe 5 iunie, ai noștri au simțit cum le trece glonțul pe la ureche. S-a terminat 3-3 după ce ai noștri au deschis scorul prin Bindea în minutul 35 și totul părea că va decurge normal. Dar cubanezii au întors rezultatul cu două goluri marcate în minutele 44 și 69. Cu chiu, cu vai, ai noștri au reușit să egaleze pe final, în minutul 88. Tot cubanezii au marcat primii și în prelungiri, în minutul 103, dar Dobai a stabilit scorul final în minutul 105. Se părea că Zeul Fotbalului ne dăduse un avertisment.

Cum pe vremea aia nu se băteau lovituri de departajare, a urmat o rejucare pe data de 9 iunie, pe același stadion. Demni înaintași ai fotbaliștilor de azi, componenții de atunci ai echipei României nu au luat în serios ceea ce li se întâmplase în primul meci. Nici un semnal de alarmă, nimic. Avertismentul Zeului Fotbal nu a fost nici auzit, nici înțeles. De altfel, martorii vremii spun că românii se antrenaseră execrabil pentru meciurile cu cubanezii, fiind așa de siguri de calificare încât își petreceau serile mai mult prin oraș, bătând restaurantele și cafenelele până seara târziu. Astfel încât pe 9 iunie s-a produs incredibilul: după ce ai noștri au deschis scorul (prin Dobai în min. 35) și au intrat la vestiar conducând cu 1-0, după pauză cubanezii au întors rezultatul. De data asta nici un zeu al fotbalului nu ne-a mai salvat de rușine. S-a terminat 2-1 pentru Cuba.

Rezultatul este socotit și azi una dintre cele mai mari surprize din istoria Campionatului Mondial. Ca să înțelegeți ce înseamnă acest rezultat: în sferturi de finală Cuba a fost demolată de Suedia cu 8-0, Suedia care, și ea, a fost măturată în semifinale de Ungaria cu 5-1. Între acea victorie împotriva României și 23 februarie 1960 (așadar timp de 21 de ani, 8 luni și 14 zile) echipa națională a Cubei a mai disputat 28 de meciuri, câștigând unul singur. Cam asta a însemnat rușinea pățită de generația din 1938. Cu mult mai mare decât cea de aseară.

Nu de alta, dar Albania sigur o să mai bată pe cineva în următorii 21 de ani. Măcar că mai joacă odată cu noi...

Și tot pentru linișt(ir)ea lui Nicușor Dan

Conform datelor BEC, în alegerile prezidențiale din 2014, la turul 1 (2 noiembrie 2014), în secțiile incriminate de 'mnealui, pe care le puteți vedea aici, Ponta l-a bătut pe Iohannis cu 4.139 de voturi la 4.025.

Toate acestea în condițiile unei prezențe la vot de, țineți-vă bine, 60.71%!

Ponta, adică PSD-ul, a pierdut aceste secții, cum de altfel a pierdut tot sectorul, abia în turul 2, când Iohannis a aspirat majoritatea celorlalți votanți (Ponta cred că și-a mai atras în turul 2 doar sprijinul votanților lui Tăriceanu și al altor candidați insignifianți - Vadim, Rotaru).

Or, ce observăm acum? Observăm că pe 5 iunie PSD-ul a luat în aceste secții în jur de 3.100 de voturi! În condițiile unei prezențe la vot în sectorul 1 de numai 36.54%! Așadar, în condițiile în care prezența la vot a scăzut față de 2014 cu un procent enorm de 40%, voturile pro-PSD au scăzut cu doar 25%! Asta înseamnă că PSD-ul și-a mobilizat electoratul mult mai eficient decât au făcut-o adversarii, decât a făcut-o „dreapta” în general! De-asta a pierdut Clotilde Armand. Altădată să-și învețe oamenii să stea în secții, nu să dea fuga la Maroon 5!

În orice caz, a fost ultima oară când mi-am cheltuit votul pe USB. La primari am votat cu candidații PSR, pe care-i cunosc personal, chit că n-aveau nici o șansă. Dar la consilii am vrut să votez util, să nu-mi irosesc votul, așa că am votat cu USB, vrând sincer să le acord o șansă. Acum constat că Nicușor Dan ăsta e ceea ce s-a zis despre el: un procesoman care suferă de mania persecuției. Aștept cu interes și curiozitate să-l văd ce va face după preluarea mandatului de consilier local. Oare va găsi vreun motiv să se dea singur în judecată?

Să facem un desen din care să înțeleagă și Nicușor Dan de ce a pierdut Clotilde Armand

Dacă te uiți la secțiile pe care le reclamă Nicușor Dan (dă click pe link) vei constata cu ușurință un lucru: majoritatea sunt așezate la periferia Bucureștiului, adică pe acolo pe unde cazi de pe hartă (vreo două chiar sunt pe la șoseaua de centură, încă una fiind situată fizic chiar în Sectorul 6), prin mahalale, iar cele câteva mai apropiate de centru sunt în zone locuite tradițional de familii de ceferiști. Care votează cu PSD-ul.

Acum, Nicușor Dan se miră că mahalaua și cu muncitorii pensionari au votat mai mult cu candidatul PSD decât cu Clotilde. Eu nu pot decât să mă mir de mirarea lui.

Poate cu prilejul acesta descoperă și el că Sectorul 1 nu se câștigă doar cu Ateneul, Cișmigiul, Piața Victoriei sau Str. Paris, și că „salvarea” trebuie să treacă și pe la periferie, nu doar prin centru, pe unde se fâțâie hipsterii. De altfel Clotilde Armand, pe care eu am votat-o la Consiliu, a avut o campanie corectă, începută chiar în periferii, deși după aceea am mari dubii că a mai trecut de multe ori pe acolo, în așa fel încât să devină cu adevărat cunoscută locuitorilor.

În orice caz, faptul că „salvatorii” găsiți de USB au refuzat să presteze în secțiile periferice, mai puțin cool, departe de centru, preferând mai degrabă să fugă la concertul Maroon 5, spune multe despre ce fel de oameni a adunat în jurul său USB-ul. Pentru că am înțeles că de fapt USB a avut reprezentanți în secții, dar aceștia pur și simplu nu au venit, altfel zis le-a fost lehamite să se ducă la mama dracului, prin țigănime, și să-și piardă frumusețe de duminică.

Cu asemenea oameni n-ai nici o șansă, nu doar să câștigi alegerile, dar nici măcar să generezi vreo schimbare. Nicușor Dan ar trebui acum să tragă concluziile necesare legate de procesul intern de recrutare, pe cine vrea să atragă USB-ul, cum vrea să se impună etc., pentru că doar cu zevzeci adunați de pe Facebook te râd și curcile. După ce a răposat Vadim, parcă, parcă era nevoie să apară unul care să se plângă că-i furat... Și de care să râdem noi.

O fi el ăla?!

Unul dintre motivele pentru care pe 5 iunie vom asista la o mascaradă generalizată

...îl puteți citi aici:

Cu legea electorală pe lege călcând

Ah, problema majoră e cu listele de semnături, da. Că așa ni se zice în mass-media.

Nu parcările, ci zona metropolitană reprezintă singurul răspuns viabil la traficul infernal din București

Nicușor Dan a profitat de ploaia din București ca să-și dea cu părerea pe Facebook despre traficul infernal din capitală. Și din păcate a dat dovadă că înțelege problema traficului la fel de puțin ca Oprescu sau ca toți ăia care bat câmpii cu parcările și cu pistele de biciclete. De parcă mașinile se învârt în cerc și merg de tâmpite prin oraș fiindcă nu au locuri de parcare. Nu, mașinile se mișcă deoarece trebuie să ajungă din punctul A în punctul B.

Ca să înțelegi problema traficului din București (și s-o rezolvi) nu-ți trebuie decât Google Maps și un pic de creier.

Folosind Google Maps și instrumentul numit „live traffic” vei înțelege astfel că 400.000 de bucureșteni care s-au mutat în jud. Ilfov în ultimii 10-15 ani (nu eu o zic, ci ultimul recensământ) dar continuă să fie legați de București prin joburi, școlile copiilor, medicul de familie, cercul social etc., etc., etc. nu au cu ce altceva să ajungă în oraș, decât cu mașina. Dacă am avea și noi un sistem de transport metropolitan rapid cum e în marile metropole europene, ar fi altceva. Cum e RER-ul la Paris, care te lasă în maxim o oră în mijlocul orașului, de la 20-30 de km de centru. Dacă ne uităm la București pe Google Maps putem observa cu claritate cum la primele ore ale dimineții încep să se aglomereze sensurile de intrare în oraș iar seara, sensurile inverse, de ieșire. Dimineața centrul se umple dinspre periferii, seara centrul se golește spre periferii. Toți ăștia sunt bucureștenii sau, mă rog, ex-bucureștenii, care își aduc copiii la școală, vin la job, sau au orice altfel de treabă în oraș în timpul zilei.

Priviți animația de mai jos, e relevantă. Am încercuit pe ea câteva intrări în București unde se vede cu claritate că dimineața numai sensul de intrare în oraș e plin. Pe unele intrări traficul e simetric, adică se aglomerează înapoi pe sensul opus, pe măsură ce se apropie seara. Mașinile care intră în oraș trebuie să și iasă.

Traficul tipic din București, miercurea, între 7:30 - 19:30.

Singurul care atinge această problemă arătând că e pe cale să o înțeleagă e candidatul socialist Petrică Dima (fost comisar-șef de poliție), în a cărui campanie nu joc nici un rol, din două motive: 1. relația mea cu PSR e în acest moment cvasi-suspendată (nu mai văd nici un rost să-mi bat capul cu încercările politice într-un mediu politico-civic complet bolnav), și 2. având în vedere embargoul mediatic nu cred că dl. Dima are vreo șansă, așa că orice efort de implicare e generator de pierderi multiple: de timp, de nervi și de bani. 

Dar nici măcar el nu vorbește răspicat de ceea ce ar trebui să vorbească toți candidații: un plan concret pentru crearea zonei metropolitane București. E nevoie de un transport public de calitate între București și principalele localități satelit.

Știu că sună științifico-fantastic, câtă vreme noi nu suntem în stare să facem nici măcar o amărâtă de linie de metrou către Otopeni. Dar dacă nu se poate face asta, se pot imagina alte soluții. De pildă, se pot lua măsuri pentru ieftinirea locuințelor în București, în așa fel încât clasa mijlocie care s-a mutat la aer curat să-și permită să revină în oraș. Sau se pot construi parcări la intrările aglomerate în București și se poate asigura transport public către centrul orașului de acolo.

În orice caz, ideea de a construi de-a-n boulea parcări de dragul parcărilor, în centrul Bucureștiului, e o prostie. Asta înseamnă că inviți mașinile să circule dinspre periferie până în centru, adică asiguri în continuare... aglomerația pe străzi. Tare mi-e teamă însă că de fapt în spatele acestui hype cu parcările de care par să fie înamorați toți candidații se ascund interese imobiliare majore, și că viitoarea generație de milionari se va alege dintre cei care vor vinde primăriei terenuri în apropiere de km 0, la preț corespunzător, în vederea construirii de parcări.

PS. Bine, nici o șosea de centură civilizată n-ar strica, dar la asta măcar se lucrează.

Birocrați gândind cu curul, sau cum să distrugi viitorul unei întregi generații cu clasa pregătitoare

Birocrat din Ministerul Educației
gândindu-se proFund la
modalitățile prin care
să ne nenorocească copiii

Oriunde în Europa școala în forma sa obligatorie începe la 6 ani și se termină în forma pre-universitară, pentru cei care ajung acolo, la 18 ani, bacalaureatul fiind denumit, din această cauză, „examenul maturității”. Pentru că examenul acesta deosebit de important coincide practic cu vârsta majoratului, adică vârsta de la care tinerii pot face o grămadă de chestii interesante, începând cu condusul mașinii și terminând cu votul în alegeri.

Ei bine, birocrații români din sistemul de educație și-au pus frumos curul pe umeri, în locul capului, și au gândit ceva unic în Europa: un sistem care transformă generații întregi de copii în generații de retarzi. Este vorba de chestia asta cu „clasa pregătitoare”, care la noi, dintr-o idee nobilă, s-a transformat într-o chestie ce urcă obligatoriu vârsta de începere a școlii la 7 ani și, implicit, vârsta de absolvire binișor peste 19 ani, în unele cazuri chiar aproape de 20 de ani. Bineînțeles, totul în numele bunăstării și fericirii copilului.

Cum așa? Păi să o luăm pe rând.

Când Funeriu a venit cu inovația asta în sistemul educațional din România, s-a spus că țara noastră are cea mai îmbătrânită populație școlară pentru că zeci de mii de copii de 6 ani nu erau dați la școală și dacă o făceau, ajungeau mai târziu, la 7 ani (vezi istoricul și motivațiile aici). Așa s-a hotărât obligarea părinților să-și înscrie copilul la pregătitoare de îndată ce copilul a împlinit 6 ani, ca să nu mai existe copii în România care la vârsta de 6 ani nu frecventează școala. Câțiva ani după reforma lui Funeriu părintele copilului de 6 ani putea opta pentru clasa I sau clasa pregătitoare, dar în cazul în care copilul nu frecventase grădinița, deci nu dobândise nicăieri deprinderile necesare pentru a fi în colectivitate, atunci era obligatorie clasa pregătitoare.

Pornind așadar de la problema celor care nu își înscriau copilul la școală cum e firesc, la 6 ani, s-a ajuns în ultimii la ani la obligarea tuturor părinților să-și înscrie copilul la pregătitoare abia la 6 ani, chiar și a celor ai căror copii au făcut 3 ani de grădiniță, după un algoritm care îi defavorizează clar pe copiii născuți la început an, care vor fi efectiv ca măgarul între oi, nu doar în clasa I, dar și mai târziu, în viață.

Mai precis, conform legii în anul x în clasa pregătitoare sunt obligați să se înscrie toți copiii care au împlinit 6 ani până la data de 31 august anul x și vor putea solicita evaluarea psihologică în vederea înscrierii toți copiii care împlinesc 6 ani în intervalul 1 septembrie - 31 decembrie anul x.

Concret, un copil născut pe 1 ianuarie 2010 va începe clasa pregătitoare abia pe 15 septembrie 2016, când va avea 6 ani și 9 luni, va începe clasa I în 2017, la 7 ani și 9 luni, și va da bacul în iunie 2029, la 19 ani și jumătate. Inutil de spus cum va suna „am luat bacul la 19 ani și jumătate”: înseamnă că pe undeva ai rămas repetent, măi copile...

Birocrații îi descurajează în mod evident pe părinții copiilor născuți după 31 decembrie să-și înscrie copilul la clasa pregătitoare:

Metodologie de înscriere a copiilor în învățământul primar 

pentru anul școlar 2016-2017

Art. 5.1 Părinții, ai căror copii împlinesc vârsta de 6 ani până la data de 31 august 2016 inclusiv, au obligația de a înscrie copiii în învățământul primar în clasa pregătitoare, în conformitate cu prevederile legii și ale prezentei metodologii. [...]
Art. 6.1 Părinții ai căror copii împlinesc vârsta de 6 ani în perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2016 inclusiv, pot să-și înscrie copiii în învățământul primar în clasa pregătitoare, dacă dezvoltarea lor psihosomatică este corespunzătoare. [...]
Art. 6.4 În cazul în care există solicitări de înscriere în clasa pregătitoare a copiilor care împlinesc 6 ani după data de 31 decembrie 2016, inspectoratele școlare/unitățile de învățământ vor consilia părinții privind nevoia de a lua decizii în interesul educațional al copilului și îi vor informa că solicitarea nu poate fi soluționată decât în urma evaluării dezvoltării psihosomatice care să ateste pregătirea copilului pentru parcurgerea cu succes a clasei pregătitoare. În cazul în care rezultatul evaluării arată că dezvoltarea psihosomatică nu poate asigura parcurgerea cu succes a clasei pregătitoare, copiii vor fi înscriși în grupa mare din învățământul preșcolar. Rezultatul evaluării nu poate fi contestat. (sursa)

Practic, fără ca populația să fie pregătită sau anunțată în vreun fel, în sistemul educațional românesc vârsta de începere a școlii normale a devenit tacit 7 ani, în loc de 6 ani cum e în restul Europei. Cei mai avantajați sunt, desigur, copiii născuți pe final de an (care încă nu au împlinit 6 ani la data de 31 august) întrucât au dreptul să solicite o evaluare pe care, dacă nu suferă de retard sever, o vor trece fără probleme, se vor putea înscrie în clasa pregătitoare, și vor intra normal la școală, la fel ca și colegii lor de generație din Europa, la 6 ani.

Desigur, cum va face ultimele clase de liceu un om matur, cu hormonii gâlgâind în el, ce autoritate vor mai avea asupra lui părinții sau profesorii, de fapt ce sens vor mai avea... ședințele cu părinții (?!) sau cum se va mai putea motiva un tânăr care, la o adică, poate se și însoară la vârsta aia, ca să stea „la școală” ca ultimul puță de 7 ani, birocrații noștri cu curul pe umeri nu s-au gândit. Că dacă s-ar fi gândit, ar fi slobozit din ei ceva coerent, nu niște bășini urât mirositoare. Uite aici cât de „motivat” mai e să-și ia bacul un ditamai hăndrălăul de aproape 20 de ani:



Dacă prin 2030 vor fi cohorte întregi de absolvenți de liceu care nu-și iau bacalaureatul, puteți să le mulțumiți birocraților de azi. Să nu ziceți că nu v-am avertizat.

Cum va apărea un tânăr licențiat român față de un tânăr licențiat francez, englez, leton, bulgar, austriac etc. în condițiile universitare „Bologna”, când licența se ia în trei ani, iarăși nu contează pentru birocratul nostru cu cur pe umeri. Tânărul român abia își va lua licența când tânărul european va avea deja un an de experiență. Numai cine nu a angajat niciodată nu știe ce diferență poate fi dată la angajare de un an în plus de experiență. Generațiile născute după 2008 sunt practic condamnate să spele veceuri, pentru că birocrații cu cur pe umeri îi condamnă să absolve cu o întârziere de un an toate formele de învățământ. Îi condamnă, altfel zis, la un retard generațional pe scară largă.

Dacă tinerii români vor fi cei mai de căcat din Europa în 2030, să le mulțumiți birocraților de azi din Ministerul Educației. Să nu ziceți că nu v-am avertizat.

Nu știu ce se ascunde în spatele acestei imbecilități. E posibil să fie vorba de o luptă pe copii între grădinițe și școli în condițiile în care numărul copiilor a scăzut constant în ultimii ani. Sau poate că birocrații vor să fenteze testele Pisa, la care România înregistrează constant rezultate oribile, înscriind copii mai mari decât media europeană, sperând astfel să crească și rezultatele evaluărilor internaționale. Dar prostia birocraților ar putea fi corectată foarte ușor prin câteva măsuri de bun simț, de pildă prin legarea ciclului de vârstă de ciclul normal școlar, în așa fel încât copiii născuți la început de an să poată intra în evaluarea pentru clasa pregătitoare fără ca părinții să aibă sentimentul că se comite o infracțiune, și micuții să poată începe școala la 6 ani, așa cum o încep colegii lor de generație din toată Europa.

LE. Pentru că lumea căreia îi zic de treaba asta nu crede, vă prezint o altă situație incredibilă, dar pe care legea și metodologia o fac posibilă: să zicem că avem un copil născut pe 3 septembrie 2010 (ziua de „3” e aleasă întâmplător din intervalul 1-15 septembrie). La data de 31 august 2016 el nu va avea 6 ani împliniți, și părinții omit, uită sau pur și simplu nu-i interesează să-l trimită la evaluare din primăvara lui 2016. Asta înseamnă că va intra automat și obligatoriu la clasa pregătitoare începând cu 15 septembrie 2017 (tocmai pentru că a ratat posibilitatea de a intra în sept. 2016). Deci va începe clasa pregătitoare la 7 ani împliniți, clasa I la 8 ani împliniți, ... clasa a V-a la 12 ani împliniți... a XI-a la 18 ani... a XII la 19 ani... iar bacalaureatul va ajunge să-l susțină, absolut legal și corect, la 19 ani și 10 luni! Dacă mai dă și la facultate, dacă se întâmplă să nu-i placă prima facultate pe care o face și să vrea să dea la alta după primul an, va ajunge să fie absolvent de facultate pe la 23-24 de ani, cu cel puțin 2 ani mai târziu decât colegii săi de generație din restul Europei.

Darea în plată: un răspuns pentru dl. Lucian Croitoru și d-na Mungiu-Pippidi

În ultimele zile a început să circule frenetic un argument împotriva legii dării în plată (DIP) formulat prima oară, pare-se, de Alina Mungiu-Pippidi pe 28 februarie. Inițial l-am văzut reluat de dl. Croitoru de la BNR (a cărui carte în apărarea piețelor o citesc acum... voi reveni la un moment dat cu impresii).

După ce m-am obosit să formulez un mic contra-argument aici: Darea în plată: un răspuns pentru dl. Lucian Croitoru și d-na Mungiu-Pippidi pentru cine o avea nevoie, am mai descoperit emis (că „enunțat” nu-i pot zice) argumentul respectiv pe Ziare.com, de recent deconspirata securistă Ioana Ene Dogioiu, și la dl. Libocor Florian. Semn că băieții trag la comandă.

Până la urmă eu înțeleg toate temerile bancherilor în frunte cu tătuca lor, dl. Isărescu, legate de stabilitate, prudențialitate & shit. Dar nu înțeleg de ce, în loc să se coalizeze tâmpit împotriva DIP, nu vin ei cu propuneri concrete în așa fel încât cazurile acelor nefericiți bătuți de soartă care nu își mai pot plăti, sau ajung efectiv sufocați de rate, să nu mai genereze sinucideri, abuz împotriva copiilor, încălcarea dreptului la o viață decentă etc. Adică suferință gratuită.

Problema nu e dacă unii oameni s-au băgat sau nu la credite pe care nu le puteau duce și că, dacă ajung într-o situație dificilă, își merită soarta. Numai un cretin poate gândi așa (nu că România n-ar fi doldora de cretini...). Câtă vreme banca a fost de acord cu creditul, atunci e de la sine înțeles că la momentul acordării debitorul își permitea acel credit. Problema e că oricare om, oricare familie pot deveni la un moment dat, din motive independente de ei, incapabili, la modul obiectiv incapabili, să mai plătească (deces, accident invalidant etc.). Sunt o grămadă de cazuri în care efectiv n-are sens să-l mai urmărești și să-l persecuți pe debitor sau pe vreun urmaș de-al său, pentru că oricum e lovit de viață. Teoretic poți să-i pui poprire 50 de ani de acum încolo pe veniturile sale, dar e aberant, inuman, sadic. De ce să fii sadic când poți rezolva totul ușor și omenește? Să propună bancherii o altă soluție pentru rezolvarea cazurilor disperate, și sunt convins că societatea civilă va fi mai mult decât fericită să-i asculte.

Lacrimile bancherilor. Despre legea dării în plată

Mai e puțin și „Legea dării în plată” trebuie să revină la promulgare. Cum stăm? Ca pe timpul lui Horea, Cloșca și Crișan. Părerea mea.

Lacrimile bancherilor. Despre legea dării în plată.