Un vot al disperării

Am închis o buclă în timp. După 23 de ani am ajuns iarăși să avem niște alegeri în care câștigătorul ia 60% din voturi, zdrobindu-și violent adversarii. Dacă am trăi într-un sistem bipartid ar fi cum ar fi - ar însemna că ăilalți, „opoziția”, au luat 40%, ceea ce nu-i de colea. Însă nu trăim într-un sistem bipartid, drept pentru care restul voturilor se împart între niște oponenți anemici și opoziția extraparlamentară, la fel de anemică.

În acești 23 de ani românii au avut parte de o grămadă de dezamăgiri. Totul a început cu „contractul cu România” al CDR-ului din 1996. Mai țineți minte? Cei 15.000 de specialiști și cele 200 de zile în care CDR-ul va rezolva problemele țării sau, dacă nu, va ieși de la guvernare. Bineînțeles, cei 15.000 de specialiști s-au dovedit a fi inexistenți, cele 200 de zile s-au transformat în 4 ani și România a terminat în genunchi guvernarea CDR.

A urmat apoi epoca Năstase. Votat masiv în anul 2000, proiectul lui Năstase s-a dovedit a fi unul cu un singur scop final: o dictatură „soft” a întâiului vânător al țării. Totul era pregătit. Constituția, legile electorale, legislația privitoare la formarea partidelor politice (imposibilă), absolut totul. Până și UE ne acceptase, urma să aderăm. În NATO intrasem deja. Năstase se pregătea de Cotroceni, numai că tot mecanismul pregătit pentru sine a ajuns pe mâna lui Băsescu.

Odată cu Băsescu au început anii diverselor permutări. Ca într-o orgie descrisă de marchizul de Sade - fiecare cu fiecare și câteodată și în trei sau în patru. Mai întâi PNL-PDL-UDMR-PC, apoi PNL-UDMR cu sprijin PSD-PC, apoi, după alegerile din 2008, PDL-PSD-PC și PDL-UDMR-UNPR. Din primăvara asta avem din nou PSD-PNL-PC. Absolut toate partidele au participat la orgie. Rezultatul, trist, poate fi sumarizat de două cifre: minus 5 milioane de locuri de muncă față de 1990 și minus 4 milioane de locuitori. E clar că lucrurile nu prea au funcționat cum trebuie. Ceva nu a funcționat corect. „Reforma”, „tranziția”... ceva din zona asta.

Problema e că partidele astea, așa mânjite cum sunt, compun 85% din spectrul politic. În absența unui Carol al II-lea, care să decidă cu de la sine putere numirea la guvernare a unui partid minor, România trebuie să se mulțumească tot cu un guvern provenit din zona lor. Având în vedere antecedentele, actuala combinație PSD-PNL-PC (=USL) e cam singura care a rămas neîncercată, dacă nu punem la socoteală perioada neconcludentă scursă din mai încoace. De aceea scorul imens nu trebuie să ne mire. E un vot al disperării. Cei care au trecut de faza disperării și au ajuns, pur și simplu, împăcați cu soarta, refuză să mai voteze - și nu sunt puțini. Pe baza cifrelor de la locale și de la referendum e vorba de un public în jur de 2,5-3 milioane de votanți (nu îi socotim aici pe cei care nu ies să voteze din dezinteres, pur și simplu). Aceștia nu se regăsesc în oferta politică a partidelor dar, ghinion, nici nu pot vota ceva ce i-ar interesa, pentru că legile politice sunt de așa natură (am mai explicat) încât împiedică sau cel puțin îngreunează destul de mult apariția de partide și candidați noi! Votanții USL au votat însă cu disperare împotriva PDL-ului. Au predat toată puterea USL-ului. Poftim, luați-o de aici. Faceți ce vreți cu ea, numai faceți bine. Nu vă plângeți că nu aveți susținere populară. Aveți susținere populară. Patru ani de zile să nu ne mai cereți nimic.

Se simte în acest vot o nostalgie după o epocă în care politicienii aveau puterea absolută și poporul știa că are loc de muncă, locuință și concediu la mare. Trocul era oarecum cinstit: voi, puterea, noi, confortul. Numai că de data asta românii au predat puterea absolută unor partide care au, fiecare în parte sau socotit după diversele combinații la care a participat, o lungă tradiție în a distruge locuri de muncă, avuție națională și elemente fundamentale de confort social. Toate, partide de dreapta (inclusiv PSD) închinătoare cu zel la rahaturile neoliberale cu „free markets” & shit. Nimic nou, nimic diferit față de PDL, poate doar niște nuanțe de grad. E ca și cum tragi un loz despre care știi că e necâștigător dar speri că, poate, a doua oară se va schimba norocul ca prin farmec. Nu, norocul nu se va schimba. Însă, repet, a fost un vot al disperării: singura alternativa serioasă ar fi fost statul acasă sau PDL. Cum PDL a arătat mult prea recent ceea ce poate (adică nimic), lumea a apăsat ștampila hotărât pe USL. Foarte bine. Democrația funcționează.

Dar pentru cât timp? Marea necunoscută e ce se va întâmpla peste 4 ani. Pentru că e clar că dintr-o coaliție de partide vinovate de dezastrul actual nu poate rezulta decât tot un dezastru. Deci și în 2016 se va dori o schimbare. Însă cine va mai putea pretinde formarea guvernului atunci? Mă uit peste acronimele partidelor și chiar nu-mi dau seama. Au guvernat toți cu toți și fiecare cu fiecare. Nu văd decât două ieșiri din blocaj: fie o relaxare a legilor politice, care să permită apariția de noi partide și personalități politice, ceea ce va reda populației speranța de mai bine pe care o poartă cu sine orice vot democratic, fie o nouă revoluție care îi va da de-a berbeleacul pe nefericiții care se vor nimeri să fie în fruntea țării la acel moment. Prima soluție ar ține de înțelepciunea politicienilor și de instinctul lor de conservare; cea de-a doua, de prostia lor, care se poate dovedi abisală.

După alegeri

Așadar, au trecut alegerile. Momentan habar nu am câte voturi am obținut. Nici măcar nu bănuiesc. Realist vorbind, probabil în jur de 100, 200. Din păcate, neavând reprezentanți în secțiile de votare habar n-avem ce se numără acolo. Vom afla la final.

Însă campania mea va continua. De fapt, de-abia acum începe. Pentru început, în virtutea articolului 16.1 din Constituție, îmi voi cere înapoi taxa de participare în valoare de 3.500 de lei. Conform actualei legislații electorale această taxă se confiscă definitiv de la candidații ale căror partide nu au întrunit 2% din votul popular și li se returnează celorlalți. Ori, în Constituție art. 16.1 se spune foarte clar că legea e aceeași pentru toți, „fără privilegii și fără discriminări”. Ca să înțelegeți impactul nefast al acestei prevederi vă spun doar atât: înainte cu o săptămână de încheierea termenului de înscriere (1 noiembrie) partidulețul reprezentat de mine, P.A.S., încă avea vreo 50 de potențiali candidați. În cele din urmă 30 nu și-au mai depus dosarul. Adică 60%. De ce? Simplu, de frică să nu piardă banii degeaba. Pentru că odată confiscați cei 3.500 de lei, mai trebuia să bagi bani și în campania electorală. Eu am mai băgat aproximativ 1.000 de lei, exclusiv online: majoritatea pe Facebook, mai puțin pe Adwords și Etarget. Voi publica într-una din zilele următoare un bilanț, după publicarea rezultatelor, pentru că sunt curios să văd cât m-a costat, efectiv, fiecare vot.

Sigur, nu am nici o speranță să îmi iau banii înapoi, dar pot face un caz pentru Avocatul Poporului și, de ce nu, pentru CEDO. Prioritatea nr. 1 a democrației românești e la ora actuală corectarea urgentă a legii partidelor și a legii uninominalului. Sunt două legi date în timpul unor regimuri semidictatoriale - regimul Năstase și regimul Băsescu - și acest lucru se vede și ne afectează pe toți.

Din campanie. Întâlnire de gradul 3 cu dl. Tăriceanu, contracandidatul meu și favoritul colegiului.

Dacă-i bal, bal să fie. N-am intrat în campania asta ca să stau degeaba, că altfel aveam ce să fac cu 3.500 de lei (plus alte cheltuieli de publicitate, plus timpul pierdut). Așa că, profitând de faptul că dl. Tăriceanu și-a anunțat o „întâlnire cu electoratul” chiar în spatele blocului meu (unde urma să vină însoțit de d-nii Orban și Chiliman - ultimul a absentat), am venit și eu pregătit cu niște întrebări.

Hai să fiu cinstit. Am avut emoții. Nu am mai vorbit în fața unui public, oricât de restrâns, de mai bine de 11 ani, de când țineam seminarii la facultate. De aceea mi-am pregătit temeinic această întâlnire, pregătindu-mă să-i pun d-lui Tăriceanu următoarele întrebări:

1. De ce, așa cum rezultă din datele de pe website-ul Camerei Deputaților, a absentat la 66% din ședințele de vot? (aici ar fi putut să-mi răspundă: „Fiindcă eram în grevă parlamentară.”, dar aș fi fost pregătit cu contra-răspunsul: „În 2004-2008 nu ați avut activitate parlamentară fiindcă ați fost prim-ministru. În 2008-2012 ați fost în grevă. Ce garanție avem că nu o să vă voteze lumea iar, și în 2012-2016 o să ziceți că aveți un văr în Patagonia pe care vreți să-l vizitați?”)
2. Dacă poate să ne spună când a avut loc ultima sa întâlnire cu alegătorii din Ilfov, și ce a discutat cu ei, dacă și-a luat la revedere. (Biroul dânsului de parlamentar de Ilfov se pare că e pe undeva prin Aviației.)
3. Să dea un exemplu de inițiativă, interpelare, proiect de lege etc. în parlament inspirat din problemele ilfovenilor. (Răspund eu, zero.)

Evident, una e socoteala din târg, și alta cea de acasă. Nu am apucat să-i pun nici o întrebare din cele gândite în prealabil, în schimb am ridicat alte probleme. Iată mai jos desfășurarea întâlnirii.

18:05 - Sosește dl. Tăriceanu. Zâmbește larg, e sigur pe sine.

Ora 18.00 Apare întâi dl. Orban, apoi vine cu o mică întârziere și dl. Călin Popescu-Tăriceanu. Se strâng curioșii. Sunt vreo 40. Majoritatea bătrâni, pensionari. Printre puținii tineri, unul care seamănă izbitor, dar izbitor!... cu dl. Augustin Ofițeru, un alt contracandidat. Acesta va sta mai retras toată întâlnirea și nu va zice nimic. Nu sunt sigur totuși că era el, nu-mi vine să cred că a venit acolo ca să nu zică nimic. Dl. Tăriceanu afișează zâmbetul său larg, cu dinții strânși, atât de caracteristic. Un fel de copie nereușită a zâmbetului lui Ion Iliescu din zilele bune.

Începe discursul.

Ora 18.10 Obișnuitul discurs de încălzire. Ni se prezintă poziția generală a USL. Ideea e că ei nu promit nimic, că n-au de unde, că e criză, că e criză și-n Europa... dar ceilalți... promit... că au nevoie de voturi. Se reține în subiacent ideea că dacă USL nu ar fi avut 50%, probabil ar fi făcut promisiuni. Dl. Tăriceanu nu uită să puncteze „artistic” amintind oamenilor că el s-a opus majorării cu 50% a salariilor (profesorilor). Evident, nimic despre îndemnul adresat românilor să-și cumpere case în America. Se trece la proiecte. Proiectul mare de viitor e ca la anul să se schimbe Constituția, în așa fel încât după Băsescu să nu mai poată fi posibil un alt Băsescu. Guvernul să fie guvern, parlamentul parlament, președintele președinte. Clasa politică, zice dl. Tăriceanu sărind de la una la alta, nu se poate reforma din interior, trebuie ca oamenii să-i tragă de mână pe politicieni, „să participe”. Economic, e nevoie de locuri de muncă, trebuie găsite soluții.  Speră să se poată majora salariile bugetarilor cu rata inflațiilor. Vorbește un pic și dl. Orban. Senzația mea e că se bate câmpii cu grație. De altfel treaba asta reiese și din postura pe care o am în poză: cu mâinile la piept, ușor nedumerit. Se vorbește mult și găunos.

Vorbește dl. Tăriceanu. În stânga imaginii sunt eu. Cam neîncrezător față de ceea ce aud.

Întâi pune un tânăr o întrebare despre salarii, apoi sar eu. Tot discursul pregătit de acasă se duce dracului, pentru că dl. Tăriceanu a zis așa de multe lucruri care pot / merită atacate, încât n-are sens să vin cu niște întrebări ca nuca-n perete. „Uitați, zic, eu vă urez 'bine ați venit' aici, pentru că stau în blocul ăsta din spatele nostru de aproape 30 de ani. Întâmplător - absolut întâmplător! - sunt unul dintre contracandidații dvs. aici, în Colegiul 2 Senat (rumoare, dl. Tăriceanu e surprins). Nu sunt nici de la ARD, nici de la PPDD, DDPP și alte litere de-astea, mă susține un partid mic (greșeală: nu-mi dau nici numele, nici acronimul partidului).  Ce vreau să spun: ați vorbit foarte frumos de Constituție, de implicarea cetățenilor. Eu cred că ar fi corect să le spuneți cinstit cetățenilor că legile sunt făcute în așa fel încât ei să nu-și poată spune părerea. Sunt convins că nimeni din cei de aici nu știe că, numai pentru a candida, pentru a-ți face cunoscute ideile, e nevoie să plătești 3.500 de lei (rumoare, mulți se miră, se aude, zău?... așa o fi?...). Păi câți credeți dumneavoastră (și arăt spre oameni) că au 3.500 de lei să dea, așa, degeaba? Întâmplător eu am o anumită experiență, am banii ăștia, pot să candidez și de 10 ori dacă e nevoie, nu e problemă. Dar oamenii trebuie să știe adevărul, să înțeleagă de ce nu pot alege o altă clasă politică: pentru că li se pun bețe în roate.” Dl. Tăriceanu e surprins. Nu mai zâmbește, începe să bâiguie ceva de sumă, apoi recită cu siguranță o poezie: „Totuși, zice dânsul, nu puteți nega că dacă o persoană nu are 3.500 de lei, nu prea are ce căuta în politică, sigur va exista tentația corupției...” „Păi stați puțin, zic eu, dvs. vi se pare că dl. Videanu e un model de integritate? Că dânsul e dintre cei care au avut 3.500 de lei.” Rumoare din nou. „Ei, zice dl. Tăriceanu, nu știu de dl. Videanu... dar cine nu are o anumită posibilitate materială, sigur va fi tentat de corupție.” „Păi și atunci unde mai e prezumția de nevinovăție?”, încerc eu să-l încolțesc pe dl. Tăriceanu care susține, practic, că oricine e lipsit de posibilități materiale e din capul locului suspect. În clipa aia intervine cineva din spate, probabil un aplaudac: „Hai domne, mai lasă-i și pe alții.” Cineva pune repede o întrebare legată de autostrăzi, răspunde dl. Orban (care a fost ministrul transporturilor), dl. Tăriceanu scapă.

Dl. Tăriceanu dă explicații. Nu mai zâmbește așa larg.

 Lumea începe însă să prindă curaj. Vin întrebări din ce în ce mai dure. O femeie pune o întrebare foarte simplă: „Domnule prim-ministru, vă rog să ne explicați, simplu, scurt pe doi: de ce au scăzut pensiile, au scăzut salariile, dar cresc prețurile? De ce?” Dl. Tăriceanu dă ochii peste cap și se pregătește să răspundă, e clar că nu prea știe ce să răspundă. Intervin eu: „Doamnă, haideți să vă explic eu de ce: fiindcă toată economia României este euroizată. Și asta, fiindcă s-a dorit (și arăt involuntar spre cei doi, deși nu aș fi vrut să adopt vreo atitudine acuzatoare) idealul tâmpit al intrării în zona euro în 2015.” Lumea aprobă, dă din cap, „da domne', așa e, toate prețurile sunt în euro”. Dl. Tăriceanu, vizibil inconfortat de răspunsul meu, începe să abereze cu privire la productivitate, competiție, concurență. Nu mai intervin, o las așa. Ar mai fi trebuit să zic că degeaba faci competitivitate dacă economia trebuie să producă în așa fel încât să acopere și ratele împrumutului FMI, nu doar cererea de pe piața internă și externă.

Altcineva întreabă de ce nu se fac irigații. De ce nu e agricultură. D-nul Orban, susținut de dl. Tăriceanu, zice că agricultura a absorbit cei mai mulți bani de la UE, și că irigațiile degeaba le aduci din Dunăre dacă trebuie să le înalți 4 metri nu știu unde (nu înțeleg unde). Nu ne spune cum se face că sistemele astea de irigații funcționau pe timpul lui Ceaușescu... Altcineva întreabă de ce nu face statul nu știu ce investiții. Îl iau la ochi, să-l țin minte, să-i dau un fluturaș. Dl. Tăriceanu zice că trebuie înțeles un lucru, nu mai suntem pe timpul comuniștilor, să facă statul investiții. Norvegienii or fi „pe timpul comuniștilor”, cine știe. Sau americanii înșiși, când lucrează la proiectele de explorare spațială. O doamnă întreabă de Roșia Montană. Ciulesc urechile, pentru că se leagă cu punctul 9 din platforma mea (legea garanției ecologice). Dl. Tăriceanu răspunde ritos: „Poziția mea e simplă, e DA.” Și începe: locuri de muncă, investiții, bla bla. Riscul ecologic? Nu există, zice dl. Tăriceanu. „Tehnologia actuală e suficient de sigură ca să nu permită riscuri ecologice.” Mi-a ridicat mingea la fileu. Îi întind un fluturaș doamnei și îi zic: „Uitați, aici veți găsi poziția mea față de Roșia Montană.”, după care mă adresez d-lui Tăriceanu: „Domnule prim-ministru, aș vrea să-mi precizez și eu poziția, pentru că vreau să o comentați un pic. Uitați care-i chestia, poziția mea e un fel de semi-DA, dar eu susțin că trebuie să fim precauți pentru că nu am încredere că marile corporații străine vor veni pe aici ca să utilizeze cele mai noi tehnologii, mai degrabă cred că vor veni să facă treabă ieftină și nesigură și vor utiliza tehnologii ieftine, depășite. Ce credeți?” „Ei, nu, zice dânsul, că sunt norme, bla bla.” Dl. Tăriceanu nu a auzit cu siguranță de felul complet ne-etic în care s-au comportat pe aici corporații precum Nokia (care a plecat pur și simplu de la Cluj) sau, iată, Ericsson (mita în telecomunicații). Și nu numai.

Seara se apropie de sfârșit.

În sfârșit, adunarea începe să se spargă, după vreo oră de discuții. La final dau și vreo câțiva fluturași, oamenii zic „mulțumesc”, „hai să vedem ce gândiți și dumneavoastră”, „succes”. Din punctul meu de vedere întâlnirea a decurs mai mult decât ok. Cu cineva rămân un pic de vorbă, e vizibil interesat. Îi spun părerea mea sinceră: „Probabil dl. Tăriceanu va fi ales, are de departe șansele cele mai mari, dar dacă nu reacționăm nu poate auzi și ideile noastre. Poate va găsi două-trei lucruri interesante în platforma mea și le va prelua dânsul când va ajunge în parlament. Dacă tăcem cu toții, n-are cum să ne audă și n-are ce să preia.”

www.facebook.com/mai.intai.oamenii
www.luciansarbu.info

Mai întâi, oamenii!

A început campania electorală. Puteți accesa de acum pagina mea de candidat la Senat Colegiul 2 București. Vețí găsi acolo toate informațiile despre cum, ce și de ce m-a apucat.

Șansele mele reale de a fi ales? 0,01% (zero virgulă zero unu la sută). Și atunci, de ce o fac? Citiți site-ul, mergeți pe linkuri și veți afla.

Șansele de a face auzit un mesaj de stânga care să fie independent și de ideologia blatistă a PSD-ului (de centru) și de unele mesaje neo-bolșevice (extremă stânga) care circulă acum pe stradă? Nu știu. Voi vedea. Platforma mea - cele 13 puncte - am discutat-o cu oameni neimplicați politic, fără noțiuni teoretice „de dreapta” și „de stânga”, și am dat-o spre evaluare mai multor prieteni de dreapta, care mi-au zis că, într-adevăr, sunt unele mesaje de stânga cu care ei nu pot fi de acord, dar că nimic nu e extremist, „komunist”. Asta e și ideea. Trebuie să ne luăm înapoi valorile de stânga și să arătăm că a fi de stânga nu înseamnă câtuși de puțin a pofti la Gulag, la pușcării, lagăre, represiune, 2 ore tv cu toar'șu și toar'șa, secere și ciocane (în capul opozanților) etc. etc. etc. Toată această demență trebuie să înceteze. Discursul de ură împotriva stângii trebuie să înceteze. Poftim, vă propun o platformă în 13 puncte. Hai să vedem cine crede că drumul spre lagăre începe cu o platformă ca a mea!

„Cei 4 apostoli erau 3: Luca și Matei”

Cam așa s-ar putea exprima aiureala cu frauda la referendum. După ce au urlat ca din gură de șarpe încă din seara zilei de 29 iulie că peste 1,5 milioane de voturi au fost furate, iată că în final, după ce s-au numărat toate CNP-urile, listele, semnăturile și scrijeliturile de pe răbojurile electorale au rămas în final în jur de 110.000 de voturi suspecte. Rămâne cum am stabilit: legitimitatea lui Băsescu e praf. Măcar și pentru acest lucru, referendumul tot a fost un lucru bun. Și uite că mâine-poimâine intrăm în octombrie și nici vorbă de dezertări, căderea guvernului, reîntoarcerea PDL-ului și răzbunare în masă a Cotroceniului, așa cum se temeau unii. Pentru că Băsescu e acum căpitan peste o navă semi-scufundată. Indiferent ce ar mai încerca să comande, timona nu-l mai ascultă. Șobolanii nu sunt nebuni.  Deja e prea târziu pentru o surpriză, mai sunt doar 10 săptămâni până la alegeri și numai printr-o lovitură de stat (cu adevărat lovitură de stat) se mai poate face ceva. Totul depinde acum de tolomacii din USL să obțină 50%+1 din parlament.

Activități

Nu am mai scris de mult pe blog. Cauzele sunt multiple: în primul rând am mult de lucru și în al doilea rând am scris destul de mult „offline”, ca să zic așa. Urmează să apară prima traducere în limba română dintr-o carte de teologia eliberării (am tradus câteva capitole din Clodovis/Leonardo Boff - Cum se face o teologie a eliberării, care vor apărea cu câteva comentarii personale în revista „Argeș”) și am mai scris și alte texte, cu care am anumite planuri, pentru anii care urmează. În plus de vreo două săptămâni am început o aventură destul de interesantă, în sensul că îi consiliez pe reprezentanții din România ai „European Left”, și anume Partidul „Alianța Socialistă”, să comunice pe Facebook. Am mai vorbit pe aici despre acest partid. E un melanj de persoane destul de interesante, de la social-democrați nemulțumiți de „blatismul de dreapta” al PSD până la comuniști ne-bolșevici (eurocomuniști). Comuniștii de filiație stalinistă / bolșevică au propriile lor grupări, din punctul meu de vedere nefrecventabile, cristalizate într-un soi de PCR subteran, cam ca PCR-ul din perioada interbelică, dar lipsit de sprijinul Moscovei, și din câte am putut să-mi dau seama reproșează PAS tocmai faptul că nu e suficient de la stânga (adică la extremă stânga, cum ar vrea ei).

E interesant. E o lume politică subterană pe care puțină lume o cunoaște, în primul rând fiindcă nu e prezentă deloc în mass-media (decât, din când în când, cu incidente hilare ca ăsta) și în al doilea rând pentru că nici ei nu fac nimic sau nu știu deloc cum să comunice pentru a se face auziți. Pe mine m-a fascinat întotdeauna această lume politică subterană. Am scris odată, prin anul 2000, o lucrare de masterat pentru o prietenă care și-a dat masterul la SNSPA. Lucrarea era despre vizibilitatea partidelor minore. Anticipam că un asemenea partid minor are potențial de creștere până la pragul electoral dacă reușește să comunice adecvat în afara canalelor majore, unde e boicotat, pentru că există permanent pe scena politică un număr de votanți / indiferenți nemulțumiți de establishment dar suficient de mulți ca să poată fi „capturați” de o singură forță politică. La câteva luni după aceea Vadim și cu PRM, practic boicotați de mass-media majoră, având ca unic mijloc serios de comunicare revista proprie „România Mare”, au devenit a doua forță politică a țării. Alegerile de vara asta au arătat că există un nucleu de 40-50.000 de votanți la stânga PSD-ului (din care PAS a luat 23.000 de voturi - e vorba de voturile CJ). În condiții de prezență medie la vot, un 7,5-8 milioane, asta ar însemna un 0,6%. Deloc mult, dar deloc puțin. PNȚ-CD, partid care s-a aflat cândva la guvernare, are azi mai puțin de 0,6%. Noi trăim o epocă de disoluție a mijloacelor de comunicare tradiționale, o epocă în care internetul permite o comunicare mult mai puțin „controlată” decât televiziunea dar în care establishmentul încă nu a găsit modalitățile practice de a controla cum trebuie comunicarea pe internet. E, așadar, o oportunitate majoră pentru forțele politice noi de a se face auzite. Cine se va trezi prin 2020 s-ar putea să se trezească prea târziu.

Sida și cu EBA, viitorul președinte și viitoare prima doamnă?

Nu râdeți.

Nunta domnișoarei EBA exhibă ceea ce se bănuia de multă vreme, fără a se putea dovedi: 23 de ani de „tranziție” au dat naștere unei noi clase nobiliare românești.

Membrii acestei clase nobiliare își fac vacanțele împreună la Monte Carlo, devalizează împreună statul prin fel de fel de privatizări și alte inițiative economice dubioase, își împart cu mărinimie diverse funcții, oportunități și sinecure de stat și, iată, au ajuns și la faza la care odraslele lor se cordesc între ele pentru a lăsa urmași.

Momentan domnișoara EBA (mă rog, doamna Ionescu, sau Băsescu-Ionescu - încă nu știu cum se va numi) e un mic europarlamentar în timp ce soțul ei e doar copilul părinților săi. Știm prea bine însă că dl. Ionescu a avut în 2010 o tentativă de a intra în administrația publică, de fapt chiar în diplomație, direct pe un post la ambasada de la Paris, dar a fost nevoit să renunțe în urma dezvăluirilor din presă. De atunci nu se mai știe ce ocupație a avut domnul acesta. Nici înainte de acea încercare nu se știe cu ce s-a ocupat tânărul. Concret, ceea ce conține cartea de muncă a d-lui Ionescu este un mister. Din informațiile online rezultă că e unul din acționarii Equity Invest (o firmă de brokeraj), și cam atât. Sau poate membru în Consiliul de Administrație?! Că pe site-ul Equity Invest așa este citat: „Membru în consiliul de administrație, Ionescu Sida”. Presupun că despre el e vorba. De ce, ca membru în CA al Equity Invest, s-ar fi milogit la un job de conțopist la ambasadă, e de neînțeles.

Așadar, cu doamna EBA deja intrată în politică și cu domnul Sida dând târcoale administrației publice (nașul, dl. Mustea, deja și-a trecut în palmares un frumos post de ministru), amândoi fiind odraslele unor părinți „bine”, adică ale unor membri ai noii nobilimi de căpătuială de după 1989, ipoteza pe care o lansez acum nu are de ce să nu fie plauzibilă: e posibil ca peste ani și ani, dacă nimic profund nu se va petrece în țara asta, cei doi să facă parte din elita politică a țării și - de ce nu? - să avem de-a face chiar cu nunta viitorului președinte cu a viitoarei prime doamne.

Ambițiile EBEI deja le știm. Mititica nu a vrut să fie secretar de stat sau ministru, ea a vrut direct europarlamentar. E imposibil să nu îi transmită și consortului ambițiile sale.

Biografiile celor două odrasle sunt perfecte din perspectiva unor false democrații de tip orientalo-african, în care o cvasi-nobilime își face de cap la adăpostul unor aparente aranjamente instituționale democratice. Din ziua de 29 iulie regimul actual e unul evident non-democratic după criteriile occidentale, în care majoritatea activă a populației decide ce trebuie făcut. În concluzie nu văd de ce evoluția viitoare a acestor odrasle proaspăt căsătorite nu va fi una tipică pentru asemenea democrații false cum avem în Siria, Coreea de Nord, India etc. Ei sunt cei meniți să preia, cândva, sceptrul. Firește, având în vedere că România este parte a Uniunii Europene e greu de crezut că Băsescu va rămâne un soi de președinte pe viață și la finalul vieții își va lăsa progenitura urmaș (după modelul al Assad sau Kim Il Sung / Kim Jong Il). Nu, nicidecum! Mult mai probabil, modelul politic românesc va fi unul de tip antebelic sau grecesc (cu mari familii politice dominând diverse facțiuni politice abonate la guvernare: Brătienii, Papandreii etc.). În datele actuale, cu relațiile de clan deja construite și, după cum s-a văzut recent la referendum, funcționale, ambițioasa familie Băsescu va continua cu siguranță să domine chiar și după 2014 o anumită parte a spectrului politic și este evident că funcțiile și candidaturile cele mai importante vor fi acordate celor aflați în proximitatea capului clanului, adică unor membri direcți ai familiei Băsescu. Momentan, ținând cont de faptul că cealaltă fiică a președintelui e inactivă politic și nemăritată, în pole-position pentru preluarea ștafetei politice a clanului se află tocmai cuplul EBA/Sida, oricât de bizar ar părea acest lucru. Firește, băiatul încă e tânăr, mai are timp să bea cafele în Dorobanți. Au timp să fie președinți chiar și Crin Antonescu, urmat de MRU. Dar peste 10 ani Băsescu va avea deja 70 de ani și Sida, în jur de 40. Numai bine pentru ca lupul bătrân să iasă din scenă și cel tânăr, bine coafat mediatic, să își înceapă ascensiunea. Poate chiar dintr-un mic post de director în ministerul transporturilor...

Ce rămâne?

• Rămâne delegitimarea lui Băse. Nici un baros nu îl mai spală.
• Rămâne penibilul tuturor celor care au urlat că e lovitură de stat. Poftim, nu a fost lovitură de stat.
• Rămâne impresia că PSD-ului nu i-ar displace un blat cu adversarul. Întâi a fost Rus, apoi Aspazia, astăzi defetismul liderilor PSD care nu au vrut să sprijine, măcar simbolic, inițiativa parlamentară a liberalilor. Poate, cine știe, le-a plăcut experiența din 2008-2009...
• Rămâne impresia că PNL-ul e singurul partid major din țara asta care mai vrea să lupte pentru popor. Sigur, mai sunt și alte partide mici (dacă sunteți dintre cei 17% care se declară de stânga vă recomand să urmăriți Partidul „Alianța Socialistă” - nu vă speriați, nu sunt chiar așa de comuniști cum par), dar alea nu au reprezentativitate.
• Rămâne impresia că Victor Ponta e un emasculat (politic). S-au pișat pe el și Merkel, și Barroso, și Gordon. Poate că și Gitenstein, dar asta nu s-a mai auzit în presă. Ponta a stat cuminte și a primit toate jeturile. O fi de-al lui Gregorian Bivolaru, cine știe.
• Rămâne speranța că se poate scăpa de UDMR la iarnă. Dă Doamne să fie niște ninsori masive pe 2 decembrie, să nu se poată ieși deloc la vot în Harghita și Covasna.
• Rămâne confirmarea că suntem noi contra ei. E vorba de clasa politică, sprijinită de intelectualitatea coruptă și de ceva lumpen-proletari vs. clasa productivă: cei care muncim sau am muncit în țara asta, cei care am produs ceva, am pus o piatră peste altă piatră. Care suntem acuzați, atunci când avem „nerușinarea” de a ne revendinca un ajutor de șomaj, un ajutor parental sau o pensie, că suntem „asistați”. Și de fapt e normal să fie așa. Parcă am uitat, sau ne facem că nu știm, că Hrebenciuc a fost la un pas să se încuscrească cu Băsescu, că pe Băsescu, Ponta și Antonescu îi leagă o chestie comună - au o femeie din familie ditamai europarlamentarul, că Băsescu a fost vecin de bloc cu Năstase și multe altele.
  Suntem de fapt într-un Ancien Régime perfect. Starea întâi - vechea nobilime - adică politicienii și funcționărimea de rang superior, ăștia despre care aflăm că au lefuri de zeci și sute de mii de lei, care își trec în familie joburile, lefurile, sinecurile, plus afaceriștii abonați la bugetul statului; starea a doua - clerul - controlorii conștiințelor - adică intelectualii zgomotoși grupați în fundații cu finanțări opace, în așa-zise „think-tankuri”, adică instrumente de propagandă, cei care plâng de soarta culturii care nu mai primește zeci de milioane de lei de la buget și care sunt gata să vândă străinătății o imagine care slujește numai interesele de moment ale stării întâi; și starea a treia - clasele productive - cu tot ce înseamnă asta, începând cu țăranii, muncitorimea, lucrătorii din cuburile de office și terminând cu micii antreprenori, adică toți cei care se chinuie și ei să facă un ban cinstit și care sunt chemați, în general, doar o dată la 100 de ani ca să participe la vreo decizie. Deasupra tuturor tronează Monarhul Absolut, El Băse, pe care poporul l-ar vrea detronat, dar primele două stări și cu marile puteri, nu prea.
• Rămâne certitudinea că regimul lui Băsescu a trecut o linie roșie. Nimic nu va mai fi ca înainte. Partea cea mai nasoală e că din punct de vedere moral orice violență fizică împotriva regimului băsist, începând cu simplele manifestații de stradă, va fi perfect justificată. Din păcate ne-am reîntors undeva la începutul anilor '90, într-un regim cu legitimitate dubioasă, îndoielnică.

SRI se face că lucrează

Legat de știrea asta senzațională cu teroriștii prinși și expulzați de SRI nu vreau să comentez decât atât: dacă iei un palestinian, orice palestinian, sigur îi găsești o legătură destul de directă cu Hamas și Hezbollah. Pentru că Palestina are o populație de numai 4 milioane de locuitori iar Hamas și Hezbollah au zeci de mii de membri. Și atât în Palestina cât și Liban ambele organizații au și partid politic, participând la alegeri, ocupând locuri parlamentare etc.

Altfel zis, orice palestinian pripășit prin România e un potențial terorist fiindcă sigur i se poate găsi vreun văr, vreun nepot, vreun ceva care să fie apropiat de Hamas sau Hezbollah. Pentru mine chestia asta cu 8 potențiali teroriști îmi sună a etalare de mușchi din partea SRI pentru ca nu cumva actualii guvernanți să le taie din bugetul lor de inutili. Din generația mea, doi dintre cei mai inutili indivizi pe care îi cunosc lucrează la SRI - nu știu cu ce se ocupă, că nu mi-au zis niciodată, dar din câte pot să-mi dau seama o freacă la superhipermegagreu - și o eventuală tăiere a fondurilor direcționate către această instituție parazită și, cu siguranță, supradimensionată (altfel nu-mi explic cum de indivizii pe care îi cunosc o ard non-stop în timp liber) ar produce multă, multă jale printre cei obișnuiți să frece menta făcându-se că „adună informații”.

Lecția #1 a referendumului: ne putem mobiliza suficient ca să dăm UDMR-ul afară din parlament

Priviți graficul de mai sus. Reprezintă evoluția electoratului UDMR din 1990 încoace. După cum se vede electoratul uniunii s-a restrâns continuu din 1990, de la un nivel foarte sănătos de un milion de voturi, până la patru sute și ceva de mii la ultimele alegeri (pentru 2012 am luat în considerare votul popular). Totuși, având în vedere absenteismul general care s-a înregistrat în 2008 (când nu au ieșit la vot decât vreo 7 milioane de votanți), UDMR a reușit să facă pragul și, după cum se știe, să participe activ la guvernarea PDL și apoi la blatul cu PDL de la referendum.

Mobilizarea la referendum a fost extraordinară. În ciuda acuzelor debile de fraudă este clar că pe 29 iulie s-a votat masiv. Un lucru pe care nu îl spune nimeni este că majoritatea localităților în care s-a votat peste 100% sunt, exceptându-le pe cele turistice (cum ar fi Eforie), sate și comune cu populație mică, ceea ce înseamnă că potențiala fraudă, presupunând că va fi descoperită și că a existat cu adevărat, nu putea depăși câteva zeci de mii de voturi - insignifiant față de cele 8,4 milioane de voturi înregistrate. Pe lângă asta chiar procurorii au recunoscut că nu toate plângerile legate de acest referendum privesc participarea la vot. Multe au în vedere neparticiparea (oameni care s-au plâns că au fost împiedicați să voteze). Agitarea fraudei este doar una din multele strategii lașe ale taberei lui Băsescu de a nu accepta realitatea.

La alegerile locale din 2012 rezultatul popular a însemnat pentru UDMR în jur de 485.000 de voturi, adică undeva în jur de 5% din totalul prezenței la vot. Pentru PDL și diversele alianțele sub care s-au ascuns ei la nivel local, au votat în jur de 2 milioane. Dintre aceștia doar 0,9 milioane au venit și la referendum, deci dacă adunăm așa:

prezența la referendum
+ votanții UDMR de la ultima rundă de alegeri
+ cei care au boicotat referendumul din partea PDL
= rezultă un electorat activ total de cca. 10 milioane de români

Posibil chiar un pic mai mult, având în vedere că referendumul a avut loc vara, în plină perioadă de vacanțe. Ori, pentru ca un partid să facă pragul de 5% ar fi nevoie de cca. 500.000 de voturi. Necesar de voturi care poate pune probleme UDMR-ului, având în vedere că băieții ăștia nu au mai obținut peste 500.000 de voturi din 2004.

Explicația pentru această evoluție negativă a UDMR nu e prea clară. La o primă vedere am putea fi tentați să dăm vina pe evoluțiile demografice generale. Dar conform datelor ultimului recensământ regiunea Harcov a avut printre cele mai mici scăderi de populație la nivel național. În jur de 8%. Deci electoratul maghiar pare să fie în continuare acolo, și totuși pierderea de voturi a UDMR între 2004 și 2008 e uriașă, de peste 30%. Singura explicație e că maghiarii, la fel ca o mare parte a românilor, au devenit dezamăgiți de politicieni. E posibil ca pe acest trend de dezamăgire să fi apărut noile partide maghiare care par să capteze atenția electoratului pierdut de UDMR. Comunitatea maghiară a devenit între timp divizată politic între UDMR, Partidul Civic Maghiar si un partid mai puțin cunoscut, Partidul Popular Maghiar din Transilvania, ultimele două reușind să obțină circa 75.000 de voturi la ultimele alegeri. Aceste două partide, deși mai mici, sunt extremiste în vederile lor, urmărind obținerea autonomiei pentru secuime. Că autonomia e o temă de care UDMR începe să se teamă, pentru că simte că pierde teren electoral, se vede și din declarația recentă a lui Kelemen Hunor, care a zis imediat după decizia CCR de invalidare a referendumului din 29 iulie că maghiarii vor obține la un moment dat autonomia. Așadar, însumând voturile tuturor partidelor maghiare de la ultimele alegeri locale rezultă un total de vreo 550.000 de votanți. Cu numai 12.5% mai puțin decât voturile pro-UDMR din 2004. O cifră mult mai normală ținând cont de evoluțiile demografice.

Asta înseamnă că avem o oportunitate unică. Dacă o parte masivă a electoratului maghiar nu mai iese la vot de dragul UDMR, înseamnă că la ora actuală electoratul maghiar e suficient de divizat pentru ca UDMR să fie în pericol de a nu trece pragul electoral. Premisele sunt, așadar, foarte bune ca să scăpăm de UDMR din parlament, ceea ce pentru democrația din România nu ar fi decât un câștig, însă condiția sine qua non este să ieșim la vot în toamnă la fel de masiv ca la referendum.

Oportunitatea e unică pentru că știm prea bine că atât USL cât și PDL au avut tentative de a propune o lege a votului uninominal pur fără prag electoral. Ceea ce înseamnă că pe politicienii actuali, indiferent de culoarea lor politică, atât îi duce capul și e posibil ca până în 2016 chiar să reușească să impună o asemenea lege.

De când au fost cooptați la guvernare de CDR în 1996, UDMR-iștii au fost niște veritabile curve politice. În funcție de interesul de moment s-au dat cu toată lumea: dreapta, stânga, socialiști, ne-socialiști, liberali, anti-liberali și neoliberali. În tot acest timp comunitatea maghiară din zona secuimii a câștigat o mulțime de drepturi etnice, dar economic e la pământ, fiindcă economia locală a fost devalizată tocmai de baronii maghiari inamovibili și intangibili din UDMR. În ultimii 23 de ani ungurilor din secuime li s-a dat mult circ, dar și foarte puțină pâine.

Curățarea scenei politice poate începe cu anumite persoane, dar și cu anumite partide. Trebuie să rămânem mobilizați: 10 milioane de votanți. Indiferent cu cine votează fiecare, trebuie votat. Dacă nu aveți cu cine vota, răsfoiți la întâmplare buletinul de vot și votați cu un partid de acolo. Votați cu prietenii mei de la Partidul „Alianța Socialistă”, reprezentanții din România ai „European Left”, partidul cu care am votat și voi vota eu, că oricum nu intră în parlament. Dar votați. La toamnă e o șansă unică de a scăpa de niște lepre politice și nici o curte constituțională din lumea asta nu va putea să se opună deciziei. Dacă li se retează influența parlamentară politicienii din UDMR vor rămâne activi doar la nivel local, în sărăcia lor din Harcov. Nu vor mai deține nici o pârghie politico-etnicistă și vor trebui să dea socoteală electoratului propriu, adică maghiarimii din Harcov, strict de pe poziții economice. În același timp Băsescu va avea mai puțină marjă de manevră în parlament, fiind lipsit de unul dintre partidele-curvă care au făcut ca democrația din România să arate așa cum arată acum, la 23 de ani de la căderea bolșevismului. Nu fiți dezamăgiți de decizia CCR! Nu vă pierdeți încrederea în puterea pe care o are votul vostru!

Rămân optimist!

Rămân optimist. Da, e posibil să revină la Cotroceni, și ce? O va suge. Va fi ca Mubarak :) Pe Mubarak l-au sprijinit și americanii, și vecinii din nord, și până la urmă și-a mega supt-o pentru că l-a dat jos poporul.

Apropo de americani: e a doua oară când interpretez greșit prezența unui emisar american la noi în țară (vizita lui Clark la Ponta). Promit să nu o mai fac. Este clar că americanii pregătesc ceva, posibil legat de atacul împotriva Iranului, și au nevoie de un sclav docil aici, de a cărui loialitate să fie absolut siguri. Nu cred că e vorba de ceva economic (Roșia Montană, gazele de șist), ceva pe plan intern, pentru că indiferent cine ar fi la putere americanii oricum și-ar face planul cincinal. Sigur e vorba de ceva pe plan extern și având în vedere declarațiile recente parvenite din Israel nu văd ce altceva să fie decât atacul împotriva Iranului. Posibil ca pregătirile să fie așa de avansate, încât debarcarea lui Băsescu chiar să fi fost inoportună. Ca și în cazul războaielor de agresiune precedente, americanii vor avea nevoie de sclavi docili, gen Băsescu, care să justifice în ochii opiniei publice mondiale mai ușurele de creier un eventual război printr-o participare necondiționată la o forță de agresiune așa-zis multinațională, eventual o mascaradă sub sigla ONU.

Că în scenariul cu demisia de onoare a lui Băsescu urmată de trecerea lui pe un post de raportor NATO nu cred.

Gerontofilia, un nou delict în opinia bășiștilor

Senzațional, Mona Pivniceru a fost ginită urcându-se și dându-se jos din automobilul lui Andrei Năstase. Filatorii erau niște „niște” de la România TV care, ca și în cazul „jacuzzi la Vântu” (with: Mirceaaaaaaa Geoanăăăăăăă!... in colors!) s-au găsit, a naibii potriveală, la locul și momentul potrivit.

Mânia proletară nu mai are margini. Dacă lui Ponta îi căutau în fund plagiatul, trebuie să înțelegem, așadar, că madam Pivniceru (54 de ani) e vinovată că urcă în mașina unuia de 20?! Și ce? Aoleu! Stai că mi-a picat fisa! O fi amanta lui?! Pfuai! Nasol! Și dacă e, ce? N-are voie? De când e gerontofilia un delict? Că de pedofilie în cazul de față nu poate fi vorba, Năstase jr. având peste 18 ani. Deci dacă e vreunul vinovat de vreun fetiș sexual, păi atunci juniorul e, nu ea!

Apropo, ăștia de la România TV cine dracu' mai sunt: ai lui Scharwzenburger ăla, sau ai lui Ghiță?!

Să vină procurorii! Să investigheze! Să jure împricinații cu mâna pe Biblie că nu e nimic între ei! Să jure și Audi-ul, să zică tot ce s-a petrecut înăuntru! Să-i cadă roata de rezervă lu' Audi-ul care nu zice adevărul! Și să-i crape bujiile!

România și medaliile olimpice

Priviți graficul de mai sus. Reprezintă locul ocupat de România la Jocurile Olimpice în funcție de medaliile obținute din 1952 încoace. Așadar, de la toate edițiile de după al doilea război mondial încoace. Linia galbenă - clasamentul în funcție de medaliile de aur, linia roșie - clasamentul după numărul total de medalii. E vorba, firește, de toate edițiile la care România a participat, pentru că a mai fost o ediție, tot la Londra, în 1948, la care țara noastră nu a participat. Din păcate pentru noi, Londra 2012 reprezintă cel mai slab rezultat de la al doilea război mondial încoace. Comparațiile se fac în mod greșit cu Olimpiada din 1964, ultima la care delegația României nu a luat decât două medalii de aur. În 1964 era mai puține sporturi și mai puține discipline sportive. În 1964 s-au acordat în total 504 medalii. În 2012 au fost 962 de medalii, deci aproape dublu. Comparația nu are sens. Tot ce putem compara e locul între națiuni.

Graficul arată un lucru evident: România, exceptând prima ediție din acest grafic, s-a situat mereu undeva în interiorul topului primelor 15 națiuni. Vârful a fost atins între 1976-1988, e drept, în condițiile în care două dintre aceste Olimpiade, Moscova 1980 și Los Angeles 1984, au fost masiv boicotate. Chiar și după 1989 lucrurile au mers binișor, cu o participare excepțională la Sydney 2000 și una în nota tradițională la Atena 2004.

Ceva s-a întâmplat însă după Atena, în ultimele două cicluri olimpice. Beijing 2008 a reprezentat o prefigurare a dezastrului de azi. Nu sunt un specialist în administrarea problemelor sportive, ca să-mi dau seama ce s-a greșit, dar din 2004 încoace sigur s-a greșit ceva în selectarea, pregătirea și sprijinirea sportivilor de performanță. Nu cred că e vorba neapărat de bani, pentru că refuz să cred că țări precum Noua Zeelandă (PIB-ul Noii Zeelande, luat în cifre absolute, este de două ori mai mic decât al României), Cuba, Jamaica, Belarus, Etiopia, Coreea de Nord, situate deasupra noastră în clasamentul final al medaliilor, au cheltuit în ultimii 4 ani pe sport mai mulți bani decât s-au cheltuit în România. Cu siguranță e o problemă de organizare și de alocare corectă a banilor cheltuiți. Cineva ar trebui să evalueze tot ce înseamnă practicarea sporturilor în România, începând cu programele școlare și terminând cu felul în care sunt puse în valoare sălile de sport și bazinele construite în ultimii 8 ani. Vin copii și tineri să se antreneze în ele? S-a creat o emulație în jurul lor, sau se stă cu lacătul pe ușă?

Momentan România face figură de țară subdezvoltată. Recolta de medalii nu e una cu care să ne mândrim. Ea confirmă însă previziunile pe care le-au făcut strict pe baze economice specialiștii de la PricewaterhouseCoopers (care ziceau că putem câștiga 12 medalii) și Goldman Sachs (care au ghicit exact numărul de medalii, 9). Semn că ne putem autoiluziona, putem să mai ascundem dezastrul în spatele câtorva performeri, dar nu îi putem trișa pe cei care lucrează cu cifre, statistici și numere seci. Și în ochii cărora suntem, într-adevăr, o țară subdezvoltată.

Este posibilă o paralelă între 1946 și 2012? Un răspuns domnului Cristian Diaconescu.

Textul de mai jos ar trebui să apară ca și comentariu pe blogul domnului Cristian Diaconescu, la postul intitulat „Vă rog, deschideți ochii!”, în care fostul consilier de la Cotroceni susține nici mai mult, nici mai puțin, decât că debarcarea lui Băsescu comportă asemănări cu situația din noiembrie 1946. Păcat că oameni aparent inteligenți susțin asemenea aberații ticăloase.


Domnule Diaconescu,

Postul dvs. e rizibil dacă nu ar fi trist. Trist pentru că e o încercare slăbuță de a falsifica istoria și de a trage paralele acolo unde nu există. Rizibil, pentru că orice om cu un pic de cultură generală nu poate decât să râdă în hohote văzând la ce nivel de jos au ajuns foștii locatari de la Cotroceni în încercarea de a-și apăra fantomele trecutului.

În primul rând, rezultatul de 68% pe care l-a scos BPD la alegerile din 19 noiembrie 1946 era FALS. Alegerile acelea au fost FALSIFICATE. Spre deosebire de momentul 1946, cei 7,4 milioane de români care au votat acum pentru demiterea lui Băsescu Traian sunt REALI. Și vă garantez că ar fi votat mai mulți dacă nu ar fi fost împiedicați sau obstrucționați pe diverse căi să vină la vot (am avut caz în familie, nu vorbesc aiurea). Inclusiv amenințarea că ar fi părtași la o „lovitură de stat” e o obstrucționare; uite, eu am fost părtaș la această „lovitură de stat” și nu mi-e rușine s-o recunosc. N-aveți decât să mă arestați după ce revine Băsescu Traian la palatul Cotroceni. Alții mai slabi de înger sigur nu au venit să voteze, conștienți că pot fi luați la ochi de aparatul represiv al fostului președinte.

În al doilea rând, la momentul 1946 între PCR și PSD existau mult mai multe legături istorice decât sunt acum între PSD și PNL. Cele două partide muncitorești erau, în caz că nu știți, partide-surori; PCR se desprinsese din PSD în 1921, de fapt grupul comunist deturnase un congres al PSD, adoptând denumirea de „partid comunist”, profitând de faptul că liderii istorici ai PSD erau în incapacitate de a-și exercita funcțiile, fiind în marea lor majoritate arestați. Deci momentul 1946 nu era decât o regrupare a mișcării muncitorești din România. Sigur, minți vizionare, precum Constantin Titel-Petrescu, au înțeles încă din perioada interbelică faptul că bolșevismul sovietic numai în favoarea muncitorilor nu se face și tocmai de aceea a refuzat mâna întinsă de PCR; dar alții mai creduli sau, poate, mai oportuniști, precum Ștefan Voitec, au sărit imediat în barca foștilor tovarăși din PCR. Spre deosebire de situația din 1946, USL nu e altceva decât o alianță de conjunctură, între două partide care sunt complet diferite doctrinar și care nu sunt unite decât de un deziderat: să dez-bășizeze România, dacă pot spune așa. Din punct de vedere doctrinar deja s-au văzut diferențele sensibile dintre cele două partide, în mai multe ocazii. De aceea e evident pentru orice om normal că partidele din USL se vor saluta și se vor despărți de îndată ce acțiunea de dez-bășizare va fi finalizată. Vă dau în scris!

În al treilea rând, în spatele BPD stătea o armată de ocupație, armata sovietică, a cărei sarcină era să asigure spolierea postbelică a țării. În spatele USL nu stă nici o armată de ocupație. Dimpotrivă, cel care pare să aibă spatele asigurat de niște interese de spoliere pare a fi domnul Băsescu Traian, care nu scapă nici un prilej să mai zică ceva despre Roșia Montană! Nu mai vorbesc de „acordul de la Viena” semnat în 2009 ca preambul al acordului cu FMI, prin care guvernul Boc s-a pus, practic, la dispoziția intereselor financiar-imobiliare străine (ah, știu, a fost „salvat” leul!).

În al patrulea rând, opoziția din 1946 guvernase ultima oară în deceniul 30. România venea după un vid de democrație, adică după dictaturile carlistă, legionară și antonesciană, plus guvernele de așa-zisă unitate națională de după 23 august, sprijinite de fapt de Moscova. De aceea reproșurile pe care mișcarea muncitorească unită le făcea partidelor istorice erau în general de ordin istoric, unele vechi de peste 25 de ani. Pe de altă parte, opoziția de azi a fost la putere nu mai departe de aprilie 2012, adică în urmă cu 4 luni. A stat la putere vreme de 45 de luni și știm prea bine ce a însemnat această guvernare. Vorbind strict de „tiranie”, să nu uităm că între 2008-2012 s-a guvernat cu papucul pe masă. Parlamentul a numărat votarea legilor după cum au vrut cei din fruntea sa. Au fost politizate toate instituțiile statului și toate deconcentratele (vă rog să nu negați!). În lipsă de soluții practice s-au închis spitale și școli și capitalul uman al patriei a fost invitat grosolan „să facă pași” spre zări mai … albastre. În dispreț total față de normele parlamentare, Băsescu Traian și cu acoliții săi a produs un nou partid – UNPR – care nu a fost niciodată votat de poporul român (apropo, ce s-a întâmplat, vi s-au terminat banii?… că sediul pompos de pe Ștefan cel Mare am văzut că e „de închiriat”…) și care a ajuns totuși să voteze legi în Parlamentul României, în numele cetățenilor care NU i-au trimis acolo. La nivel internațional România a devenit laboratorul nefericit al austerității pe care îl denunță la ora actuală toate popoarele Europei. Și multe altele! Deci, da, se vorbește de „tiranie” cu privire la Băsescu Traian și PDL. Dar faptul că 7,4 milioane de voturi susțin această acuză cred că e un semn că nu avem de-a face cu o simplă vorbă în vânt.

Mai mult, la referendumul recent „opoziția” a predicat – curat … democratic! – boicotul. Păi, să ziceți mersi că nu sunt eu în locul lui Victor Ponta. Eu personal aș fi scos PDL-ul în afara legii. Partidele care nu vor să participe la scrutinuri democratice, n-au decât să facă politică în Cișmigiu!

Concluzionând: dvs., din cauze necunoscute, ați decis să vă alăturați în 2010 acestui personaj pe nume BT. Ok, e dreptul dvs. Treaba dvs. ce ați avut de împărțit cu pesediștii. Dar țineți cont de faptul că după 29 iulie, data la care domnul BT a devenit la propriu un cadavru politic, anumite poziții ale dvs., inclusiv cea de mai sus, completamente falsă și aiuritoare, nu pot fi caracterizate decât ca o muncă de cioclu. De la diplomația de vârf la dus morții la groapă eu zic că e un parcurs trist care ar trebui să vă dea de gândit.

Cu sincere regrete și urându-vă o noapte cât mai bună,

LS

De noaptea minții: pentru Curtea Constituțională e „constituțional” ca voința a 2 inși să blocheze voința a 9 milioane

6 august: Ha ha ha, după ce s-au sesizat că un cvorum fără cetățenii domiciliați în străinătate practic l-ar retrograda pe Băsescu la statutul de simplu cetățean cu tricou albastru, idioții de la CCR modifică ceea ce ei înșiși au dat spre publicare în Monitorul Oficial și susțin acum că la cvorum trebuie adunați și cetățenii cu domiciliu în străinătate! Cel puțin așa rezultă de aici. E clar că pe culoarele CCR se dau lupte grele, corp la corp!

Postul inițial: Pentru ca teatrul absurdului să fie complet, Curtea Constituțională a publicat o hotărâre de respingere a contestației privitoare la boicot motivată cel puțin bizar, ca să nu zic hilar. Pe scurt, motivația curții e următoarea (urmăriți logica, vă rog):

- dreptul la vot nu implică obligația de a vota;
- în situațiile în care „legislația relevantă impune un anumit cvorum de participare” (cum a fost pe 29 iulie) opțiunea politică poate fi exprimată „chiar și prin neparticipare” (sic!)
- în acest fel se poate realiza „o majoritate de blocaj” prin care cei care nu votează își pot impune „voința politică”

Tradus pe românește, asta înseamnă așa: dacă pentru Băsescu Traian nu doreau să voteze decât Mihail Neamțu și cu Monica Macovei, și dacă împotriva lui Băsescu ar fi votat 9,15 milioane de oameni dar Neamțu cu Macovei ar fi stat acasă, invalidând referendumul, atunci pentru Curtea Constituțională a României chestia asta nu ar fi constituit nici o problemă. Dar fix nici o problemă! Neamțu și cu Macovei, ținându-se de gât la fereastra wc-ului de la sediul de campanie al cetățeanului cu tricou albastru, ar fi format, auzi drăcie, „o majoritate de blocaj”...

Singura problemă reținută de CCR e ca nu cumva ăia care nu votează să nu fie constrânși în vreun fel să nu voteze. Prin „constrângere” însemnând, evident, să-i iei alegătorului mâna și s-o bagi la țâțâna ușii. Dar stau și mă întreb: când un partid sau un candidat minte cu nerușinare pe toate canalele mediatice aflate la dispoziția sa, că dacă nu rămâne el la putere vin rușii, vine comunismul, se scufundă țara etc., sau pur și simplu avertizează că dacă votezi devii părtaș la o lovitură de stat - asta nu înseamnă să îi constrângi pe alegătorii mai slabi de înger să stea acasă?!

Uite, suntem 8,5 milioane de părtași la lovitura de stat. Toți cei care am votat în urmă cu o săptămână suntem la ora actuală știuți de procuratură băsistă (care deține listele). Nu contează că printre noi au fost și un milion care au votat pro-Băse sau s-au abținut. Ăștia vor fi victime colaterale. Gulagul sovietic era plin de comuniști condamnați degeaba. Mentalitatea era că dacă vrei să-i zdrobești pe dușmanii poporului, mai faci și greșeli. Numai stalinistul care nu muncește nu greșește! Dacă Băse revine la putere, oare câți dintre cei care au stat acasă nu vor răsufla ușurați?

Pe de altă parte, stau și mă întreb, dacă ăia care stau acasă au, în accepțiunea Curții, o opțiune politică - atunci nu e normal să-i adunăm la numărul  votanților în vederea cvorumului?! Pentru că rostul unui referendum sau al unor alegeri e tocmai acesta de a face exprimabile opțiunile politice. Ori, dacă unora le dăm voie să-și exprime opțiunile prin vot și altora stând, pur și simplu, acasă, înseamnă că întotdeauna cvorumul e atins (de fapt se face 100%) și nu înțeleg care mai e discuția! Care a vrut opțiunea 1 - a băgat hârtia la urnă, care a vrut opțiunea 2 - și-a văzut de treburile sale duminicale! Prezența la vot: 100%!

În fine. Să reținem, totuși, că în motivația Curții se face clar distincția între cetățenii cu domiciliu permanent în România și cei cu domiciliu în străinătate și se spune foarte clar, negru pe alb (alooooo, se aude Băsescule?), că la numărul cvorumului trebuie adunați doar primii. De aceea sper ca respingerea contestației bazată pe boicot și motivația aberantă bazată pe așa zisa „majoritate de blocaj” să fie doar o concesie acordată PDL-ului.

Urmează o cursă contra cronometru a USL pentru curățarea listelor electorale permanente. În mediul rural cred că treaba se poate face într-o zi, că doar toată lumea cunoaște pe toată lumea și toată lumea știe cine e plecat și unde, și de cât timp, dar mi se pare destul de dificil de realizat asta în orașele mari, și cu atât mai dificil în București. Discuțiile postate pe site-ul guvernului între Ponta și primarii din teritoriu sunt relevante în acest sens, oamenii ridicând numeroase probleme de organizare. Totuși, nu văd cum ar mai rezista pe liste 18,29 milioane de nume. E aberant, știm cu toții că populația României e mult mai mică.

Băsescu îi tot trage cu moldovenii (basarabenii) dar e dobitoc - ăia nu și-au luat acte românești ca să rămână aici, ci ca s-o șteargă cât mai departe spre Occident. Sunt adrese la care moldovenii se „înmatriculau” pe bandă rulantă și de pe care vor putea fi șterși cu sutele.

Totuși, e absolut necesar ca viitoarea putere să dea o lege clară pentru organizarea referendumurilor, cu ajutorul căreia să se poată evita situația absurdă în care o „majoritate de blocaj”, în fapt o minoritate nedemocratică, să poată bloca voința majorității. O soluție foarte simplă ar fi instituirea criteriului „majorității calificate”, adică, dacă nu se atinge cvorum dar 60% din cei care votează își exprimă o anumită opțiune atunci referendumul să treacă. În felul acesta nici un boicot nu ar fi posibil pentru că partizanii săi s-ar vedea confruntați, exact ca pe 29 iulie, cu situația în care opțiunea lor e călcată în picioare la urne de tabăra cealaltă. Și atunci ar fi obligați să iasă la vot.

Mai multe amănunte aici.

Numărarea românilor din străinătate, noul câmp de bătălie

Este clar. Strategia USL pentru a reduce listele electorale e aceea de a scoate de pe ele românii emigrați de facto care nu au catadicsit să dea un anunț onor statului român prin care să-i spună acestuia că votează cu picioarele și nu îi mai fac plăcerea de a-i fi plătitori de taxe.

După estimările făcute pe baza cărților de identitate valide aflate în circulație numărul acestora cred că e undeva între 1,7 și 2 milioane - deci imens. Cam 10% din listele electorale. Suficient ca, prin tăierea lor de pe liste, cvorumul să fie îndeplinit cu vârf și îndesat.

Discuția se va purta numai la nivel juridic și Ovidiu argumentează foarte corect că nu e așa de simplu să le iei unor oameni dreptul la vot. Numai că aici sunt două chestii. În primul rând, nu le ia nimeni dreptul de vot dacă îi taie de pe o listă. În al doilea rând vorbim, din nou, de statul de drept și de starea de fapt. Starea de fapt spune că despre un număr însemnat de cetățeni născuți pe teritoriul său statul român de fapt nu mai are nici o informație (pentru că nu raportează nimic la fisc, nu sunt în evidențele CNAS, nu au făcut vreo achiziție auto în ultimii ani sau, pur și simplu, nu se află la adresa de domiciliu) iar domiciliul stabil al acestora e undeva în lume, numai acolo unde credea guvernul că se află, adică la ultima adresă declarată pe teritoriul României, nu. Tot starea de fapt spune că oamenii ăia sunt într-o proporție dezarmantă complet dezinteresați de ceea ce se întâmplă în România, fiind de acum cetățeni spanioli, italieni, canadieni etc. Sigur, dreptul de a vota, precum și alte drepturi care decurg din cetățenia românească nu li-l poate lua nimeni, dar e imposibil să-i treci pe o listă electorală permanentă câtă vreme nu știi de unde să-i iei. Cine va dori să voteze, chiar și dacă are actele românești expirate, o va putea face oricând cu condiția să se prezinte în ziua votului la ambasada românească din țara de reședință.

Tabăra băsistă va duce probabil bătălia la un nivel juridic. Tabăra USL-istă o va rezolva practic. Le va cere adversarilor să identifice ei domiciliul stabil al „dispăruților” și să dea în scris că aceștia sunt vii și nevătămați.

Pur și simplu situația e fără ieșire pentru Băsescu. În clipa în care Ion Gigel are domiciliul în evidențele MAI în orașul X, dar el de fapt locuiește bine mersi la Castellon, atunci listele electorale din orașul X sunt viciate, drept pentru care trebuie curățate. Bineînțeles, se poate spune în contrapartidă că dreptul de a vota al lui Ion Gigel nu îl poate lua nimeni, dar la fel de bine se va putea spune că atâta vreme cât statul român nu mai știe nimic de Ion Gigel (ceea ce e perfect adevărat), atunci Ion Gigel trebuie să facă dovada că e viu pentru a putea fi băgat pe vreo listă electorală. Singura soluție pentru Băsescu e să realizeze o mobilizare masivă a românilor din diaspora stabiliți în străinătate pentru ca ei să se autodeclare vii și nevătămați pe la ambasadele din țările de reședință, în vederea luării în evidență pe listele electorale.

Ceea ce e SF. Gata! Corul bocitoarelor să tacă! Aveam dreptate să fiu optimist! :)

Dragi băsiști! :)

Dragi băsiști!
Am înțeles de la președintele vostru că sunteți peste 10 milioane care ați stat în bancă la referendum. Drept pentru care, dacă tot sunteți așa de mulți, aveți timp, până pe 12 septembrie, să ieșiți în stradă și să cereți CCR încheierea acestui circ.
Hai cu egalarea!
Succesuri! :)))

Bărbierul lui Napoleon și membrii CCR

Îmi aduc aminte de o anecdotă care îl avea în centrul ei, dacă nu mă înșel, pe Napoleon. În timp ce era bărbierit de bărbierul său personal, Napoleon, care se luptase cu turcii, austriecii, prusacii, spaniolii și atâția alții, bătându-i măr, se zice că i-ar fi zis acestuia: „Băi nea Cutare, tu știi că ești mai tare decât Metternich, țarul Rusiei, etc.?” „De ce, Împărate?” „Pentru că pe toți ăștia i-am bătut pe câmpul de luptă, au asmuțit împotriva mea armate uriașe și nu au putut să mă bată. Tu, omul meu de încredere, poți să-mi iei gâtul cu o simplă mișcare greșită a briciului.”

Cam așa e și Băse acum cu judecătorii ăia numiți de el la CCR. Toată lumea zice că întrucât îi are sigur la mână cu dosare, cu plagiate, cu aia, cu ailaltă, atunci, dacă nu votează cum trebuie în ședința (sau ședințele) astea privitoare la referendum, sigur or s-o pățească ... ies dosarele, îi ia ... viitura, nu știu, li se scufundă corăbiile.

Însă toată lumea pare să facă abstracție de faptul că fiecare judecător prezumtiv pro-Băsescu e, în felul său, în rolul bărbierului lui Napoleon. Dacă unul singur dintre ei îl trădează pe Băsescu, și judecătorii USL se țin tare pe poziție, atunci Băsescu e cvasi-demis. CCR nu va putea lua niciodată o decizie clară de invalidare a referendumului, drept pentru care nu se poate ajunge decât fie la o decizie de validare, fie la una alternativă, dar nu la invalidare. Iar judecătorilor - printre care va fi și „bărbierul” - nu are ce să li se întâmple. Pe de o parte au imunitate, pe de altă parte stăpânul dosarelor va fi fost ... demis.

Grea decizie!... Simplul fapt că deja CCR a anunțat că decizia se va lua mâine după ce au avut o zi întreagă la dispoziție azi arată că e greu, foarte greu, de luat o decizie. Știu că zilele astea s-au făcut fel de fel de calcule, au apărut antenele cu liste paralele, lista INS, lista CNAS, care - e drept - arată că nu mai suntem demult 18 milioane de votanți (nici măcar dacă se iau în calcul emigranții). Realitatea e că împotriva lui Băsescu s-a votat masiv și PDL cu Noua Republică au acționat fățiș împotriva legii partidelor îndemnând oamenii să boicoteze scrutinul (confirmând ceea ce scriam aici, și anume că ar trebui scoase în afara legii sau, cel puțin, serios avertizate). Dar argumentele cu oamenii de pe liste sunt și nu prea sunt valabile. Este în mod evident vina, prostia USL că au acceptat condiția cu cvorumul și că au acceptat listele măsluite și umflate pe care PDL, atunci când se afla la guvernare, le pregătise pentru a putea fura în voie 1-2 milioane de voturi fără să bată la ochi. Deci e anormal să vii acum, după ce ai acceptat inițial condițiile de desfășurare, să te plângi că numărul votanților nu e real. Însă ceea ce e cu adevărat strigător la cer, și ceea ce ar putea salva votul a 8,5 milioane de români, este boicotul manifest și ilegal al PDL. Dacă PDL se mulțumea să boicoteze doar pe canale informale, dar să se abțină de la vreo poziție publică în acest sens, nu li se putea reproșa nimic. Însă PDL a făcut greșeala, în Comitetul Director, să adopte boicotul ca strategie de campanie. Altfel zis, au lăsat urme, amprente. E de domeniul evidenței că nu s-a atins cvorumul nu din cauză că nu s-ar fi găsit suficientă lume interesată de acest referendum, ci pur și simplu fiindcă una din părți a trișat și a încălcat legea.

Având în vedere și proporția masivă a votului anti-Băsescu, e de înțeles, omenește vorbind, că membrii CCR nu se pot pune de acord asupra unei decizii. Dacă vor invalida referendumul, vor avea pe conștiință lăsarea României pradă unui mod banditesc și șmecheresc de a face politică și a înțelege democrația. Nu mă îndoiesc că Băsescu are măcar unul, doi asistenți docili în CCR pe care îi doare fix la bască de soarta democrației. Rămâne însă de văzut dacă are șase. Niciodată soarta națiunii nu a depins de decizia unui număr atât de mic de oameni!

Că lucrurile sunt greu de descâlcit stă dovadă și ușurința cu care CCR a invalidat în urmă cu 5 ani referendumul precedent. Pe data de 23 mai 2007 CCR deja rezolvase toate contestațiile (PRM depusese 3 contestații), constatase invalidarea referendumului, trimisese decizia la Monitorul Oficial și decizia apăruse în Monitorul Oficial. Totul într-o singură zi - de fapt în câteva ore. Indiferent de ceea ce vor gândi sau visa judecătorii în noaptea aceasta, indiferent dacă se vor găsi șase trădători de țară printre membrii CCR, Băsescu începe să guste din gustul amar al unei „victorii” cu 7,5 milioane de pumni în cap. Pentru el și pentru camarila din jurul său nimic nu va mai fi la fel ca înainte de 29 iulie.

Victorie cu 7,5 milioane de pumni în cap? Ha, ha, ha!

Rezultatul referendumului e excelent. Pe de o parte participarea, în condițiile boicotului așteptat al simpatizanților PDL și al celui neașteptat al populației maghiare, a fost excelentă, foarte aproape de cvorumul oficial. Pe de altă parte teoria cu puciul, lovitura de stat și toate celelalte aiureli a fost demontată. Dacă ar fi fost lovitură de stat organizatorii ar fi avut grijă să mai facă rost de 500.000 de voturi (doar 30 pe secție) ca să se ajungă la cvorum. La nivelul populației reale a României, nu cea măsluită de pe listele electorale, cvorumul s-a atins și s-a depășit cu vârf și îndesat, ceea ce dovedește dorința profundă a populației de a scăpa de Băsescu. Chiar și la București a fost o participare excelentă deși, tehnic vorbind, ea nu a depășit 40%. Să nu uităm însă că la ultimul recensământ s-au numărat 1,6 milioane de locuitori, cu tot cu copiii, în timp ce listele electorale conțin 1,8 milioane de votanți. O aberație.

Tabăra lui Băsescu clamează victoria. Ei, nu zău?! Mie îmi seamănă cu un meci de fotbal în care o echipă își propune să nu piardă cu 10-0 și, întrucât pierde cu (numai) 9-1, dă bairam. Lucrurile sunt, de fapt, foarte simple. Oricât ar încerca să jongleze cu cifrele, Traian Băsescu are din acest moment o gravă problemă de legitimitate. Niciodată un președinte sau un candidat la președinție nu a fost atât de categoric invalidat de electorat. În anul 2000, când Vadim a pierdut zdrobitor alegerile împotriva lui Ion Iliescu, pentru acesta din urmă (deci împotriva lui Vadim) au votat doar 6,6 milioane cetățeni. La referendumul de ieri împotriva lui Băsescu au votat aproape 7,5 milioane de cetățeni. Nici în 1992 sau în 1996 candidatul perdant nu a fost invalidat cu așa de multe voturi. Pur și simplu Băsescu a fost făcut praf.

Sigur, dacă participarea ar fi fost de 35%, Băsescu ar fi avut o marja enormă de manevră. Ar fi putut spune că și-a demobilizat în așa hal suporterii încât scorul de 1 vot „pentru” la 9 „contra” e insignifiant. Dar la 47% participare nu mai poate zice nimic, decât că s-a cramponat de o prevedere aberantă și abuzivă pentru a rămâne în funcție. Legitimitatea lui, după ziua de ieri, este fix cât a unei cepe degerate. Zero barat.

Aburii alcoolului victoriei însă li s-au urcat bine la cap celor din tabăra lui Băsescu. Nu-i nimic. Se vor trezi repede. Traian Băsescu trebuie să gestioneze o situație cu care nu a mai fost niciodată confruntat. De bine de rău, până acum avea legitimitate. Și ca primar al Bucureștiului, și ca președinte, câștigase niște alegeri. La mustață, cum se zice, cu chiu cu vai - dar le câștigase. Când făcea tâmpeniile pe care le făcea putea pretinde că poporul l-a mandatat să le facă. Din data de 29 iulie însă Traian Băsescu e redus la statutul de drept de simplu cetățean. Un nimic non-special. Un non-președinte. 7,5 milioane de oameni l-au învinețit cu ștampila. Nu-l mai vor președinte. Sunt cu peste două milioane de voturi mai multe decât a adunat vreodată Băsescu în favoarea sa la urne. Meciul a fost între Băsescu și poporul român. Băsescu a pierdut la scor. De facto. De jure, încă nu. Încă. Și asta pentru că starea de fapt sau, cum ar spune nenea Marx, „realitatea socială”, e întotdeauna înaintea stării de drept.

Băsescu și ai lui vor înțelege foarte rapid că de fapt sunt prinși într-o capcană. Și că „victoria”, dacă va fi o victorie, e una à la Pyrrhus. Pe plan intern, legitimitatea lui Victor Ponta este mai puternică decât oricând. Să nu uităm de unde a pornit tot scandalul politic din ultimele luni: de la pretenția (legitimă) a lui Ponta de a reprezenta România la Consiliul Europei. Băsescu pretindea că el are legitimitate. Ponta i-a dat cu Constituția în cap. Băsescu a contraatacat cu mizeria cu plagiatul și cu dubioasa decizie a CCR care introduce inexistenta noțiune de „șef al statului”. Majoritatea a contraatacat cu suspendarea. Ok, suspendarea nu a reușit (încă), dar problema de fond s-a rezolvat: Băsescu e ilegitim.

Pe plan extern, Băsescu devine o piatră de moară pentru partenerii săi, PPE. După cvasi-fascistul Viktor Orban popularii s-au căptușit și cu un președinte ilegitim, împotriva căruia populația a votat masiv. Cum vor putea justifica madam Merkel sau Mariano Rajoy (care oricum distruge sistematic Spania, și începe să fie urât profund de societatea spaniolă) în fața electoratului propriu că s-au înconjurat și se sprijină pe atâția „băieți deștepți”? Nu vor putea. Nu au cum.

Dacă se va reîntoarce la Cotroceni, Băsescu va înțelege cât de diferită e situația de azi față de cea din 7 decembrie 2009 când va constata cu surprindere că nu se vor găsi destui parlamentari trădători care să pună umărul la căderea guvernului Ponta. E și normal: nimeni sănătos la cap nu se va asocia cu un cadavru politic. Chiar dacă, presupunând prin absurd, Băsescu va reuși să determine căderea guvernului Ponta și să pună repede în funcție un guvern nou, docil, la alegerile din toamnă va fi măcel. Orice parlamentar care trădează acum cauza USL riscă să rămână „fără coledzi” de la anul. Vor risca... „pușcăriabilii” așa ceva? Ba bine că nu!

Am văzut câteva din declarațiile lui Băsescu de azi. Păreau declarațiile unui descreierat care nu mai știe pe ce lume e. Când vorbea de reconciliere, când zicea că ăia care l-au suspendat vor răspunde penal. Când zicea că vrea să închidă falia socială, când zicea că ăia 7 milioane nu reprezintă nimic. Spectacol demn de o maimuță dezaxată care bea mult prea mult alcool amestecat cu ecstasy și fumează etnobotanice. Deja nu mă mai impresionează. E un personaj terminat. El încă nu o știe, dar orice beție se sfârșește în cele din urmă cu aerul greu al mahmurelii care anunță tristețea nostalgică.

Și totuși, pentru România, un președinte ilegitim la Cotroceni nu e o soluție. După ce se va trezi din mahmureală Băsescu va observa că, tehnic vorbind, pentru a se împăca de acum încolo cu majoritatea parlamentară nu are decât două posibilități. Prima dintre ele e să recapete încrederea populației. Așa ceva e exclus. Nu că nu s-ar putea, dar e nevoie de câțiva ani pentru a recăpăta încrederea populației în condițiile actuale. A doua posibilitate e să stea docil la Cotroceni în următorii doi ani și să promulge orice lege i se va băga sub nas din partea majorității. Așa ceva nu e de dorit. Avem nevoie de un președinte căruia să nu-i fie frică de parlament, care să aibă propria sa legitimitate, care să se poată opune, dacă e nevoie, unor inițiative legislative aberante ale parlamentului. Ori, Băsescu nu mai poate juca acest rol, ceea ce înseamnă că mai devreme sau mai târziu va trebui să plece. Cum o va face, sau dacă o va face, rămâne de văzut. Tare mă tem că nu USL-ul va determina plecarea lui ci, dimpotrivă, USL și Băsescu vor semna o „pace” convenabilă ambelor părți. Băsescu își va păstra privilegiile și USL va defila la guvernare. În momentul ăla singura care va putea determina plecarea de la Cotroceni a președintelui ilegitim va fi strada. În fond, câtă vreme Băsescu va mai fi la Cotroceni, mișcările din ianuarie, care au animat așa de mult scena politică în ultimele luni, încă nu și-au atins scopul, deci nici nu au un motiv real să se stingă...

România, o țară africană în inima Europei

Dimineață. Despre cvorum. Chiar dacă nu se va atinge, procentul de 47-48%, la cât e cel mai probabil că se va ajunge, este suficient. Băsescu e complet ilegitim.

Postul inițial. Ceea ce este clar pentru oricine nu este clar și pentru Băsescu și mass-media sa. Altfel zis, deși astăzi s-a votat masiv împotriva sa, și este evident că se va atinge și cvorumul, Băsescu și ai lui nu se sfiesc să pretindă că „au învins” (mă rog... cât de victorie poate fi un scor de 16% vs. 84%).

Conform teoriei mele de aici, nu ar trebui să fie nici o problemă în atingerea cvorumului. Recunosc, la ora 17.00 am avut și eu ceva îndoieli deși știam bine ce caniculă e afară, întrucât am tot avut drumuri prin oraș și muream de cald cu aer condiționat în mașină cu tot. Totuși, prezența la vot de dimineață era un indiciu foarte clar, interesul și determinarea alegătorilor erau evidente. Când au început să vină datele de după ora 17.00 am fost sigur că se va atinge la pas cvorumul. Am fost optimist toată ziua. Rămân optimist cu privire la datele finale de mâine. 

Dar iată că tabăra învinsă, și încă învinsă, cum s-ar zice la fotbal, cu un scor-fluviu, clamează... victoria. Tabăra lui Băsescu reușește astfel să comită o ultimă lovitură împotriva României. România e din acest moment o țară africană în inima Europei. Numai prin Africa mai vezi scrutinuri electorale care se termină cu ambele tabere clamând victoria. După 8 ani de la SMS-urile cu „Dacă iese Bombo vom pleca în Congo” Băsescu ne-a băgat Congo în casă. Bine măcar, Doamne-ajută, că la noi nu se vând la kilogram arme de foc, că tare mi-e teamă că „apărătorii democrației” o puneau și de un mic război civil.

Războiul minorităților se va sparge în capul majorității, deci e în interesul majorității să iasă la vot

Mai sunt câteva ore până la referendum. Nu ascund că voi merge să votez, voi vota DA, și e a cincea oară când voi vota defavorabil lui Traian Băsescu (după 2000, 2004 - locale, 2007 și 2009; votul de la prezidențiale turul 2 din 2004 îl voi explica altădată).

România este pusă în fața unei alegeri. Pe de o parte este o putere care a acționat destul de precipitat la începutul lunii iulie, forțând Constituția, dar fără să facă nimic ilegal. Pe de altă parte avem un ultim piron al unui regim eșuat, și anume Traian Băsescu, care nu mai reprezintă nimic și pe nimeni și a cărui șansă reală de supraviețuire în funcție nu putea fi decât coabitarea cu USL. Coabitare de care a dat dovadă că nu e în stare.

În mod normal alegerea era simplă, DA, mai vrem cu Traian Băsescu sau NU, nu mai vrem cu Traian Băsescu. Însă CCR a socotit necesar să bage un criteriu bizar, cel al cvorumului, care dă o șansă nesperată taberei lui Traian Băsescu de a-l reinstala pe acesta la Cotroceni. Știm cu toții: dacă nu se adună 50%+1 din cetățenii de pe listele electorale (cele care îi includ și pe „morți, răniți și dispăruți”, ca să zic așa) în fața urnelor, referendumul se invalidează chiar dacă Traian Băsescu ar pierde cu 99%. Scorul nu va conta. Nu va conta decât că din cauza criteriului impus de CCR referendumul va fi invalidat deci e ca și cum împotriva lui Băsescu nu ar fi votat nimeni.

Problema e că o astfel de reinstalare e complet frauduloasă din punct de vedere al regulilor democrației, care sunt foarte clare: majoritatea decide. Iar definirea majorității e foarte simplă: e vorba de majoritatea care are o părere. Cei care nu se prezintă la vot - presupunând că facem abstracție de cazurile de forță majoră, adică atunci când oamenii sunt bolnavi, sinistrați etc. - înseamnă fie că se abțin, fie că sunt apolitici (nu le pasă) sau că sunt în mod egal încântați sau scârbiți de variantele oferite la urne și nu pot lua o decizie finală. Rămâne astfel ca majoritatea să fie luată pe baza deciziilor celor care și-au format o părere. Dacă la urne se vor prezenta doar trei inși din 18 milioane, asta e. Cei doi care vor vota împotriva unuia vor decide.


Criteriul cvorumului modifică însă regulile democratice. În cazul de față Traian Băsescu va putea să redevină președinte chiar dacă se va vota masiv împotriva sa. El va putea redeveni președinte chiar și cu un număr mic, insignifiant de voturi. Chiar și cu zero voturi.

În istoria modernă, așa ceva nu s-a mai petrecut, de pildă, decât în 1918, în Rusia, cu prilejul alegerilor pentru Adunarea Constituantă. Întrucât rezultatul votului nu a fost pe placul bolșevicilor (socialiștii și aliații lor câștigaseră zdrobitor în fața bolșevicilor lui Lenin) aceștia au decis, pur și simplu, anularea alegerilor și nesocotirea rezultatului de la urne. Totul sub masca apărării proletariatului, a țărănimii, a „cuceririlor revoluționare” și a democrației. Tot sub masca apărării populației, a „progreselor înregistrate” și a democrației Traian Băsescu și cu ciracii săi care îndeamnă la neparticipare sunt gata să o ia fără nici un pic de rușine pe calea bolșevicilor ba, mai mult, își acuză oponenții că vor „să se reîntoarcă la comunism”. De fapt, ei comit reîntoarcerea la apucăturile bolșevice, dar tot ei sunt cei cu gura mare. Rușine!

Prin hotărârea luată la nivel de comitete directoare de a boicota referendumul, partidele care îl sprijină oficial pe Traian Băsescu - PDL și Noua Republică - sunt compromise din perspectiva jocului democratic. Ele se dovedesc partide totalitare care disprețuiesc vocea urnelor și pun mai presus de aceasta jocurile politice și avantajele conjuncturale și formale.

Nu mă sfiesc să spun că atât PDL, cât și Noua Republică ar trebui luate la ochi în vederea desființării, după modelul desființării PCdR din 1924, la următoarea abatere. În Legea Partidelor Politice 14/2003 se spune negru pe alb:

Art. 3.1 Pot functiona ca partide politice numai asociatiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, si care militeaza pentru respectarea suveranitatii nationale, a independentei si a unitatii statului, a integritatii teritoriale, a ordinii de drept si a principiilor democratiei constitutionale.

Ori, în Constituție se spune foarte clar:

Articolul 2.1 Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
Articolul 2.2 Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Nu trebuie să fii specialist în drept constituțional ca să înțelegi un lucru simplu: conform Constituției, pe care Băsescu nu se sfiește să o pângărească zilnic fluturând-o în conferințele de presă, baza democrației e voința poporului. Cine nesocotește voința poporului înseamnă că nesocotește „principiile democrației constituționale”. Dacă un partid militează la nivel de conducere în favoarea boicotării unui scrutin electoral sau referendum, trebuie să ne punem serioase întrebări cu privire la respectul față de democrație al acelui partid.

Mai grav. Se consideră în mod fals că, dacă nu se va atinge cvorumul la acest referendum, pierderea va fi a USL-ului. Nici vorbă. De pierdut, vor pierde majoritatea românilor, prinși la mijloc între două minorități. Pe de o parte minoritatea celor care sunt pro-Băsescu și pe de altă parte minoritatea celor care vor vota masiv anti-Băsescu dar care, datorită criteriului absurd al CCR, în loc să fie recunoscuți ca o majoritate vor fi recunoscuți tot ca o minoritate. Toată România va fi, așadar, prizonieră în războiul dintre două, tehnic vorbind, minorități.

Ce va face USL dacă nu se atinge cvorumul nu prea e clar, dar deja se vorbește de mai multe planuri B care vor viza în cele din urmă suspendarea lui Băsescu pe căi mai ocolite. Ce va face Băsescu e destul de clar având în vedere antecedentele și declarațiile sale, pe alocuri halucinante, din timpul campaniei („mai trebuie să dispară 100.000 de paturi de spital”... „parlamentarii care au votat suspendarea vor răspunde penal”... etc.). Va urma o perioadă de haos în care președintele suspendat și, totodată, viitor suspendat, își va asmuți armatele care i-au rămas fidele împotriva executivului și a parlamentului. Aceștia, la rândul lor, vor contraataca. România nu va mai fi guvernată și nu va mai fi guvernabilă. Vor suferi toți românii, inclusiv cei care decid cu sinceritate să nu voteze.

Drept pentru care, nu mai bine se încheie tot acest circ politic mâine? Dar pentru asta e absolut necesar să se atingă cvorumul. Pentru prima oară în ultimii 23 de ani neprezentarea la vot, din alte motive decât cazul de forță majoră sau susținerea cu mijloace incorecte a unui candidat, e o variantă 100% perdantă pentru cei care o aleg. Pe cei care nu votează ca să-l ajute pe Băsescu îi înțeleg. Dar cei care nu vor vota din sinceritate - pentru că nu le pasă, sunt apolitici sau consideră că nu au ce alege - vor vota de fapt împotriva propriului interes. Dacă sunt oameni care nu au votat niciodată după 1990, ei bine, acum vor vota, chiar dacă indirect, pentru prima oară. Da, vor vota stând acasă, în fotoliul lor. Vor vota stând degeaba. Și o vor face împotriva interesului propriu. Vor vota pentru dezastru. Dacă sunt oameni scârbiți de politică, hotărâți de cine știe câtă vreme să nu mai voteze, dezamăgiți de toată clasa politică de după 1990, mâine vor vota fără să vrea. Și vor vota și ei împotriva propriului interes. Decizia CCR și boicotul PDL/NR/Traian Băsescu se fac vinovate inclusiv de această ticăloșie, și anume că îi obligă pe niște oameni care nu ar vrea să aibă o poziție politică partizană, ei bine, îi obligă să aibă o poziție politică partizană chiar fără voia lor, și, culmea, chiar una împotriva intereselor lor. Și cum mizez pe inteligența compatrioților nu am nici o îndoială că mâine se va atinge cu larghețe cvorumul. Nu pot ei boicota cât pot românii să voteze. Cel puțin, așa sper.

Duminică la ora 10.00 soarta referendumului va fi aproape știută

Prezența la vot pe ore ale zilei *

Uitându-ne un pic pe prezența la vot de la alegerile din ultimii 4 ani ne dăm seama că duminică se va ști încă de la 10 dimineața dacă la referendum se va face cvorum sau nu.

Din 6 alegeri, numai la două (parlamentare 2008 și europene 2009) prezența la vot a fost mult sub 50%. La localele din 2008 au fost 49.38%, deci foarte aproape de cvorum, iar la celelalte, peste 50%. Și dacă ne uităm la prezența înregistrată la ora 10.00 vedem că tocmai la cele două scrutinuri la care nu s-a atins nici pe departe cvorumul prezența la urne la ora 10.00 era de sub 5% (4,87% la parlamentare și 4% la europene). La toate celelalte prezența la vot la ora 10.00 a oscilat între 6.17% și 8.99%.

Așa că duminică dimineața s-ar putea să asistăm la o nouă schimbare de strategie a PDL-ului. Băsescu, de altfel, a lăsat portița deschisă zicând că el se duce, totuși, să voteze. Dacă prezența la vot la ora 10.00 va fi spre 4% e clar că demobilizarea încercată de PDL a reușit, e masivă și nu se va atinge cvorumul decât printr-o minune; dar dacă e spre 7% sunt sigur că pedeliștii se vor panica și vor participa la vot (sporind și mai mult șansele cvorumului) pentru că, indiferent ce fraude observi, când scorul va fi 10% vs. 90% și se va face cvorum nu mai ai ce replică să dai (la un 30% vs. 70% poți, în schimb, cum face Vadim de fiecare dată, să țipi că ai fost fraudat). Probabil că în strategia PDL pentru ziua de duminică deja este trecută o cifră a prezenței la vot la ora 10.00 care să reprezinte pragul de sub sau peste care să se ia o anumită decizie care să fie comunicată imediat prin mediile online și nu numai. Cine crede că armatele angrenate în bătălia pentru duminică s-au dispus deja pe câmpul de luptă în formație finală se înșeală.

* întrucât BEC nu a comunicat unitar prezența la vot la toate scrutinurile, anumite cifre intermediare sunt aproximate de mine

Disoluția dreptei bugetofage? Și o amintire cu Ceaușescu.

Este clar. După ce, imediat după suspendare, s-au dat rotunzi că poporul român va face și va drege la referendum, salvându-l iar ca-n 2007 pe Băsescu, cei din dreapta bugetofagă încep să fie cuprinşi de disperare. „Farsa USL nu trebuie să fie legitimată prin vot”, titrează EVZ prin pana lui M. Marian. „De ce voi boicota referendumul”, „Farsă sinistră - caut legitimitate”, „Despre referendum - câteva întrebări” sunt alte câteva titluri din mass-media online apropiată de dreapta bugetofagă. Conștienți de faptul că la cvorum referendumul e o partidă pierdută, cei care se cramponează cu ghearele de sfera puterii încearcă să joace ultima carte posibilă: demobilizarea votanților pro-Băsescu și invalidarea tehnică a referendumului.

Asta în timp ce Băsescu, cel puțin la vedere, continuă să-și îndemne votanții să se prezinte la vot. Evident, referendumul e un exercițiu de legitimitate. Trebuie păstrate aparențele. Nu poți să te pretinzi președinte și să îndemni lumea să stea acasă. Dar în caz că va fi pierdut cu 90%-10% și nu se va întruni cvorumul, Băsescu va putea spune (și vă asigur că o va spune fără nici un fel de rușine) că votanții săi au stat ascunși fiindcă i-au demobilizat intelectualii. El a vrut. Ăilalți n-au vrut. Că dacă se mobilizau... sigur veneau câtă frunză și iarbă, și scorul i-ar fi fost favorabil.

Chestia asta - liderul mergând singur înainte și pe la spatele său armata destrămându-se - îmi reamintește o imagine din copilărie, una cu Ceaușescu. Voi păstra în amintire imaginea aceea cât zile voi trăi, pentru că e iconică și pentru că atunci, copil fiind, am înțeles cât de efemeră e puterea.

Întâmplarea de care voi povesti mai jos s-a petrecut în 1985. Era o zi de vară, cred că prin mai, iunie. Toată școala participa, cu mic cu mare, la inaugurarea Palatului Pionierilor și al Șoimilor Patriei (actualul Palat al Copiilor) din parcul Tineretului. Dimineața la 7.00 ne-am strâns toți în curtea școlii - chiote, zarvă, veselie, țipete - și apoi ne-am încolonat, câteva sute bune de copii, către autobuzele care ne așteptau în jurul primăriei sectorului 1. Noi habar n-aveam unde mergem. Eram prea mici ca să știm ce se inaugurează. Școala noastră mai participase la TIB și la câteva primiri la Otopeni, credeam că și acum va fi ceva asemănător. Știam doar că trebuie să fim îmbrăcați frumos, curat, fiindcă trebuie să-i facem cu mâna lui Ceaușescu undeva. Câțiva copii au fost trimiși înapoi acasă fiindcă nu aveau hainele călcate, alții au fost dați jos din autobuz fiindcă erau foarte obraznici și chiuiau peste măsură. În cele din urmă, după un periplu care ni s-a părut plin de peripeții, înghesuiți ca sardinele, dar fără să ne pese - aventura era mai interesantă decât disconfortul - am ajuns la parcul Tineretului unde am văzut că așteptau deja o mulțime de oameni: mulți, foarte mulți copii, ca și noi, veniți cu școala, dar și mulți oameni mari. Coloana noastră a fost imediat luată în primire de niște „activiști” care ne-au condus pe o alee lungă, destul de lată, la capătul căreia se înălța o construcție gigantică - era Palatul Copiilor, la a cărui inaugurare participam. De-o parte și de alta a aleii erau așezate, pe câteva linii, grupuri de pioneri, profesori, muncitori. Copiii mai mici de înălțime (cum eram și eu; ceea ce a reprezentat un privilegiu, fiindcă am putut vedea perfect ceea ce urmează) erau puși pe rândul din față, după ei veneau cei de înălțime medie și tot așa. Cel mai în spate stăteau activiștii care aveau o misiune foarte clară: când se apropia Ceaușescu ei trebuiau să dea tonul scandărilor pe care să-l urmeze grupul din subordinea lor. Am început să așteptăm. Singura distracție era să glumești cu cei din jurul tău. Nu aveai voie să te miști. Din poziția în care mă aflam (undeva pe partea dreaptă a aleii care duce spre palat) am văzut cum, încetul cu încetul, toate laturile aleii până la palat se umplu de lume, până la scări. Era o masă imensă de oameni. Ceva incredibil. La vremea aia nu îmi dădeam seama câtă lume ar putea fi, dar astăzi cred că erau cel puțin douăzeci de mii de oameni. Privind toată acea dispunere de forțe am înțeles că Ceaușescu urma să treacă prin mijlocul acestei mulțimi, prin mijlocul nostru, ca să intre în clădirea aia mare care se vedea în depărtare. Noi urma să-i facem cu mâna şi să-l aclamăm.

La un moment dat, la capătul opus palatului (probabil intrarea dinspre Liceul Șincai de azi) s-a văzut forfotă și au început să se audă, din ce în ce mai puternic, urale. Nu mai țin minte ce se striga - bănuiesc că lozincile standard ale epocii, „Ceaușescu - pace”, „Ceaușescu și poporul” etc. Vuietul se apropia din ce în ce mai tare de poziția noastră și în alaiul care înainta agale pe alee, către palat, începeau să se distingă Nicolae și Elena Ceaușescu. El făcea cu mâna, și-o mișca mecanic, ca un robot, cu o figură ușor plictisită dar și satisfăcută de sine. I se citea pe chip, în mod clar, satisfacția, plăcerea. Mustăcea din colțul gurii, deși vroia să pară serios, neimpresionat. Ea zâmbea larg și mergea cu mersul acela specific, de călcat în străchini. Probabil alaiul îi conținea pe toți membrii CPEX ai vremii; eu însă eram prea mic ca să-i cunosc pe restul. Uitându-mă în direcția din care veneau, vedeam perfect tot ce se întâmpla în spatele lor, după ce alaiul trecea. Coloanele de manifestanți rămâneau disciplinate la locurile lor. Când Ceaușeștii au ajuns cam la 20 de metri de poziția noastră, activiștii care răspundeau de noi au început să strige: „Hai! Acum! Ceaușescu și cutare!” Am început să strigăm lozinca recomandată, alaiul a trecut de poziția noastră, a mers mai departe, noi am tăcut și a început să strige următorul grup. Mecanismul scandărilor funcționa exact ca un val mexican de pe stadioanele de fotbal. Am urmărit cu ochii alaiul până când a intrat în palat, după care ni s-a spus că putem să mâncăm sau să ne jucăm pe iarbă. Activiștii au dispărut și au rămas să ne supravegheze doar profesorii.

După câteva ore a început iarăși agitația. Activiștii care ne organizaseră de dimineață și-au făcut din nou apariția. Știam deja, încă de dimineață, pozițiile pe care trebuie să stăm. Am văzut cum cele două coloane de manifestanți, din stânga și din dreapta aleii, se regrupează ca prin farmec, la fel de disciplinate ca atunci când venisem. Și, la fel ca și prima oară, am știut că Nicolae Ceaușescu și-a făcut apariția din momentul în care la capătul aleii dinspre palat au izbucnit uralele. Numai că, spre stupoarea mea, de data aceasta alaiul Ceaușeștilor semăna cu un vapor: pe măsură ce înainta, manifestanții pe care îi depășea, și care își terminaseră scandările, rupeau rândurile cu o viteză de nedescris. Ceaușeștii păreau prora unei nave care despică un val uriaș. Valul se rupea, se spărgea de maluri și nu mai rămânea nimic. Mai văzusem chestia asta acasă, la Brăila, când treceau vapoarele. Ajunși aproape de noi am început să scandăm. Eu mă uitam fascinat spre direcția din care venise alaiul și care se golea ca prin farmec. Când Ceaușescu a ajuns suficient de departe, scandările fiind preluate de grupul următor de manifestanți, am auzit din spate un „Gata, tovarăși, asta a fost tot.” și am rupt și noi rândurile. La câteva zeci de metri se scanda în continuare despre partid, Ceaușescu, pace și câte altele. Profesorii noștri deja ne trăseseră mai într-o parte să ne numere, să ne adune, să ne încoloneze pentru drumul înapoi către casă, iar activiștii care ne organizaseră până atunci dispăruseră. În cazul în care Ceaușescu, odată ajuns la ieșirea din parc, ar fi avut curiozitatea să se întoarcă înapoi și să mai admire odată mulțimea care îl aclama, ar fi constatat cu surprindere că în afară de ghinioniștii care aveau poziții chiar acolo, la capăt, nu mai rămăsese nimeni.

Puterea este un fenomen efemer. În spatele lui Băsescu, care îi dă înainte cu prezența la referendum, se întrevede mai degrabă o dreaptă bugetofagă pe cale de disoluție, nu o strategie câștigătoare. În fond, neprezentarea partizanilor la referendum poate fi interpretată și ca o disoluție a susținerii pentru liderul lor. Trebuie să fii naiv să crezi că vei putea demobiliza aproape 30% dintre cei care au de gând să vină la vot, ștampilând căsuța cu „NU”. Mulți dintre aceștia, de exemplu, nu vor veni la vot neapărat din dragoste pentru Băsescu, ci din dragoste pentru Constituție. Alții sunt simpatizanți pro-Băsescu și își susțin sincer politicianul preferat. Demobilizarea nu poate funcționa în mod real decât cu talibanii băsiști, nucleul dur al susținătorilor, cei care sunt și cei mai informați și mai conștienți politic. Dar cât de mulți mai pot fi aceștia în așa fel încât absența lor să ducă la invalidarea referendumului?...