Hai să ne calmăm: eșecul cu Albania nu e cel mai rușinos din istoria Tricolorilor. Tot în Franța s-a petrecut și celălalt.

Trebuie să recunosc că nu mă așteptam să ieșim din grupe, fiindcă mi-a fost clar, încă din preliminarii, că asta e cea mai proastă echipă națională de când urmăresc eu echipa națională a României, adică de 34 de ani (mai precis, din primăvara lui 1982, de la 1-0 cu Cipru în deplasare, un meci pentru preliminariile Euro 84 transmis la acea vreme în direct de TVR; l-am văzut, cum altfel, alb-negru). Mai mult, mă așteptam să ieșim cu 1 punct. Dar nu mă așteptam să ne bată Albania. Nu, chiar așa ceva nu credeam că e posibil. Credeam că vom pierde cu 2 sau 3-0 cu Franța, cu cel puțin 1-0 cu Elveția, și că vom face un 0-0 sau 1-1 cu Albania. În nici un caz nu mă așteptam să ajungem, cum necum (total nemeritat, dacă e să fim sinceri), în fața ultimului meci cu Albania având șanse reale chiar la locul al doilea, și acolo să capotăm lamentabil. Chiar așa ceva nu-mi puteam închipui. Nici acum nu prea-mi vine să cred, deși au trecut aproape 24 de ore.

Și totuși, hai să nu facem o tragedie, pentru că fotbalul nostru a suferit de-a lungul timpului cel puțin un dezastru și mai mare. Incomparabil mai mare. Tot în luna iunie, și tot în Franța, dar nu la Lyon, ci ceva mai la sud, la Toulouse.

9 iunie 1938. Campionatul Mondial, organizat în Franța, ultimul de dinaintea războiului mondial. Pe vremea aia participau 16 echipe care jucau între ele în format de cupă: optimi, sferturi, semifinale și finală. Pentru echipa României tragerea la sorți a fost una de vis: urma să jucăm cu ... Cuba. Cuba nu mai participase niciodată la un campionat mondial, și nici nu mai avea să participe vreodată. Se calificase pentru simplul motiv că toți adversarii săi din America Centrală și de Nord (inclusiv marile puteri ale zonei, Mexicul și SUA) se... retrăseseră din preliminarii, socotind că drumul până în Europa va fi prea lung și nu își merită banii, pentru că vor părăsi competiția rapid.

În esență, cubanezii erau atunci, ca și acum, niște desculți. Erau printre proștii zonei lor de calificare. Vai mama lor. Distrușii distrușilor. Dar au profitat de ocazie ca să participe. Dacă erau să se califice pe bune, n-ar fi reușit. În preliminariile din 1934 Mexicul îi eliminase într-unul din tururile preliminare bătându-i cu scorul general de 12-3. Mexicanii, la rândul lor, au fost eliminați de echipa SUA care a obținut calificarea. Cu două luni înaintea meciului cu România, tot Mexicul îi bătuse cu 6-1. Cam asta era echipa Cubei.

România, care avea o generație deosebită, din care făceau parte Dobai (golgeterul Ripensiei Timișoara), Silviu Bindea (vârf legendar, tot al Ripensiei), Iuliu Bodola (cel care a fost, până la apariția lui Hagi, golgeterul naționalei și multă vreme lider absolut al selecțiilor) și Nicolae Covaci (fratele mai mare al lui Ștefan Covaci, antrenorul legendar din anii 70), pornea nu doar „mare” favorită. România era o favorită gigantică, imensă, colosală. Era ca și cum s-ar juca azi Germania - Gibraltar. Adică o campioană mondială împotriva unor distruși.

Fotbaliștii noștri erau profesioniști. Da, fotbalul era profesionist în România interbelică. Fotbalul încă nu era globalizat ca în ziua de azi, așa că o participare de succes la Campionatul Mondial nu îți asigura un contract la Real Madrid, dar cu siguranță îți asigura bani mai mulți, un salariu mai mare, un posibil transfer la una din echipele de top din București, și nu în ultimul rând femei (multe). Exista, așadar, o miză pentru care fotbaliștii noștri, profesioniști, nu ar fi trebuit să se împiedice de amărâții ăia de cubanezi.

Și totuși, în primul meci, jucat pe 5 iunie, ai noștri au simțit cum le trece glonțul pe la ureche. S-a terminat 3-3 după ce ai noștri au deschis scorul prin Bindea în minutul 35 și totul părea că va decurge normal. Dar cubanezii au întors rezultatul cu două goluri marcate în minutele 44 și 69. Cu chiu, cu vai, ai noștri au reușit să egaleze pe final, în minutul 88. Tot cubanezii au marcat primii și în prelungiri, în minutul 103, dar Dobai a stabilit scorul final în minutul 105. Se părea că Zeul Fotbalului ne dăduse un avertisment.

Cum pe vremea aia nu se băteau lovituri de departajare, a urmat o rejucare pe data de 9 iunie, pe același stadion. Demni înaintași ai fotbaliștilor de azi, componenții de atunci ai echipei României nu au luat în serios ceea ce li se întâmplase în primul meci. Nici un semnal de alarmă, nimic. Avertismentul Zeului Fotbal nu a fost nici auzit, nici înțeles. De altfel, martorii vremii spun că românii se antrenaseră execrabil pentru meciurile cu cubanezii, fiind așa de siguri de calificare încât își petreceau serile mai mult prin oraș, bătând restaurantele și cafenelele până seara târziu. Astfel încât pe 9 iunie s-a produs incredibilul: după ce ai noștri au deschis scorul (prin Dobai în min. 35) și au intrat la vestiar conducând cu 1-0, după pauză cubanezii au întors rezultatul. De data asta nici un zeu al fotbalului nu ne-a mai salvat de rușine. S-a terminat 2-1 pentru Cuba.

Rezultatul este socotit și azi una dintre cele mai mari surprize din istoria Campionatului Mondial. Ca să înțelegeți ce înseamnă acest rezultat: în sferturi de finală Cuba a fost demolată de Suedia cu 8-0, Suedia care, și ea, a fost măturată în semifinale de Ungaria cu 5-1. Între acea victorie împotriva României și 23 februarie 1960 (așadar timp de 21 de ani, 8 luni și 14 zile) echipa națională a Cubei a mai disputat 28 de meciuri, câștigând unul singur. Cam asta a însemnat rușinea pățită de generația din 1938. Cu mult mai mare decât cea de aseară.

Nu de alta, dar Albania sigur o să mai bată pe cineva în următorii 21 de ani. Măcar că mai joacă odată cu noi...