În ultimele texte publicate pe Argumente și Fapte am încercat să explic pe îndelete, și cât mai clar cu putință, regulile după care funcționează clasa noastră politică.
Realitatea e că sistemul actual a dat naștere la câteva paradoxuri care nu pot duce în timp decât la acumularea de tensiuni resentimentare între clasa politică și restul populației. De exemplu, guvernul actual are o majoritate confortabilă în parlament, de 70% (de fapt cred că are și mai mult acum, după ce a mai atras parlamentari de la PP-DD), ceea ce reflectă un vot popular masiv pe hârtie, dar în realitate majoritatea USL nu a fost votată decât de 25% dintre românii (18,3 milioane) cu drept de vot. Restul de 75% (!!!) ori nu au votat, ori s-au abținut, ori au votat cu alte partide. Ceea ce înseamnă că „majoritatea” care ne guvernează e de fapt ... o minoritate!
Chiar dacă scoatem din ecuație emigranții, vreo 3 milioane, probabil dezinteresați de ceea ce se întâmplă în România și păstrați aiurea pe liste, tot rezultă că „majoritatea” USL e, de fapt, o minoritate.
Spre comparație, în 1990 partidul lui Iliescu, FSN, care în final a dominat parlamentul de la acea vreme tot cu vreo 70%, se baza pe un vot popular acordat de nu mai puțin de 54% dintre cetățenii cu drept de vot. Practic, regimul lui Iliescu s-a bucurat la acea vreme de încrederea absolută a populației.
Guvernanții de azi se comportă cu o aroganță așa de mare, încât ai zice că ar mai avea de partea lor încrederea absolută a populației. În realitate, 3 din 4 români sunt cel puțin indiferenți față de ei, dacă nu ostili.
Cum orice guvernare minoritară care se sprijină pe o falsă autoritate nu poate fi decât una prin forță și rapt, practica istorică ne învață că la un moment dat massele răspund și ele tot prin forță și rapt împotriva violențelor care se petrec de sus în jos împotriva lor. În fond, este ceea ce Marx numea „luptă de clasă” - expresie care stârnește atâtea umori astăzi, dar care reflectă ceea ce, adeseori, se petrece sub nasul nostru. În funcție de acțiunea concretă din stradă evenimentele stârnite de masse se numesc revoluție, răscoală, răzmeriță, atentat, agresiune etc. Cert este că nu există exemplu de violență împotriva masselor la care massele să fi stat complet pasive, tâmpe, o perioadă indefinită de timp. La un moment dat violența acumulată împotriva lor răbufnește. Trebuie să răbufnească.
Luați individual, oamenii poate că sunt cuminți, liniștiți, dar împreună ei gândesc și se comportă diferit. Toleranța la violență a individului e una, a masselor e alta. Individul poate conștientiza violența exercitată împotriva sa imediat, dar o poate suporta multă vreme; însă mulțimea are o toleranță mult mai redusă decât individul. Când mulțimea conștientizează violența, iese prăpăd aproape instantaneu. Pentru că mulțimea reacționează mult mai ușor decât individul. Mulțimea este conștientă că e mult mai puternică decât individul.
Pietrele pe care și le-a încasat ministrul Culturii ieri seară, la întâlnirea de la Club A, arată că mulțimea e pe cale să se miște și politicienii trebuie rapid să schimbe ceva pentru a dezamorsa tensiunile acumulate în ultimele decenii. Personal nu prea cred că vor schimba nimic, pentru că se vede de la o poștă că sunt mult prea siguri pe ei și chiar nu își închipuie că ar putea să le spargă cineva capul sau să le ardă până la pământ viloancele clădite în anii tranziției. Politicienii actuali par a fi la fel de duși cu capul și rupți de realitate cum era Ceaușescu în 1989.
Pe de altă parte situația economică e așa de proastă încât orice s-ar încerca din perspectivă neoliberală pentru stimularea economiei, nimic bun nu se va petrece. De aceea singura soluție a politicienilor pentru a reuși să mai plătească vreo câțiva ani pensii și salarii, pentru a-și ține aproape „clientela” și votanții, e să-și vândă ca bețivul satului ceea ce a mai rămas de vândut - pământul, casa, vitele din bătătură. Eventual nevasta și fetele! Cam la faza asta ne aflăm acum cu Roșia Montană, gazele de șist, Chevron. Se mai încearcă peticirea încasărilor doar, doar, s-o mai amâna cu câțiva ani colapsul final. Pe drumul pe care și l-au ales, și cu obtuzitatea de care dau dovadă, situația politicienilor e fără ieșire.
Soluția e alta: ieșirea de urgență din paradigma de gândire economică neoliberală și (re)democratizarea societății. În primul rând justiția trebuie să lucreze pentru recuperarea în bani sau în bunuri a prejudiciilor aduse de fel de fel de borfași și șnapani în cei 24 de ani de „tranziție”. Doar știm de la Lomonosov că în natură nimic nu se pierde, totul se transformă. Implicit, tot ce s-a furat poate fi și recuperat. Crimele economice trebuie să devină imprescriptibile. Cu banii astfel obținuți statul trebuie să-și asume un rol activ în economie, în special acolo unde piața nu poate interveni eficient din lipsă de oportunități de investiții pentru profit imediat (de pildă, în localitățile mici). Democratizarea societății este o necesitate, pentru că e nevoie ca oamenii simpli și din afara sistemului să supravegheze transparent ceea ce se întâmplă cu banul public. De aceea trebuie încurajată participarea la viața politică nu numai din postura de simplu votant, ci și de participant efectiv la procese și dezbateri decizionale (oamenii trebuie încurajați să candideze pentru toate funcțiile politice disponibile, începând cu cele de consilier comunal și terminând cu funcția de europarlamentar, dar pentru asta e nevoie de modificarea completă a sistemului politic și renunțarea la piedici). Nu în ultimul rând, trebuie făcut ceva pentru accesarea fondurilor europene care ne așteaptă de atâția ani... degeaba.
Se va întâmpla ceva concret în acest sens? Nu prea cred. Mai degrabă cred că spirala violenței va cuprinde încetul cu încetul societatea noastră până când se va manifesta în forme nemaivăzute de foarte multă vreme - adică nu doar cu pietre și bancnote caricaturale scoase la imprimantă. Rămâne să ne rugăm ca viitorul să nu ne prindă în preajma vreunei nenorociri. Dar ne va auzi cineva?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu