De ce sunt de acord cu autoritățile franceze care interzic burkiniul

Tot mai multe orașe din Franța au început să interzică „burkiniul” - costumul de baie pentru femeile care vor să respecte chiar și atunci când merg la plajă preceptele religiei musulmane.

Lung prilej de discuții și, bineînțeles, fericit prilej pentru unii adepți ai așa-zisei Noua Stângă, debilă prin excelență, să dea cu mucii în fasole și să sară în apărarea „bietelor femei musulmane oprimate de francezii albi și răi”.

În ceea ce mă privește, ca un om care se revendică de la Vechea Stângă (aia a lui tata Marx), știu un lucru: religia e opium pentru popor. Așa că hai să nu facem partipriuri religioase: doar nu ne-am bătut 200 de ani ca să eliberăm spațiul public de creștinism, ca să îl băgăm acum sub papucul islamic. Islamul e la fel de „opium pentru popor” precum era creștinismul acum 200 de ani (și cum a rămas încă în multe părți din România), deci orice inițiativă care îi restrânge manifestările și influența publică e binevenită, din principiu.

Dar nu e vorba doar de asta aici. Pentru că e ușor să interzici în numele ideii de laicitate, dar îți vor sări în cap toți imbecilii „New Left”, că oprimi.

Ca să le demonstrăm de ce e nevoie de interzicerea burkiniului, hai mai întâi să vedem de ce, în opinia unui musulman habotnic, o femeie trebuie să se acopere atunci când iese afară.

În Coran există mai multe îndemnuri prin care femeile „dreptcredincioase” sunt sfătuite să se „ascundă”. Iată, de pildă, unul dintre acestea:

„Și spune dreptcredincioaselor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor, să nu-și arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, și să-și coboare vălurile peste piepturile lor! Și să nu-și arate frumusețea lor decât înaintea soților, sau a părinților lor, sau a părinților soților lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soților lor, sau a fraților lor, sau a fiilor fraților lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, sau a slujitorilor dintre bărbați, care nu mai au dorință [eunucii, n.m.], sau a copiilor mici care nu știu ce este goliciunea femeilor.” (Sura An-Nur, versetul 31)

Dreptcredincioasele sunt contrapuse „femeilor rele” sau „necredincioase”. Ce definește aceste femei „rele” sau „necredincioase” e lesne de înțeles. Noi le zicem popular „curve”, dar e vorba în sens mai larg de femei care pur și simplu nu cred în Allah, care, din cauza asta, comit diverse păcate și pe care le va mânca focul iadului (ca pe orice necredincios, de altfel).

Altfel zis, când o împachetată de-asta e pe plajă lângă nevastă-ta care e îmbrăcată în bikini sau, poate, chiar într-un costum de baie dintr-o piesă, foarte pudic, ea îi zice nevestei tale nici mai mult, nici mai puțin, decât că e o curvă pe care o așteaptă iadul. Dacă e alături de maică-ta, îi zice mă-tii că e o curvă, și la fel și dacă e lângă soră-ta sau lângă fiică-ta. Obișnuiește-te cu gândul că toate femeile la care ții și pe care le respecți sunt niște curve. Fiindcă așa le zice la plajă sau la piscină o „virtuoasă” de-asta.

Firește, pe burkini nu scrie asta cu litere mari, de neon, ca să înțeleagă chiar și newleftistul cel mai idiot de pe fața pământului, și nu va scrie niciodată, fiindcă ăia care au inventat provocarea asta numită „burkini” nu-s tâmpiți. Dar acesta e mesajul dacă știm să citim și dincolo de mesajele explicite. Numai ele, împachetatele, sunt „dreptcredincioase”. Aplicând regulile simple ale logicii (tertium non datur) restul femeilor care vin la plajă și fac greșeala să-și arate buricul și un pic de fund (nu mai zic de țâțe!) sunt curve și panarame.

Cu toată stima pentru libertatea de expresie și de profesiune a credinței, afișarea unui astfel de mesaj în public e intolerabil.

Astfel, a purta burkiniul e ceva la fel de oribil ca oricare alt gest ostentativ, sectar și rasist, care n-are nevoie să fie explicit ostentativ, pentru a fi ostentativ, deoarece se sprijină implicit pe niște idei ostentative. În America anilor 60, de pildă, negrii, chipurile, nu mai erau sclavi, dar n-aveau voie să meargă în autobuz decât pe locurile din spate. Această cutumă se sprijinea pe un adevăr nescris, implicit: acela că negrii continuau să fie disprețuiți și considerați de către albi rasă inferioară. A fost nevoie de o luptă crâncenă a liderilor de culoare pentru a scoate din capul populației albe aceste prejudecăți.

În concluzie, eu salut gestul autorităților franceze și aștept cu nerădare să fie preluat și de restul europenilor.