O catastrofă anunțată digital

Am analizat un pic pe blogul companiei campania digitală a PSD-ului, care a fost o catastrofă.

O catastrofă anunțată digital: înfrângerea dezastruoasă a PSD-ului la prezidențiale

Marine Le Pen, Salvini și Farage îl pupă pe Șică Mandolină și îi transmit călduroase mulțumiri

Gogule, probleme mă? O analiză asupra felului în care liberalii cheltuie banii arată că Iohannis are o problemă cu electoratul trecut de 45 de ani

De când Facebook ne pune la dispoziție statistici transparente despre felul în care partidele cheltuie bani în campania electorală, ies la iveală lucruri extrem de interesante.

Statisticile le găsim întotdeauna în biblioteca de reclame. Ca și dimensiune a investiției, liberalii și pesediștii sunt umăr la umăr pe ultimele 7 zile, dar trebuie spus că în campania pentru primul tur pesediștii au cheltuit foarte puțin, fiind întrecuți net de liberali și de-a dreptul surclasați de USR. Asta înseamnă că dacă tot au ajuns în turul 2, pesediștii sunt dispuși să-și joace șansa. În fond, nu au nimic de pierdut!

Iată însă ce chestii interesante am găsit analizând segmentele demografice ale ultimelor 10 reclame cărora liberalii le-au dat drumul pe Facebook, în prima săptămână de campanie:

• reclamele liberalilor au făcut în total în prima săptămână de campanie 1,7 milioane afișări;
• grosul afișărilor s-a îndreptat spre populația trecută de 45 de ani: nu mai puțin de 1,1 milioane, adică 65%;
• în cifre absolute cel mai vizat segment de vârstă a fost de 55-64 (453.000), urmat de 45-54 (400.000).
• din 10 reclame analizate, doar trei (una în care Câțu trăncănește despre bugetul dublu ca la Al Capone, cea cu 10 august și una despre alocații) au avut setări de difuzare orientate mai degrabă către populația-tip de pe Facebook. Mai ales cea cu Al Capone a fost afișată masiv populației tinere, dar nu foarte tinere, probabil pentru a întări în opinia votanților tineri activi, useriști, că PSD-ul e „grup mafiot organizat”. Dacă ar avea niște strategi buni în spatele campaniei digitale PSD-ul ar viza același grup demografic cu o reclamă care să demonteze tâmpeniile lui Cîțu.
• din reclame și felul în care sunt orientate ghicim care sunt temerile publicului: de pildă reclama cu KW Iohannis este difuzată exclusiv electoratului trecut de 45 de ani și comunică mesajul că liberalii nu vor tăia pensii și salarii. Dacă ar avea niște strategi buni în spatele campaniei digitale, pesediștii ar viza și ei același segment demografic cu o reclamă care să le explice că nu e nevoie să „tai”: e suficient să devalorizezi leul!

Una peste alta, am impresia că liberalii au acces la sondaje care le arată că au probleme majore în a accesa publicul trecut de 45 de ani și că rezervele Vioricăi Dăncilă vin mai ales din partea asta.

Pe de altă parte reclamele PSD-ului nu le-am analizat atent, dar echipa de digital din spatele conturilor PSD pare a comite două greșeli majore: mesajele nu sunt segmentate, și mesajele date pe canale paralele (Ciuma Roșie, Guvernare.net etc.) sunt exclusiv negative. Irită și enervează.

În ultima săptămână de campanie echipa PSD ar trebui să iasă cu mesaje clare și clar segmentate:

- pentru pensionari: VVD va apăra pensiile

- pentru salariații maturi: VVD va apăra creșterile salariale și drepturile oamenilor simpli și cinstiți, VVD va lupta împotriva privatizării sistemului de sănătate;

- pentru salariații tineri și tineretul activ și matur: guvernul PSD a mărit investițiile străine cu x%, datoriile sunt la un minim istoric ca raport în PIB, PSD a creat 800.000 de locuri de muncă în perioada 2016-2019, VVD va apăra salariul minim, VVD va lupta împotriva privatizării sistemului de educație;

- pentru votanții foarte tineri: PSD a dat drumul la start-up nation, PSD a sprijinit studenții să circule liber, VVD va lupta împotriva privatizării sistemului de educație;

- pentru femei: Iohannis își bate joc de un moment istoric, în loc să respecte faptul că o femeie a ajuns în turul 2 pentru prima oară în istoria României, pentru el locul româncelor e „la cratiță”!

E clar că liberalii încep să tremure, dar PSD-ul trebuie să-și joace cum trebuie cărțile din mână.

O criză e aproape? Românii au ținut de bani de Black Friday

Pentru prima oară după mulți ani creșterea vânzărilor y-to-y de Black Friday pe Emag abia a acoperit inflația: 5,88% (anul trecut s-a vândut de 459 milioane RON, anul ăsta de 486).

Practic, dacă ținem cont de creșterea inflației și de devalorizarea leului creșterea reală probabil nu e mai mare de 2-3%, adică insignifiant.

În toți anii precedenți vânzările au crescut de la an la an cu două cifre (cel mai puțin în 2017, doar 18%) ceea ce înseamnă că avem de-a face acum cu o stagnare destul de brutală. Bine măcar că nu s-a intrat pe minus.

În aceste condiții mă aștept la mult mai multă responsabilitate de la ministrul de finanțe, Cîțu. Sper să nu-l mai aud venind în public cu prostii despre „găuri” și alte bazaconii.

Dear Leader face dezbatere

Să-i spună cineva lui Klaus că la ora actuală mai există un singur colțișor pe planetă unde dezbaterile au loc „așezat, cu echipa mea” și unde vor fi invitați politologi și lingăi aleși pe sprânceană.

Rușine!

Poate câștiga Veo?

Păi să vedem cum stau lucrurile. Teoretic, din turul 1 Klaus Iohannis poate miza relativ sigur pe:

- 3,38 3,48 milioane voturi proprii;

- 1,32 1,38 milioane de la Dan Barna;

- 0,53 milioane de la Paleologu;

- 0,3 milioane de la maghiarime;

- 0,048 milioane de la Cataramă.

-----------

TOTAL: 5,575 5,73 milioane voturi

La rândul ei, Viorica Dăncilă poate miza la fel de sigur pe:

- 2,04 2,05 milioane voturi proprii;

- 0,8 milioane de la Mircea Diaconu;

- 0,25 milioane de la Ramona Bruynseels;

- 0,14 milioane de la Cumpănașu.

-----------

TOTAL: 3,24 milioane voturi

Rămân de la turul 1 circa 0,25 0,15 milioane de voturi valide despre care nu știm unde vor merge, spre ce candidat. E vorba de restul de candidați care au luat 30-50.000 de voturi și despre care nimeni nu poate ști cine și de ce i-a votat. Zestrea lor de voturi e oricum irelevantă.

La prima vedere, așadar, jocul pare terminat. Iohannis are peste 2 milioane aproape 2,5 milioane de voturi în față.

Practic, lucrurile nu sunt deloc așa de simple.

1. Nu sunt deloc convins că Iohannis are asigurate toate voturile electoratului USR. Dimpotrivă, useriștii care se manifestă pe rețelele sociale par a fi mai degrabă extrem de nervoși pe Iohannis și pe PNL, pe care îi percep ca fiind „aceeași mizerie cu PSD-ul”. E imposibil ca discuțiile de pe rețelele sociale să nu fie o reflectare a unor discuții interne. Asta înseamnă că deși liderii au indicat explicit susținerea pentru Iohannis, membrii s-ar putea să nu fie de acord cu așa ceva. USR e, oricum, un partid aflat încă la marginea politicului așezat. Iar partidele astea sunt cele mai ciudate. În 2009 ne aducem aminte cum Gigi Becali le-a recomandat votanților săi (200.000) să voteze cu Geoană, și studiile au arătat că ăștia de fapt au votat zdrobitor cu Băsescu. La acea vreme Geoană a pierdut alegerile la o diferență de 70.000 de voturi. Și Vadim își anunțase sprijinul pentru Mircea Geoană, și totuși Băsescu a fost votat la acea vreme și de un procent foarte mare de peremiști. Și maghiarii la fel, dar acolo e posibil să fi fost vorba de un joc jegos al UDMR, care una a declarat în public și alta și-a sfătuit electoratul la firul ierbii. Deci pe tâmpiți d-ăștia nu te poți baza. Teoretic te votează, practic te boicotează sau, mai rău, îți votează contracandidatul.

2. Deja sunt semne că Iohannis, refuzând să participe la dezbateri, își demobilizează și o parte a electoratului, care nu e de acord cu această atitudine sfidătoare. Electoratul hardcore liberal, cu carnet de partid, probabil va vota și în turul 2, dar Iohannis a fost votat de mult mai mulți oameni decât liberalii hardcore și prietenii lor. Și câteva zeci de mii dintre ei dacă pierde, pentru Iohannis s-ar putea să fie o problemă.

3. Experiența alegerilor din 2009 și 2014 ne arată că la turul 2 pot să apară undeva în jur de 0,7 - 2 milioane de alegători în plus. Iar aceștia votează majoritar cu challengerul, fiind enervați la culme de vreo prostie majoră făcută de lider (în 2009 a fost vizita lui Geoană la Vântu, în 2014 atitudinea arogantă a lui Ponta). Dacă Iohannis persistă în atitudinea sfidătoare, dacă prietenii lui, cuplul de infarct Șică Mandolină și Câțu, insistă să amenințe și să se miorlăie că „nu sunt bani”, adică „băieți, vă tăiem tot”, s-ar putea ca lumea să dea cu ștampila pe Veo de să-i zornăie neuronii în cap lui Klaus.

4. Să fim obiectivi. Așa cum am scris aici: Doamna Carmen, mestecând în ciorbă, e clar că doamnei Veo nu-i sar afară din coc neuronii, dar nu e în nici un caz mai proastă decât Iohannis. Judecând obiectiv, Iohannis e un cretin cu spume - să ne gândim numai la rânjetul de bovină castrată pe care i-l trimitea lui Trump de sub șapca aia de idiot - dar prin atitudinea pe care a manifestat-o încă din timpul campaniei electorale cu Ponta a dovedit că e un cretin toxic. Or, pentru mulți alegători problema se va pune dacă vor un președinte prost, sau un președinte de o prostie toxică.

5. Orice s-ar spune, candidatul PSD a performat foarte slab în turul 1. A luat doar un pic peste 2 milioane de voturi, în condițiile în care în România sunt 4,9 milioane de pensionari, 1,4 milioane bugetari și aprox. 0,8 milioane de salariați la privat cu salariul minim (și mai sunt și alte categorii sociale de interes pentru PSD, dar ăștia sunt cei mai numeroși). Deci, dintr-un foc, peste 7 milioane de votanți pentru care interesul de clasă - dacă nu sunt cretini! - ar fi să voteze cu PSD-ul. Bun, admitem, unii pensionari au pensii mari și foarte mari, sau speciale, deci puțin le pasă cu cine votează fiindcă ei oricum o vor duce bine (dar aceștia nu sunt mai mult de 0,3 milioane), unii bugetari au salarii mari și sunt bine înfipți în funcții, alții sunt iremediabil cretinizați, alții sunt prea bătrâni ca să mai voteze, sau complet dezinteresați de politică etc. În concluzie electoratul „natural” al PSD n-o fi 7 milioane, dar vreo 4,5-5 milioane tot ar trebui să fie. 

Și atunci, dacă PSD-ul reușește să-și mobilizeze cum trebuie acest electorat în turul 2, dacă reușește să mai aducă și ceva nehotărâți la vot - mai ales dintre cei enervați pe infatuarea lui Iohannis - și dacă Iohannis și tabăra lui, prin prostiile pe care le fac non-stop, își demobilizează o parte a electoratului propriu și pierd o parte a electoratului lui Dan Barna, rezultatul nu e deloc jucat dinainte.

Totuși, pentru a se întâmpla așa ceva pesediștii ar trebui să lase certurile și să creadă că victoria e posibilă.

Și dacă Iohannis va pierde voturile lui Dan Barna?

La începutul campaniei eram ferm convins că în eventualitatea unui tur 2 Iohannis vs. oricine altcineva, mai puțin Dan Barna, Iohannis va beneficia de voturile lui Dan Barna și va câștiga lejer cu 55-60%. Cu vreo 40% ale lui și 15-20% ale lui Barna, era oarecum logic.

Dar anchetele RISE Project, care l-au lăsat pe Barna în cucurezul gol, par să aibă un efect secundar neintuit, pe lângă cel urmărit și intuit, adică devoalarea candidatului și compromiterea sa. E vorba de radicalizarea extremă a votanților lui Dan Barna, care par a fi mai spălați pe creier decât sectanții și care par a fi ajuns acum să-l urască sincer pe Iohannis, ca urmare a dezvăluirilor RISE.

Care-i problema cu USR-ul, din perspectiva ocultelor securistice care domină scena politică, e foarte simplu de ghicit. USR-ul a devenit un pic cam mare și cam incontrolabil. „Ideea” era ca ei să fie tâmpiții, bufonii de serviciu care fac zgomot cu tigăi în parlament și se tăvălesc pe jos cu spume la gură ca să facă atmosferă negativă pesediștilor, nicidecum să ajungă pe bune în poziții de putere. Pe bune trebuiau să ajungă la borcanul cu miere politicienii de carieră, adică liberalii.

Dar în perspectiva anului electoral care vine, europarlamentarele din mai 2019 au arătat că USR-ul poate câștiga Bucureștiul, Clujul și multe alte orașe mari, ceea ce ar fi dat multe calcule peste cap, pentru că „ideea” era ca în locul PSD să vină PNL, nu USR.

În plus, văzându-se pe cai mari USR-iștii au ajuns ei înșiși să se ia în serios, așa explicându-se și candidatura asta inutilă a lui Dan Barna. Toată lumea s-ar fi așteptat ca USR să facă front comun cu PNL în spatele lui Klaus Iohannis. Pentru liberali și pentru Iohannis faptul că au început să acționeze de capul lor e o dovadă că „li s-a urcat la cap” și că trebuie băgați la loc în gaura de șarpe din care au ieșit.

Anchetuțele astea din RISE joacă rol de ciocan care bate cuiul în sicriu. Deja Barna e pe făraș, e clar că nu va intra în turul 2 pentru că oamenii care îl simpatizau fără a fi neapărat useriși sunt acum scârbiți de acest individ - mare „antreprenor” ale cărui idei de afaceri se reduceau de fapt la a face șmenuri cu fonduri europene. Așa că Barna va lua probabil undeva între 10-15%, cât e nucleul dur de useriști. Rămâne de văzut spre cine se vor orienta la turul 1 cei dezamăgiți. Probabil se vor împrăștia în mod egal pe la Iohannis, Mircea Diaconu și Paleologu. Dar ce se va întâmpla în turul 2 cu votanții lui Dan Barna?

La cum arată rețelele sociale în acest moment, se pare că votanții care îi vor rămâne credincioși lui Dan Barna pe 10 noiembrie au căpătat o ură imensă pe Iohannis. E și normal: RISE Project e perceput ca un site apropiat de SRI și de Iohannis, că doar de aici au venit dezvăluirile anti-Dragnea, nu?! Deci, urmând firul logic, înseamnă că în spatele bumbăcelii lui Dan Barna nu poate fi decât Iohannis. Ergo Iohannis e rău, trebuie urât.

Numai că asta îi creează brusc lui Iohannis o problemă: înseamnă că în turul 2 nu mai are deloc asigurate voturile lui Dan Barna și brusc dl. președinte trebuie să-și ia voturile necesare pentru a sări de 50% de la alt candidat (sau de la alții).

Și astfel, cea mai anostă campanie prezidențială dintotdeauna s-ar putea să aibă cel mai fierbinte final.

Cumpărați cărțile intelectualilor români

Cumpărați ultima carte a lui Copilaș, „Ce ne desparte”, Alexandria Publishing 2019.

Prefața o găsiți aici: Despre alternative și ignoranță.

Cartea o găsiți la Târgul de Carte din noiembrie, parcă Gaudeamus îi zice, sau pe situl editurii.

Spectacolul fragilității. Mihai Fifor

Când am lucrat în Ministerul Culturii, în perioada 1999-2000, s-a întâmplat să colaborez cu nimeni altul decât Mihai Fifor, care pe vremea aia era ceva consilier pe la Inspectoratul Județean de Cultură de la Craiova. E mai mare decât mine cu fix 5 ani, suntem amândoi născuți în aceeași zi, numai că el e în 1970, eu în 1975.

Eram amândoi, așadar, foarte tineri. În toată acea perioadă rareori mi s-a întâmplat să mai întâlnesc în acel minister plin de birocrați blazați și leneși un om mai inteligent, mai cultivat, mai decent, mai profesionist decât Mihai Fifor. În plus, vorbea engleza la perfecție. De aceea i-am citit cu plăcere și cu surprindere numele pe lista senatorilor aleși în 2012, crezând că a evoluat în bine, nu în rău. I-am și trimis un email de felicitare pe o adresă găsită online, pe un site electoral. Nu mi-a răspuns. Nici o problemă, nici nu știu dacă citea el adresa aia.

Apoi am văzut cum tot urcă, urcă și iar urcă în ierarhia PSD, în timp ce actele lui de politician deveneau tot mai mici, și mai mici, și mai mici. Fifor, de exemplu, e cel care a semnat infamia achiziției rachetelor lui Trump (4,7 miliarde USD aruncați pe niște fiare care pot fi bombardate cu drone, așa cum au dovedit recent yemeniții în războiul cu Arabia Saudită). În ultima vreme cică era „Secretar General al PSD”, dar - vorba lui frate-miu - „băh, io credeam că ăsta e bodyguardul lui Veorica”.

Mă uitam ieri la moțiune, cum freca la un moment dat un telefon dintr-o mână în alta, apoi își băgase mâinile în buzunare, se uita în toate părțile de la înălțimea celor (aproximativ) 1,85, părea că scrutează sala fix ca un agent de securitate, din ce în ce mai împietrit, ca și cum urma să explodeze ceva. Și ceva chiar a explodat. Apoi, când Veorica dădea declarațiile de după explozie, hop și el, în spatele ei, cu chipul acela atât de caracteristic împietrit, privind în gol, parcă atent doar să nu se ivească o mână din mulțimea de microfoane și s-o apuce pe Veorica de genele alea false, indecent de lungi chiar și pentru o puștoaică, darămite pentru o mamaie de aproape 60 de ani.

Îi mai lipsea casca din ureche.

Cum naiba să evoluezi din a fi un tip inteligent, cultivat, decent și profesionist, la a ajunge țuțăr și yesmen al „partenerului strategic” și bodyguard al uneia care pare că are mai puține clase decât trenul, e peste puterile mele de înțelegere.

Dar e încă un avertisment legat de fragilitatea spectaculoasă de care suferă natura umană.

Urechea filozofului

Am fost întotdeauna un iconoclast și poate că tocmai de aceea cel mai bun prieten din facultate, de altfel singurul coleg cu care am rămas prieten și azi, e Leonid Dragomir, care e un iconodul.

Diferența de câțiva ani dintre noi doi probabil că a fost esențială. El se maturizase într-un context - anii '80 - plin de frig și foame, în care toți cei care „prinseseră” ceva de dinainte erau priviți ca niște ferestre către vremuri mai bune, de demult. Leonid s-a maturizat venerând nume precum Noica, Cioran, Eliade și implicit pe oricine a avut o cât de mică tangență cu ei.

Eu m-am maturizat după 1990, într-un context în care idolii erau sfărâmați și orice idolatrie era privită critic.

El a profitat de faptul că am intrat la Filozofie pentru a „sorbi” din cursurile lui Pleșu, Liiceanu, Vieru, Vlăduțescu ș.a. și pentru a intra în cercul lor de cunoștințe, inclusiv în cercul extins al cunoștințelor, pentru a-i antura în vederea atingerii de aripa divinității. S-a împrietenit cu C.M. Ionescu, Sorin Vieru, Vasile Tonoiu și mulți alții, inclusiv cu Mihai Șora, cu care a și realizat o foarte interesantă carte de convorbiri (apărută în 2006 la Ed. Paralela 45, la Pitești) și despre a cărui filozofie a și scris propria exegeză. 

Pot depune mărturie că spre deosebire de alții care i-au mai cultivat pe diverși intelectuali cunoscuți, pe Leonid nu l-a interesat niciodată să obțină burse sau alte avantaje de natură materială. El a crezut și crede sincer în puterea relației de dragul relației. De altfel, încă din facultate Leonid avea meseria lui de medic veterinar, de pe urma căreia trăia.

Mi-a făcut și mie cunoștință cu mulți dintre ei, inclusiv cu dl. Șora, dar pe mine, programatic, nu m-a interesat să dezvolt nici un fel de relație personală cu nici un intelectual public, așa cum nu mă interesează nici acum. Prefer să am relație cu intelectualii publici prin cărțile lor, prin ceea ce scriu ei. În felul ăsta relația e atemporală. E ca și cum i-aș citi peste 100 sau 1000 de ani. Așa îmi pot da seama dacă rămâne sau nu ceva din ei încă de la prima pagină, fără ca gândul să-mi fie bruiat de o eventuală amiciție personală.

Tocmai de aceea nu m-a interesat absolut niciodată să particip la discuțiile pe care Leonid le avea cu Mihai Șora. Mi-a dat - am și publicat în revista electr@ - una dintre convorbiri, apărută ulterior în volum, dar atât. Am discutat un pic cu dânsul la doctoratul lui Leonid. În particular, lui Leonid, i-am zis de mai multe ori că mie nu-mi plac cărțile lui Șora și că mi se pare slab, plicticos și lipsit de importanță ca filozof. Dânsului firește că nu i-am zis așa ceva, a fost o discuție de complezență. Eu sunt mai wittgensteinian de felul meu: „ceea ce poate fi spus, poate fi spus pe scurt” (sau ce nu poate fi spus pe scurt, poate fi spus pe lung, dar clar, cum face Kant în Critica rațiunii pure) și poate că mă înșel.

Când l-am cunoscut eu pe dl. Șora avea în jur de 90 de ani și era foarte, foarte vioi. Putea să stea în picioare o oră și se mișca bine, un pic țeapăn, dar bine.

Să urmărim însă filmulețul de mai jos.

Vi se pare că vedeți aici un mare filozof?

Mie mi se pare că văd doar un bătrân incoerent, care uită de la mână pân' la gură, care nu mai poate articula decât cu mare greutate un gând mai lung de 100 de cuvinte și care ar trebui lăsat în pace, să-și trăiască în liniște zilele, săptămânile, lunile sau anii pe care i-o mai avea de trăit, nu să fie târât ca un maimuțoi pe la fel de fel de tâmpenii, sindrofii și adunări, ca să pară mai tânăr decât este.

Dar de ce i se întâmplă toate astea? Merită la 100 și aproape 3 ani?... Bălăcăreala pe care și-o încasează acum?...

Bine, filozofic am putea răspunde: de ce nu?

De multe ori însă - poate că de cele mai multe ori - filozofia, hai s-o recunoaștem, dă răspunsuri dintre cele mai tâmpite. Iar acest „de ce nu?” e unul dintre răspunsurile cele mai tâmpite care se pot da.

Pentru că nu orice se poate, merită făcut. Uite, putem să omorâm de plăcere, dar nu o facem. Nici măcar găini sau pui de pisică. Putem să ne aruncăm de la etaj, dar nu o facem. Putem să fluierăm în biserică, dar nu o facem. Etc. Există diverse impedimente de ordin social, moral, rațional sau pur și simplu practic, care ne împiedică să facem ceva ce nu se cade a se face.

Din filmulețul de mai sus, însă, unde nu are de vorbit după un script - ca în reclamă - ci trebuie să vorbească liber, pare să rezulte că deși filozoful nu mai e stăpân pe sine, un val puternic îl trage cu forța sa după sine și-i șoptește la ureche: de ce nu?

Poate fiindcă atunci când era mai zdravăn a fost insuficient ca filozof?... Cine știe?...

Chiar nu mi-l pot închipui pe Noica ajuns la 103 ani și dându-se așa în spectacol. Într-un spectacol așa de grotesc. Ca filozof, atunci când a murit, Noica a lăsat în urmă o operă și o școală (chit că majoritatea elevilor săi s-au dovedit a fi mai târziu cam debili...), n-ar mai fi avut nevoie de validare la 103 ani.

Cad frunzele, e toamnă.

Ce nu înțeleg eu din reclama cu Mihai Șora

Părerea mea despre substanța reclamei în care apare dl. Șora mi-am spus-o în propria bulă de Facebook.




Dar altceva vreau să notez aici.

Ceea ce nu înțeleg eu, e ce urmărește reclama asta.

...Cine e publicul țintă?!
...Cui vrea să vândă?!
...Ce vrea să-i vândă?!

Or fi făcut un studiu de piață, un focus grup și au ajuns la concluzia că figura de 102 ani a lui Șora poate vinde ace brice și carice și deasupra și arșice?!...

O regulă de aur în publicitate zice că dacă ești lider de piață nu trebuie să te bagi în susținerea unor cauze politice și civice sensibile, cu potențial disruptiv, pentru simplul motiv că în timp ce ești aplaudat de o jumătate a publicului, riști să fii înjurat (și în cele din urmă boicotat) de cealaltă jumătate.

A, dacă ești numărul 2-3-7 pe piață, da, poți să șochezi, pentru că oricum... ai șanse mai mari să-i atragi de partea ta pe toți cei care simpatizează cu cauza susținută, decât să-i pierzi pe ceilalți, care oricum nu sunt clienții tăi.

Dar Emag nu e doar lider de piață - are o poziție de cvasi-monopol. Poziția lui monopolistă e așa de puternică încât își permite să câștige bani din marketplace, deși e de notorietate că în marketplace consumatorii plătesc prețuri cu 20-30% mai mari decât ar putea plăti dacă ar comanda direct de la seller.

Și acum, cu această reclamă, Emag tocmai și-a alienat o mare parte a publicului. În loc să stea cuminte pe coada lui!

Și i-a alienat pe pesediști. O fi PSD-ul în cădere liberă, dar pesediștii încă mai sunt mulți!
Și i-a alienat pe naționaliștii și anticomuniștii feroce. Nu știu câți or fi și ăștia, dar PRM-ul încă mai lua 300.000 de voturi pe când trăia Vadim.
Și i-a alienat pe cei care nu sunt cu LGBT. Nu că Șora ar fi LGBT, dar Șora e cu #rezist și #rezist e cu LGBT și Papaya Advertising e cu LGBT. La referendumul de anul trecut nu au fost dăcât vreo 3 milioane cei care au votat....

Părerea mea e că reclama asta va intra în istoria ratărilor epice de advertising, așa cum s-a întâmplat cu Ford Edsel sau cu New Coke.

De ce voi vota cu oricine în turul 2, numai cu Iohannis (și, probabil, nici cu Barna) nu

Acum, că știm cine va candida la prezidențiale, lucrurile sunt clare. Știm cine are șanse să intre în turul 2 și cine e de umplutură.

În ceea ce mă privește voi vota cu oricine Altcineva în cazul unui meci Iohannis vs. Altcineva, cu posibila excepție a unui meci Iohannis vs. Barna în care e destul de probabil fie să nu votez, fie să mă duc doar ca să-mi anulez votul.

Împotriva lui Iohannis am două chestii mari și late. Care țin de niște principii peste care nu pot trece.

1. Declarația reprobabilă din urmă cu câțiva ani când, la reproșul unui cetățean oarecare, a zis că „e mai bine e să fii slugă la americani, decât la ruși” (am citat aproximativ, dar sunt sigur că declarația se găsește cu ușurință online).

Băi Klaus: slugă s-o faci pe mă-ta. La cine vrei tu, chiar și la americani. Sau la ruși, dacă îți schimbi părerea. La cine vrei tu, da? O faci frumos, pe persoană fizică. O faci slugă la moși italieni, dacă-ți face plăcere. Faci ce vrei cu ea, dar pe persoană fizică. Nu ca președinte. Dacă tu, ca președinte, vrei să ne faci un popor de slugi - indiferent la cine - eu te bag în mă-ta și n-am cum să te votez. Înseamnă să am mentalitate de slugă și nu doar atât, dar înseamnă să fiu mândru că am mentalitate de slugă și că mă reprezintă unul care are mentalitate de slugă.

2. Episodul cu geaca roșie din ianuarie 2017. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost, pur și simplu, revoltător. Să vii tu, președinte, și să îndemni la răzmeriță împotriva unui guvern ales cu 50% din voturi cu doar câteva săptămâni mai înainte, e... de Africa neagră! În momentul ăla România s-a aliniat la „democrații” de tip Tanzania sau Congo! Acum, că... idioții, boii, cretinii de pesediști nu au profitat de oportunitate ca să-l demită, e altă mâncare de pește. Dar episodul cu geaca roșie a fost în mod clar unul dintre multele momente în care Iohannis s-a plasat în afara funcției, arătându-se astfel nedemn de funcția de președinte.

Acestea fiind zise, eu n-am cum să-l votez pe individul ăsta. Bineînțeles, ne putem întreba în primul rând, legat de pct. 1, ce m-ar face să cred că alți candidați nu se vor dovedi a fi la fel de slugaci ca el. Da, răspunsul îl știu și cred că îl știm cu toții: nimic. Uitați-vă cum sunt acum trei candidați - Iohannis, Veorica și Barna - ca la un făcut, la Înalta Poartă. Trebuie să fim naivi să credem că Veorica sau Barna sunt altceva decât o plastilină ieftină, de prost gust. Dar măcar nu și-au dat arama slugoismului pe față, ca Iohannis. Cu alte cuvinte, mai există o speranță în ceea ce-i privește. Până la proba contrarie sunt dispus să le acord prezumția de nevinovăție. Sunt dispus să sper (eu, spre deosebire de neamul lui Cioran, fiind un optimist de felul meu). Cu amendamentul că pe Dan Barna o să-l urmăresc cu atenție, fiindcă mi se pare un simplu figurant pentru Iohannis și nu sunt sigur că nu e pus acolo doar ca sa-i facă plocon niște voturi slugaciului în turul 2 sau, mai rău, să facă simplă figurație în fața slugaciului în turul 2. În funcție de cum îl voi găsi în campanie, în cazul unui tur 2 Iohannis vs. Barna fie voi vota cu Barna, fie nu voi vota / voi vota nul.

În oricare altă configurație a turului 2, voi vota 100% cu Altcineva. Indiferent cine va fi acest Altcineva. Chiar și Dăncilă. E proastă? Bravo, aleg prostia. Prefer un prost, unui slugaci. Prostul poate greși (chit că dacă aparatul de consilieri din jurul său e bine pus la punct, greșelile pot fi limitate) dar slugaciul mă poate vinde. O greșeală se poate repara, ba chiar poate fi anulată din fașă. Sclavia? Niciodată.

Cât despre primul tur, aș fi vrut să votez un candidat de stânga. Din păcate PSR-ul nu a mai venit cu nimeni anul acesta, Claudiu Crăciun de la Demos abia a strâns 13.000 de semnături iar Liviu Pleșoianu, „ultimul de pe lista” eventualelor preferințe, s-a împotmolit și el în același exercițiu absurd al strângerii unui număr imens de semnături. Drept pentru care, dintre toți candidații care au rămas, mă tem că nu pot vota la turul I decât cu Mircea Diaconu.

Prăpădiciki

Tocmai am ajuns acasă. Pentru prima oară în viața mea mi-am făcut o parte din concediu în Bulgaria. Până acum nu văzusem Bulgaria decât de pe malul Giurgiului și din avion. Niciodată nu m-am simțit atras de țara de la sud de noi.

Dar, cu atâtea relatări favorabile despre Bulgaria în jurul nostru, am zis să mergem și noi vreo câteva zile la Veliko Târnovo, despre care am auzit numai lucruri frumoase. De la București se ajunge foarte ușor, în cca. 3 ore și jumătate ești acolo, cu tot cu statul la vamă.

Despre Veliko Târnovo, nimic de zis, e într-adevăr un oraș frumos și vreo două zile ai ce face. Tsarevets - fosta fortăreață a țarilor Asen - e foarte frumoasă. Orașul vechi e pitoresc, merită bătut la pas. Există câteva muzee interesante.

Însă cu acest prilej am înțeles de ce le place românilor noștri la bulgari. Pe scurt spus, fiindcă sunt pe lume asta unii mai prăpădiți decât noi. Românul nostru rupt în cur se simte boier acolo.

Pe de altă parte sunt convins că majoritatea covârșitoare a românilor nu își cunosc țara. Pentru că sunt prea proști și îngălați. Dacă tot ce cunosc e ștrandul din sat, atunci litoralul bulgăresc li s-o fi părând St. Tropez. Noi prima parte a concediului ne-am petrecut-o în Bucovina. Nu mai fusesem acolo de vreo 20 de ani. Ceea ce am văzut acum m-a lăsat cu gura căscată. Pe alocuri zici că ești în Austria. Comunele dinspre Putna - Vicovele, Marginea etc. - sunt curate, îngrijite, ca în vest. Și nu e vorba doar de case: astea să zicem că sunt ale oamenilor, oamenii muncesc în vest și le construiesc singuri. Dar și străzile, clădirile publice etc. - toate sunt curate, îngrijite.

Dacă vrei să te distrezi, există nenumărate piscine, tiroliene, oferte de drumeție. Dacă vrei să te cultivi, n-are rost să mai insist ce poți face în Bucovina (probabil numai cine a trăit cu capul într-o pungă nu a auzit de mănăstiri sau de Cetatea Sucevei). Gastronomia? Uau. În general mâncam ca belferii, trei oameni, cu maxim 130 de lei (bacșișul inclus). În Rădăuți am mers special ca să mâncăm o „ciorbă rădăuțeană”. 9 lei. Un deliciu. Mențiune specială? Ceramica neagră de Marginea. Eu nu știam de existența ei. Am aflat acum. Nu voi uita.

La Suceava, chiar atunci când plecam, începea un festival medieval la care puteai asista la concerte (cântau două trupe care îmi plac și mie, Bucovina - etno-rock - și Trei Parale - muzică veche) și la multe alte lucruri. Cetatea Sucevei e refăcută cu fonduri europene, e minunată. Când am vizitat-o prima oară în urmă cu 24 de ani te plimbai printre ruine și cam atât. Acum sunt amenajate trasee prin sălile interioare, ai ghiduri multimedia, e ca în vest.

Drumurile? Absolut practicabile. Pe alocuri ca în palmă. Bun, marele of e lipsa unei autostrăzi. Acest lucru face ca drumul București-Suceava să dureze 7 ore, chiar dacă „dai talpă”. Nu poți conduce non-stop atâtea ore, mai trebuie să te și dezmorțești. Dar chiar și cu autostrada, 450 de kilometri nu-s de colea: cu o mașină normală tot ți-ar lua vreo 4 ore să ajungi de la București până acolo. Îi înțeleg însă pe cei de acolo. #șîeu

Și de-a lungul timpului am văzut o grămadă din țara noastră. Dobrogea e minunată. Cu cetățile ei vechi (nu doar Histria!), cu munții Măcinului, cu Delta, cu Adamclisi... Transilvania, cu satele ei vechi. Salinele României. Și multe altele. Și tot mai am de văzut o grămadă. N-am fost niciodată în Maramureș. Nici la Porțile de Fier.

Și acum, să revenim la bulgari. Am ajuns la mult lăudatul Arbanasi. Când vii din Bucovina, sincer, impresia e jenantă. Adică, da, e și ăsta o chestie care merită vizitată dacă ești pe acolo, dar nu te dă în cur. Am încercat să ajungem la Nicopolis ad Istrum, care e foarte aproape de Târnovo. După 1 km am renunțat, pentru că drumul era de așa natură încât rupeai mașina pe el. Păi hai să comparăm la noi, să ne uităm cât de ușor ajungi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Nu mai zic de faptul că azi avem șosea asfaltată până la Sarmizegetusa Regia!

Șoselele bulgarilor, complet tâmpite: un tunel de verdeață, nu vezi nimic stânga-dreapta, o singură bandă pe sens (ca la noi în urmă cu 20-30 de ani) și fel de fel de restricții idioate. Puținele localități pe care le traversai - inclusiv Ruse - erau ca vai de ele, prăpădite și necăjite. Pe drumul de întoarcere aș fi vrut să vizităm și mănăstirile pictate în stâncă de la Ivanovo (aproape de Ruse) dar văzând la Nicopolis ad Istrum ce înseamnă „drum lateral” prin Bulgaria, am zis „mai bine nu”.

În schimb se mânca foarte ieftin (prețuri de Rădăuți), intrările pe la orice erau nimica toată (la Tsarevets e 3 leva, adică aprox. 7 lei), o apă, o bere, erau foarte ieftine. Nu știu, poate la Sofia sau pe litoralul lor o fi mai scump, dar la Veliko Târnovo ni s-a părut foarte ieftin totul. Pentru un român rupt în cur care nu visează decât all inclusive probabil că Bulgaria e nec plus ultra. Niște fraieri mai săraci ca noi, dar care sunt totuși membri UE. Se simte și românul boier undeva.

La acești prăpădiți, prăpădelniki, prăpădiciki, sau cum naiba și-or zice ei.

„...o mașină de ocazie de pe strada Craiovei”

Pe data de joi, 25 iulie în ediția online a publicației Eveniment de Olt, apărea, sub semnătura lui Cătălin FIRCOIU, acest articol care anunța dispariția Alexandrei : Încă o fată a dispărut la Caracal. Elevă la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”, de negăsit de miercuri

Toate ca toate, dar citiți cu atenție ultimul paragraf:

„Dispariţia tinerei Alexandra este a doua în doar câteva luni care a avut loc în zona municipiului Caracal. La jumătatea lunii aprilie, Luiza Mihaela Melencu de 18 ani, din satul Radomiru, comuna Dioşti, unde locuia cu bunicii, a plecat de acasă pentru a scoate banii de pe card trimişi de mama ei, de la un ATM din municipiul Caracal şi nu s-a mai întors. În localitatea olteană ar fi fost văzută şi ultima oară, când se pare aştepta microbuzul să se întoarcă acasă. Însă, sunt zvonuri că aceasta s-ar fi urcat într-o maşină la ocazie de pe strada Craiovei din Caracal. De atunci, aceasta tot este căutată de poliţiştii din Dolj, însă este de negăsit.”

Atenție, articolul acesta apare așadar cândva în timpul zilei de joi, 25 iulie. Dar din ceea ce s-a reconstituit până acum știm / ni s-a spus că autoritățile abia joi 25 iulie în jurul orei 23.00 au început să supravegheze casa lui Dincă de pe str. Craiovei.

Acum, poate că jurnalistul încă mai muncea și la ora 23.00, bun, putem accepta ideea, și atunci nu e nici o problemă: a apucat să afle noutățile și să redacteze articolul și să-l publice înainte de 23.59:59 în așa fel încât data publicării reținută pe server și în indexul Google să fie 25 iulie. Sau poate că fraza pe care am subliniat-o cu roșu a inserat-o în articol după ora 23.00, deși din exprimare se deduce clar că subiectul frazei („aceasta”) era Luiza, fata dispărută în aprilie, nu Alexandra. Dar dacă nu?... Atunci e de datoria autorităților să afle de la dl. jurnalist Fircoiu despre ce zvonuri era vorba și la ce oră le-a auzit dânsul pe data de 25 iulie, înainte să se confirme că pe strada Craiovei era un răpitor / violator / ucigaș în serie / whatever. Pentru că asta înseamnă fără îndoială că sursa d-lui jurnalist și autoritățile locale (polițiștii din Caracal, procurorii etc.) au știut mai devreme de data de 25 iulie orele 23.00 despre existența unor posibile orori în strada Craiovei, fără să facă publică informația.

De ce?...

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie a Universității București (4)

Un alt motiv pentru care aș desființa această facultate este legat fix de răspunsul pe care dl. Romulus Brâncoveanu înțelege să-l dea d-lui Liiceanu în Contributors, sub forma unui drept la replică: Domnul Liiceanu în cârje literare.

Să fim bine înțeleși. 90% din ce zice acolo dl. Brâncoveanu erau lucruri bine știute. Nu e nimic nou. Pentru noi, „filozofii”, făcătorul „apelului către lichele” este el însuși un individ cu grave probleme de moralitate. Și nu numai el. Mulți dintre cei care s-au învârtit pe la Păltiniș, în anturajul lui Constantin Noica, și care au ajuns „persoane importante”.

Dar nu despre asta era vorba.

Ne place sau nu ne place, Liiceanu a ridicat niște probleme foarte simple și foarte concrete. Problema calității cadrelor didactice. Problema plagiatelor. Problema doctoratelor date pe bandă rulantă, te miri cui. Problema evoluției generale a facultății.

Cum este posibil ca după ce a avut ani întregi după revoluție 10-15 candidați pe loc, astăzi facultatea aceasta să nu mai poată aduna, cu chiu, cu vai, nici măcar 1 candidat / loc? Urmăriți fenomenul: veți vedea că de ani buni Facultatea de Filozofie are cea mai lungă sesiune de admitere dintre toate facultățile Universității București. Tocmai pentru că nu vine nici dracu'.

Pe vremea mea profesorii își aduceau copiii studenți în facultate ca să-i poată „dirija” apoi cu burse în străinătate. Bursele în străinătate fiind o „rara avis” la care aveau acces doar „inițiații”. Acum, în epoca Erasmus, am înțeles că profesorii de azi (mulți dintre ei, asistenți pe vremea mea) își trimit copiii direct la studii în străinătate, că nu mai e nici un gheșeft să ai „o pilă” la Filozofie. Asta spune totul despre încrederea pe care o mai au ei înșiși în facultatea lor și în perspectivele pe care le oferă aceasta.

În loc să comenteze toate aceste probleme reale și grave, dl. Brâncoveanu se apucă să bată câmpii despre calitatea morală a lui Liiceanu. Ca filozof ar fi trebuit să știe că toată poliloghia sa poartă în logică un nume: argumentum ad hominem și nu trebuie niciodată să susțină o argumentație.

Pentru că nu despre calitatea morală a d-lui Liiceanu e vorba, ci despre întrebările sale.

Dl. Brâncoveanu, din câte știu, nu era o somitate anume. Pe vremea mea era tot așa, ceva pe la decanat. Cred că tot decan era și atunci. [1] Întotdeauna știam că dânsul se ocupă cu chestiuni administrative. Nu a ținut niciodată vreun curs. Poate după ce am terminat eu, să fi ținut vreun curs. Eu nu am interacționat cu dânsul decât în scurta perioadă în care am fost înscris la doctorat și mi-am susținut unul, sau două, referate. Pentru generația mea era clar că e genul de individ șters care a fost adus acolo de colegii săi, „salvat” din plictisul liceului semirural în care preda prin Teleorman, strict pentru că ei nu aveau chef să-și bată capul cu chestiuni administrative.

Dar asta nu-l scutește pe dl. Brâncoveanu să răspundă la obiect la întrebările care i se pun.

Simplul fapt că Facultatea are un decan incapabil să susțină o argumentație validă, burzuluindu-se ca ultimul milițian în fața unor întrebări legitime, arată tristul adevăr: Facultatea aceasta a eșuat în misiunea ei.

Și tocmai de aceea, cu toată părerea de rău, ar trebui desființată.

--

[1] Adăugire: e posibil să mă fi înșelat memoria. Decan în perioada aia din anii '90 parcă era dl. Valentin Mureșan. Dar dl. Brâncoveanu era sigur „ceva” pe la secretariat. Erau câțiva cetățeni pe acolo - îmi aduc aminte, bunăoară, și de dl. Stepanescu - pe care nu-i vedeai niciodată susținând vreun curs, dar se ocupau cu hârtiile și făceau parte din fel de fel de comisii.

A vedea stele verzi

În cartea lui despre „Dacopatie” binecunoscutul lingvist și realizator de la Europa Liberă Dan Alexe ne-a descifrat sensul expresiei românești, aparent absurdă, „a te înverzi la față” atunci când de fapt devii palid, te îngălbenești.

Ea are la bază o stranie permutare a culorilor din limba albaneză. În limba albaneză verdele e galben, și galben e verde. Verdhë se zice la galben și gjelbër, la verde. Cine știe, poate tatăl albanezilor o fi fost beat atunci când a învățat latina.

Mă întreb însă dacă nu cumva aceeași origine o avea-o și expresia „a vedea stele verzi”. Cine a suferit vreodată de migrene știe că atunci când apare una, câmpul vizual începe să fie dominat de steluțe / sclipiri galbene, ca niște artificii, care înaintează în general dinspre marginea câmpului vizual către centru, până când „se sting”.

N-am suferit niciodată vreo lovitură puternică la cap, dar presupun că atunci când primești una care te face knock-out (boxerii ar trebui să știe) senzația e aceeași. De aici asocierea expresiei „a vedea stele verzi” cu a primi o bătaie zdravănă.

De aceea mă întreb dacă nu cumva expresia „a vedea stele verzi” nu vrea să însemne de fapt „a vedea stele galbene”, fiind încă o dovadă a evoluției pe un teritoriu comun a strămoșilor noștri și ai albanezilor. Expresia „a vedea stele” în urma unui traumatism este foarte veche, fiind atestată în Italia din timpul Renașterii („far vedere le stelle”). Ea există și în franceză („voir les étoiles”), dar n-am reușit să-i găsesc prima atestare scrisă. Cum nu cunosc limba albaneză mi-e imposibil să verific existența acestei expresii în albaneză, sau forma în care există ea, dar cred că ar fi interesant de investigat subiectul.

(Ideea mi-a venit după o lectură din Habarnam 😊 )

26 mai, alegeri libere și corecte :D

Văd că au apărut rezultatele pe situl BEC. În orice țară normală ar trebui să ne tăvălim pe jos de râs. Mi-e lene să reiau ce am scris pe Facebook, așa că pun aici embed:

Aberațiile sunt abundente... e suficient să descarci fișierul .csv, îl tragi într-un Excel, și începi să-l studiezi. Cum ziceam și acolo: PSR e campion într-o singură secție (doar una!) din Ghiroda, PSDI doar câțiva km mai încolo, la Dumbrăvița, tot așa, într-o singură secție (în restul e praf), UDMR în 2016 a luat 0 (zero) voturi în jud. Dolj, localitatea Cârna, dar acum a luat... 16 (!!!), și tot așa. Aberațiile statistice sunt cu duiumul.

Alegerile din 26 mai au fost în mod evident fraudate, poate cea mai grosolană fraudă de după revoluție, mai grosolană decât cea făcută de Băse în 2009.

Urmăriți și wall-ul de Facebook al d-lui Ionuț Apahideanu, extrem de instructiv: https://www.facebook.com/apahideanu, omul a muncit mult să descopere aberațiile care încep să apară.

Problema mea e că eu am cam obosit să mai „cred” în „democrația” românească.  S-a furat în 2009, s-a furat (masiv) și la europenele din 2014, când a ieșit „independentul” Diaconu, s-a furat și în 2014 la turul I (100%), se fură și acum... Nu știu cine o fi furat acum, adică „cine pe cine a furat”, însă dacă a fost un furt anti-PSD nu cred că ar fi fost posibil fără complicitatea totală a pesediștilor de sub Dragnea. Care voiau să scape de dobitoc și erau prea lași să-l dea jos pe linie de partid.

Apariție editorială: Stânga și agenda socială a României

A apărut Stânga și agenda socială a României, volum coordonat de Mihai Caradaică și Victoria Stoiciu (editura Tritonic).

Am și eu un text acolo în care, pornind de la perspectiva pe care mi-o dau cei 16 ani de antreprenoriat, discut despre șansele reale pe care ți le dă antreprenoriatul ca să ieși din sărăcie. În România, firește.

Nu vreau să exagerez cu laudele pro domo, dar volumul chiar e bun și plin de contribuții valoroase. Probabil va deveni, în timp, o referință importantă în peisajul intelectual al stângii autohtone și va ajuta, de ce nu, și la formarea unor politici publice mai coerente și mai inclusive. De asemenea, oferă o mulțime de argumente tuturor celor care doresc să combată propaganda, de multe ori abjectă, a dreptei de la noi.

Post factum aș dedica textul meu memoriei unei cliente pe care am avut-o cândva, marea campioană la șah Eugenia Ghindă, care m-a ajutat indirect să mă înțeleg mai bine și să devin din ce în ce mai atras de marxism. În facultate îl citisem un pic pe Marx printr-o perspectivă deformată, de dreapta. Abia când eu însumi m-am dat cu capul de niște chestii am înțeles mai multe dintre lucrurile scrise de neamțul bărbos. Inclusiv ce carte capitală [încă mai] este Capitalul.

Săraca doamna Ghindă, din cerurile în care se află acum, probabil că nu va afla niciodată cât m-a ajutat în formarea intelectuală faptul că am colaborat la un moment dat pe proiectul dânsei, prin 2007.

Apoi m-a sunat odată, prin 2010, și era disperată că „dacă nu face ceva urmează să dea faliment”. Așa că se gândise să-și refacă situl. Poate, poate... Numai că eu aveam mult de lucru atunci și am cam amânat-o, mai ales că din tonul convorbirii nu părea să aibă prea mulți bani disponibili. Și era criză și eu însumi aveam nevoie de bani, deci mă concentram să lucrez cu clienții care mai aveau bani. I-am zis să mă sune luna următoare.

Dar dânsa n-a mai sunat și nici eu n-am dat atenție acestui fapt.

Și la un moment dat, când nu aveam ce face, mi-am adus aminte de ea și m-am întrebat de ce naiba nu mă mai sunase, că părea foarte dornică atunci de refacerea sitului. Stăteam mai bine, îmi puteam permite să lucrez și pentru un client mai mic, care plătea mai prost. Trecuseră doi ani de la acea convorbire.

Așa am aflat că de fapt doamna Ghindă murise la vreo două săptămâni de la ultima noastră convorbire. Făcuse un AVC pe fondul stresului și al disperării că firmulița ei de producție publicitară va da faliment și dânsa va rămâne șomeră. Nu avea decât 60 de ani.

Cam asta e viața de antreprenor în România, dincolo de prostiile pe care vi le spun revistele glossy și diverșii inconștienți din media: Moise Guran, Muscalu et aliis ejusdem farinae...

Apropo de cafea

Apropo de cafea și ce scriam aici.

Nu sunt eu mare cunoscător de cafea, dar pe o scară de la 1 la 10 în care 1 ar fi cel care nu face diferența între ness / robusta / un blend italian decent / o cafea de origine și 10 cel care știe să spună cu ochii închiși, doar după miros și gust, care e o cafea dintr-o plantație și care e din alta, am pretenția că mă aflu și eu undeva pe la 4. Încă nu-mi dau „notă de trecere”, poate nu voi lua niciodată notă de trecere, dar cel puțin nu mai pot fi păcălit așa de ușor atunci când o reclamă suavă îmi recomandă o „alintaromă” și, sugestiv, îmi arată o mână care pune două cubulețe de zahăr în cafea (semn clar a ceea ce vrea să-mi transmită reclama: că poșirca lor nu poate fi băută decât cu zahăr).

Așa că, dacă tot mi s-au rafinat, măcar nițel, gusturile, am zis să iau și pentru acasă un pachet de 0,25 de Bazzara Dodicigrancru, mai mult ca să-i arăt și nevestei despre ce e vorba. La espressorul meu casnic, așa cum mă pricep eu, și râșnind-o ... fix cum mă pricep, a ieșit un espresso consistent, atât de bun încât se bea pur și simplu, fără zahăr, fără lapte. Sunt sigur că un barista profesionist, dotat cu „scule” adevărate, ar scoate o chestie de cel puțin 10 ori mai bună!

Dar altceva vreau să zic. Am avut curiozitatea să caut un pic pe Google informații despre soiurile de cafea care compun Dodicigrancru. Și am început cu Jamaica Blue Mountain, de care evident că habar n-aveam, fiindcă sunt praf la cultura cafelei (ca, de altfel, 99,99% dintre consumatorii obișnuiți, care pot fi păcăliți ușor cu „alintarome”). Întâi am citit informații în engleză, inclusiv pe situl oficial din Jamaica al cultivatorilor de cafea. De unde m-am înarmat cu câteva informații-cheie. Și apoi am dat o căutare și pe Google.ro, să văd dacă există și la noi oameni care vând Jamaica Blue Mountain. Și am găsit... dar mai bine nu o făceam!

Pentru că cei doi, trei, comercianți la care am avut răbdare să dau click - d-ăștia cu prăjitorie, șmecherii, alea alea, Uganda, Buganda... - de fapt nu par să aibă habar despre ce e vorba :))))) . Zic unii pe situl lor:

„Aceasta cafea de specialitate este cultivata in cea mai inalta regiune din Caraibe, la altitudini mai mari de 2000 de metri, acolo unde solul fertil si vulcanic, precum si clima umeda ofera conditii ideale si unice, asigurandu-i raritatea.”

Alooo, dacă ați fi citit mai multe informații despre Jamaica Blue Mountain, ați fi aflat că altitudinea maximă la care se cultivă e de 1700 de metri pentru că mai sus de atât legea jamaicană interzice despăduririle!

Și zice altul:

„Cafeaua Jamaican Blue Mountain e cultivată în Insulele Caraibe, la mare altitudine, uneori chiar şi la 2300 de metri, această cafea e cu adevărat o raritate.”

Aloo, oameni buni, Jamaica Blue Mountain e cultivată doar în Jamaica, în munții ... Blue, că așa le zice, „Blue” de la „albastru”, și la 2300 de metri n-ar putea fi cultivată decât în avion, pentru simplul motiv că vârful cel mai înalt din munții Blue Mountains are 2256 de metri!

Asemenea bazaconii din păcate spun totul despre un domeniu foarte nou în România, cel al prăjitorilor de cafea de origini. Mă rog, dacă citești blogurile lor în care se laudă reciproc și se bat pe umăr impresia e că italienii ar trebui să vină să-și ia notițe de la mărețele prăjitorii românești, dar eu personal am mari dubii că unii care trec drept „savanți” și care de fapt habar nu au ce prăjesc, și în plus care acționează pe o piață ridicolă și măruntă cum e cea din România

1: au forța financiară de a achiziționa Jamaica Blue Mountain, sau orice altă cafea de origine dar și de calitate recunoscută, din ultima recoltă, nu din ceea ce le-o fi căzut pe jos italienilor și a rămas nevândut de anul trecut, stocat naiba știe cum, unde și cât timp, și
2: că într-adevăr cunosc toate subtilitățile artei cafelei pe care italienii le-au dezvoltat în peste 100 de ani.

Dar știți cum se spune: fraier e cine dă, nu cine cere. Din păcate am rămas cu un gust amar și cu impresia că nu, nu am de unde să cumpăr cu adevărat Jamaica Blue Mountain în România, deși sunt mulți care „se dau în bărci” și probabil există și fraieri care îi iau în serios.

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie a Universității București (3)

În fine, motivul principal pentru care aș desființa această facultate îi va oripila probabil pe mulți, dar trebuie să-l spun: absolvirea ei nu oferă nici o perspectivă concretă pe piața muncii, în ciuda eventualelor ocupații listate pe site-ul facultății și pe care le poate face, chipurile cu succes, un absolvent de filozofie.

Deși unele dintre ocupațiile listate acolo sunt în mod evident eronate (cât de prost să fii să listezi „consultant de management” - COR 263107, în condițiile în care managementul e o știință în sine care se învață la facultățile cu profil economic?... oare se învață analiză diagnostic sau metodologii de management la Filozofie și n-am aflat eu?!... ) avem, într-adevăr, și câteva meserii din nomenclatorul general al meseriilor și ocupațiilor care ar putea fi acoperite și de absolvenții de filozofie. Dar pentru acestea ori nu există cerere în piață, ori nu sunt meserii destinate exclusiv absolvenților de filozofie (așa cum medicina, de pildă, e rezervată doar absolvenților de medicină sau contabilitatea doar absolvenților de studii economice cu profil de finanțe-contabilitate).

Luați orice site de joburi, arătați-mi un anunț de angajare pentru filozofi (COR 263301) sau mentori (COR 235902), și îl mănânc. Este jenant că pe site-ul facultății se face o asemenea sofistică ieftină, prezentându-se ca posibile meserii „de succes” niște... chestii pe care statul român le-a clasificat în lipsă de altceva, ca să știe cum să le impoziteze.

Realitatea e că singura meserie concretă care s-ar putea obține la ora actuală de pe urma Facultății de Filozofie e aceea de profesor de științe sociale (sau cum naiba s-o numi catedra respectivă) pe la vreun liceu sau la o școală generală. Bună și asta... cu condiția să găsești post! Și cu condiția sine qua non să faci modulul pedagogic, care, din motive pe care nu le-am înțeles niciodată, nu este obligatoriu, ci opțional! Ceea ce îi face din start pe mulți absolvenți, care nu sunt bine informați (nici nu e greu la 18 ani!), și nu știu la ce e bun acest modul, și pe cale de consecință nu și-l iau, să iasă din facultate chiar fără nici un fel de meserie concretă și complet nepregătiți pentru piața muncii!

Dar nici măcar asta nu ar fi o meserie pe care Filozofia să aibă monopol. Există o grămadă de facultăți care pot furniza asemenea profesori. Mai rău, la Filozofie nici măcar nu înveți cu adevărat sociologie, economie sau drept, ca să poți spune că ieși cu adevărat un bun profesor de științe sociale. În loc de drept se face filozofia dreptului, care e un soi de ... nu mai zic ce. Cert e că n-are nici o legătură concretă cu juridicul și practica juridică. Ar trebui, zic eu, măcar un curs de drept constituțional, în urma căruia absolventul să înțeleagă și să fie în stare să explice unor copii de 14 ani niște principii de bază ale vieții în cetate, ale relațiilor între instituții, ale relațiilor concrete de putere și ale construcției democratice. Sociologie? Da, se făcea un curs (unul singur!) pe vremea mea. Astăzi nu pare să se mai facă deloc, sau poate, cine știe, o fi ascuns pe la cursuri opționale. Economie, pe vremea mea, nu se făcea deloc. Practic, ieșeai analfabet economic. Și din curricula de azi rezultă că și absolvenții zilelor noastre ies la fel de analfabeți. Atunci cum naiba să gândești critic în zilele noastre dacă nu înveți economie?! După umila mea părere pentru un student la filozofie ar trebui să fie obligatoriu să participe la un curs de microeconomie, unul de macroeconomie și unul de bazele marketingului. Aceste trei cursuri, care nici măcar n-ar fi greu de implementat, i-ar forma absolventului suficientă cultură economică și l-ar ajuta, într-adevăr, să devină un candidat credibil pentru meserii precum „consilier afaceri europene” (COR 242214) sau „consilier administrație publică” (COR 242201).

În rest, vă dați seama ce fel de profesor de științe sociale sau cultură civică poate ieși dintr-un absolvent de filozofie. Exceptând cazurile fericite în care avem de-a face cu oameni pasionați de meserie, majoritatea mai mult ca sigur nu sunt în stare decât să recite prostiile din manualele școlare, fără să le înțeleagă. Și după aia ne mirăm că elevii români nu iubesc școala și se plâng că școala nu-i învață nimic concret. Păi când profesorul însuși e incult vizavi de ceea ce trebuie să predea, nici nu e de mirare.

Spre deosebire de situația din urmă cu 25 de ani, în zilele noastre există facultăți mult mai aplicate pe concret în domeniul comunicării, relațiilor publice, jurnalismului, științelor politice etc. În urmă cu 25 de ani, da, lucrurile se făceau heirupist: terminai Filozofie și apoi te calificai ca jurnalist, specialist în comunicare etc. la locul de muncă. Sau web designer, cum am făcut eu, până să ajung concret specialist marketing (cred că asta e denumirea oficială COR pentru ceea ce fac azi). PR, comunicare, consiliere politică, nici nu existau ca ocupații sau business. Astăzi există facultăți dedicate și credeți-mă că poți face PR și dacă nu l-ai citit pe Hegel, poți face jurnalism de calitate și dacă nu l-ai citit din scoarță în scoarță pe Kant și poți fi specialist angajat la parlament și dacă nu știi pe dinafară critica pe care i-o face Popper lui Platon.

Mai mult. Nu doar că perspectivele de pe piața imediată a muncii sunt sumbre, dar există meserii și ocupații care nu sunt studiate propriu-zis în vreo facultate și care pot fi totuși practicate după ce faci un curs post-universitar (sau ceva asemănător). Însă pentru a ajunge acolo trebuie să ai „diploma potrivită”. Un exemplu binecunoscut e, firește, cel care ține de meseriile din sistemul juridic: de pildă, nu e suficient să fii judecător sau procuror doar cu licența în Drept, trebuie să fii și absolvent al Institutului Național de Magistratură. Dar ce ziceți de o meserie / ocupație precum evaluator imobiliar? Ca să devii așa ceva trebuie să ai studii superioare și să faci un curs acreditat la ANEVAR. Nimic mai simplu, nu? Desigur. Pentru un absolvent de ASE, Poli, Construcții etc. Chiar și Sociologie. Nu și pentru unul de Filozofie, a cărui diplomă nu e printre cele acceptate...

Cât despre perspectiva de a deveni auditor energetic, nici o șansă: acolo intră numai ingineri.

În concluzie, avem de-a face cu o facultate complet inadecvată la real. De fapt, la data înființării sale, în 1990, era al naibii de adecvată la realitatea acelor vremuri, în care un anumit corp profesoral avea nevoie de o feudă universitară proprie pe care să se joace singur cu lopățica burselor și a sforăriilor de rigoare, fără să mai „împartă” ceva cu Istoria sau naiba mai știe cu cine. Dar iată că anii au trecut și lucrurile au evoluat. Și nu în bine. Acum au ajuns să se certe între ei, fiindcă o facultate care o duce tot mai greu nu mai poate da „lapte și miere” și pentru oamenii Humanitas, și pentru cei din interior, și pentru cine știe ce sepepist sau pompier cu proptele la Dragnea care vrea să devină doctorand sau prof. univ. dr. Da domnilor, e greu! Dar ați avut la dispoziție 30 de ani să schimbați ceva. Și aveți și acum la dispoziție generațiile din anii '90, dintre care mulți - tocmai fiindcă ne ducea capul atunci, și ne duce și acum - nu am ajuns niște eșuați în campusurile universitare din occident, etern bursieri și veșnic ratați, ci ne-am clădit un prezent și un prestigiu chiar aici, și chiar acum, în meserii în care ne-am recalificat dar pentru care ceea ce am învățat concret la Filozofie a reprezentat, fără îndoială, un atu. Am putea fi rugați să dăm o mână de ajutor, eventual să participăm - de ce nu? - la un brainstorming care să genereze idei prin care facultatea să fie repusă pe linia de plutire și să nu mai aveți doar studenți care au nevoie de cămin la București. Până atunci încetați să vă mai mințiți singuri și să-i mințiți și pe alții că facultatea produce un bold, măcar, pentru piața muncii. Realitatea e că nu produce nici măcar un bold. Porniți de la adevăr, pentru că numai prin adevăr veți găsi și calea prin care să ieșiți din bălăcăreală și impostură.

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie de la Universitatea București (2)

Și acum trecând la subiect. Ajuns la o vârstă, zic eu, respectabilă (mâine fac 44 de ani) îmi voi permite să vorbesc fără ocolișuri.

În primul rând aș desființa Facultatea de Filozofie pentru că în tradiția Universității București filozofia a fost legată de Litere înainte de comuniști și de Istorie, după. Până în 1990 facultatea s-a numit „Facultatea de Istorie și Filozofie” și se făcea dublă specializare, ceea ce era mai normal pentru șansele ulterioare de care ar fi putut beneficia absolventul în carieră. Cine voia se specializa pe istorie, cine voia se specializa pe filozofie, dar absolventul era competent în mai multe direcții.

În perioada interbelică facultatea era legată de Litere. Când auzim de Cioran, Eliade etc. și știm că au făcut „filozofie”, de fapt avem în vedere faptul că ei intraseră la „Facultatea de Litere și Filozofie” și aleseseră specializarea „Filozofie”. La fel de bine (precum Eugen Ionescu) puteau să se specializeze pe literatură. Am avut la Brăila un unchi, Badiu Leu, care a murit pe la 90 și ceva de ani, prin anul 2000. Un personaj foarte interesant. A fost cumnatul lui Gheorghe „Gică” Popescu, marele fotbalist interbelic, antrenor al naționalei de fotbal în anii '50 și președintele FRF care a făcut posibilă calificarea la CM din Mexic '70. Unchiul meu făcuse „Facultatea de Litere și Filozofie” în interbelic și se specializase pe literatură, ieșind profesor de română. Dar fusese la cursurile lui Nae Ionescu (ca filozofii), știa o mulțime de lucruri din epocă. Ar fi putut alege și el specializarea „filozofie” dar fiind copil de țăran - e drept, țăran bogat, „chiabur”, dar tot țăran - s-a gândit că ar fi mai bine să iasă cu un job concret, cu care își găsea de lucru imediat. „Filozofii” erau copii mai bazați, majoritatea deveneau jurnaliști, publiciști, diplomați sau aveau timp și resurse să mai facă și altă facultate. Unchiul meu, după absolvirea facultății, a ajuns imediat profesor de limba română (cu casă, masă și un salariu bun, cum era atunci) la un liceu din  Ismail, în Basarabia. Invazia sovietică din 1940 l-a prins director de liceu, s-a refugiat încoace, apoi în 1941 a fost reinstalat director al aceluiași liceu și din 1944 s-a întors definitiv dincoace de Prut. Bineînțeles că în epoca stalinistă nu a rămas „nepedepsit”: a fost închis de două ori, o dată la finalul anilor '40 (un an la canal) și a doua oară la finalul anilor '50 (când l-au reapucat pandaliile pe Dej și când mulți alți intelectuali, inclusiv Noica, s-au trezit arestați din nou). Între timp, în timpul războiului și un pic după, el mai făcuse și Facultatea de Drept, dar nu a apucat să profeseze în avocatură decât foarte, foarte puțin, până când a fost arestat prima oară. Având în vedere meseria lui principală, după ce i-au dat drumul din pușcărie după prima detenție comuniștii l-au trimis într-un orășel din Moldova (Tg. Ocna) și l-au făcut la loc profesor. Dar nu de limba română (ca profesor de română, el era „învechit”, perimat, acum erau la modă Dan Deșliu, Sorin Toma etc.) ci ... de sport. Deci el, ditamai profesorul de limba română, făcea cu copiii gimnastică. Apoi, după a doua arestare, l-au făcut la loc profesor. Dar nu de sport, ci de ... socialism științific (probabil s-au gândit că după două „reeducări” cunoștea temeinic teoria marxist-leninistă). Abia odată cu dezghețul din anii '60, când cultura noastră i-a recuperat pe Arghezi, Blaga, Bacovia etc. el a putut să-și reia jobul obișnuit și ultimii cam 10 ani de carieră și i-a petrecut cu ceea ce știa să facă mai bine: predând limba română. E interesant că la pensie statul comunist a fost foarte corect cu el, socotindu-i și anii petrecuți în Basarabia, ca și cum nu pentru anii aceia îl băgase de două ori la pușcărie. Practic, a trăit pe spezele statului, ca pensionar, încă trei decenii. După moartea lui am avut ocazia să-i citesc un jurnal intim, niște însemnări scrise după vârsta de 75 de ani: nu îi ura deloc pe comuniști. Se împăcase cu tot ce i se întâmplase.

O facultate „pură și dură” de filozofie, așadar, e ceva nou, o invenție de după 1990, străină de tradiția din ultimii 100 de ani ai Universității București. Singurii care profită sunt cei care formează corpul profesoral, care și-au format o feudă universitară proprie pe care jonglează în voie cu tot felul de resurse. În anii '90, când eram eu student, jonglau și cu influențele. Sunt copii de profesori care au ajuns diplomați, funcționari în posturi călduțe, bursieri în străinătate într-o vreme în care dacă prindeai o bursă era ca și cum îl prindeai pe Dumnezeu de picior. Am avut coleg care era copil de secretar de stat (inițial nu intrase, dar după data de 1 octombrie 1993 l-am văzut scris cu mâna pe lista admișilor, ca urmare a unei „contestații”), am avut coleg care era copil de general din Marele Stat Major etc. Toți aceștia și eventualele lor „contestații” și solicitări de bursă în străinătate erau resurse simbolice importante care puteau fi ulterior traficate într-un sistem de tipul „ești om cu mine, sunt om cu tine”. Dacă Facultatea de Filozofie ar fi rămas la remorca alteia, la Istorie, să zicem, toate resursele ar fi trebuit împărțite cu Istoria. În plus, fiind independentă, și profesorilor dați afară după 1990 le-a fost mai ușor să se reîncadreze după ce s-a potolit iureșul revoluționar al studenților fiindcă o facultate nou-creată are nevoie de catedre noi și de profesori competenți, nu?!

Și, din păcate, dacă ne uităm la acești 30 de ani de „filozofie pură și dură”, nici măcar nu putem spune că s-a creat o școală românească de filozofie. Păi, cum și cu cine?! După umila mea părere condițiile obiective din România ar permite contribuții valoroase ale filozofilor români în domenii precum filozofia politică sau etica sistemului capitalist din post-comunism. De asemenea, filozofii români ar putea contribui la înțelegerea mai bună a efectelor globalizării din perspectiva unor spații de la marginea imperiilor (spații periferice). Trecerea de la planificare la piață liberă ar putea fi, de asemenea, un câmp de reflecție deosebit pentru filozofi. Sau, ca să vorbesc din perspectiva meseriei mele curente, influența strategiilor de marketing asupra unor populații educate „comunist” ar putea da naștere unor reflecții valoroase. Nici vorbă de așa ceva la facultatea de la București, unde corpul profesoral nu are altă ambiție decât aceea de a fi băgat în seamă de confrații din Apus ca să mai primească o măslină și-un ban de buzunar și de aceea nu face altceva decât să gloseze ieftin și plictisitor pe marginea unor discuții filozofice fără legătură cu ce se întâmplă aici. Nici vorbă să fie studiat un Paulo Freire sau alt mare filozof dintr-un spațiu periferic, cu care s-ar putea găsi punți comune. Nici pomeneală să avem și noi un Slavoj Zizek, cum au slovenii - un tip care gândește global pornind de la realități locale. Noi o ardem doct cu Kant și Heidegger, uitând că până să apară un comentariu la Kant în România, apar deja 100 în Germania, și până să acumulăm noi 10 comentarii valoroase, au acumulat deja nemții 1000.

Va veni și partea a treia.

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie de la Universitatea București (1)

Nu m-am putut abține și am băgat un comentariu la ultimul articol de pe Contributors scris de Liiceanu cu privire la corupția de la Facultatea de Filozofie. Bineînțeles că nu mi-a fost aprobat, dar în esență ziceam următoarele:

„În anii '90 ați avut generații întregi de studenți care intrau după concursuri de 10-15 / loc și v-ați bătut joc de ei. Inclusiv dvs. și prietenul dvs., dl. Pleșu, care venea la cursuri din an în paște, fiind mai ocupat cu ministerele și cu politica decât cu filozofia. Nu pot să uit cum la cursul de Etică din anul 1 din 15 cursuri a venit la... 5, la alte 2 a fost suplinit de dl. ... Vasile Morar [protagonistul scandalului declanșat de Liiceanu, de altfel], și la restul, pauză. Etică? Poate... etica muncii?... mai puțin...

După aia v-ați trezit că mai aveți 0,...1 candidați pe loc și acum trebuie să luați fel de fel de sepepiști și pompieri ca să vă faceți doctorate cu ei. Foarte bine, facultatea culege fix ceea ce a semănat.”

Cât despre dl. Liiceanu personal, dânsul ar trebui să-și aducă aminte cu câtă acribie înșira ultimele apariții de la Humanitas pe catedră, făcându-le reclamă („Am scos Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra... ediție cartonată... stă în picioare...”) la începutul fiecărui curs, comportându-se mai degrabă ca un veritabil comis voiajor decât ca un profesor de filozofie. La pauză nu uita să le strângă grijuliu și să le bage la loc în servietă, nu care cumva să i le șparlească vreun student. Apropo de cărțile acelea, țin minte că eu aveam bursă 41.000 de lei pe lună (4,1 lei rotunjit în banii de azi, sau aproximativ 15 dolari la cursul de atunci) și Nietzsche era 12.000 de lei. Poate că dacă ne-ar fi dat o reducere, în calitate de studenți la filozofie, bunăoară să venim cu carnetul de student la librărie și să beneficiem măcar de un discount de 10%, i-am fi cumpărat și noi mai multe cărți și nu ar fi trebuit mai târziu să se milogească de dl. D.R. Rușanu pentru a i se șterge datoriile.

Acestea fiind zise, părerea mea e că în scandalul de pe Contributors ambele părți au dreptatea lor. Și Liiceanu are dreptatea lui, și cadrele didactice care au semnat scrisoarea împotriva lui Liiceanu au dreptatea lor. Dar despre asta într-o postare ulterioară, pentru că în momentul ăsta chiar am treabă și n-am chef să pierd vremea cu prostii.

Impresii după o nouă vizită la Paris

Mai întâi, ceea ce am scris în seara zilei de 1 mai, când m-au sunat de acasă, alarmați de faptul că „Parisul e în flăcări”.

Era pe dracu' în flăcări.



Apoi. Normal, seara urmăream și eu la hotel dezbaterile ca să văd la ce (nu) mă pot aștepta a doua zi. Dezbaterile, absolut cretine. Ceea ce m-a șocat e că nu se discuta absolut deloc despre revendicările sindicatelor și ale vestelor galbene, ci strict dacă vor fi sau nu violențe, dacă vor fi sau nu black blocs, dacă sunt suficiente măsuri de siguranță etc. Dacă te uitai strict la media franceză nu știai ce vor oamenii din stradă, pentru ce demonstrează, ce revendicări au. Trebuie să constat că la noi, de bine de rău, discuțiile încă se mai poartă pe substanță: dacă mărește Dragnea salariile, ok, de unde are bani?... N-are! Împrumută ca un porc! Politicienii se înjură între ei, dar măcar se înjură pe substanță. La francezi doar se băteau câmpii pe lângă subiect.

Trist.

Apoi. La un moment dat niște demonstranți, fugind de gazele lacrimogene, au intrat în curtea unui spital. Imediat s-a titrat pe toate posturile tv: demonstranții au atacat spitalul! Huo! Black blocs!

A doua zi adevărul ieșise la iveală: nu fusese nici un atac, și nimeni nu devastase nimic. Mass-media, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute. Unele canale continuau cu dezinformarea, altele ziceau că nu a fost nici un atac, dar nu-și cereau scuze pentru dezinformarea din ajun.

Apoi. În 1995, când am ajuns prima oară în Franța (cu trenul!...), am făcut pe translatorul pentru grupul de români pe care îi însoțeam. În 2007-2008 mă descurcam încă bine pe stradă cu franceza mea. Acum am avut sentimentul că sunt într-o țară pe care nu o mai înțeleg. Lăsând la o parte că în Paris rar mai vezi francezi albi, pe stradă totul e jargon și cuvintele sunt pocite ca la balamuc. Cu francezii vechi (inclusiv de culoare) te înțelegi încă bine pentru că pot trece cu ușurință de la jargon la limba normală, dar mi s-a întâmplat să fiu la o casierie la care vindea un tip cu ochii oblici și până la urmă a trebuit să o dăm pe engleză, pentru că efectiv eu nu înțelegeam ce zice el, el nu înțelegea ce zic eu... La fel și cu un bengalez simpatic care zicea că e venit din 2009 în Franța și care avea o mică tavernă... tot pe engleză ne-am înțeles...  Sentimentul că asta nu mai e Franța: o fi Senegal, o fi altceva...

Degradarea / arderea Notre Dame pare să fie doar un simptom al unei degradări mult mai profunde, care nu e chiar așa de ușor de înțeles prin „invazia necivilizaților”. Dacă în 2007, când veneai dinspre aeroportul Charles de Gaulle, primele grafittiuri și semne de vandalism erau în apropierea Parisului, acum ele încep aproape de îndată ce ieși din aeroport. Reclame peste reclame la agenții de pariuri, ca la noi, doar că la ei nu prea am văzut agenții la stradă - probabil preferă să joace online sau n-am știut eu să le văd. Dacă în 1995 pe esplanada de la Trocadero erau câțiva negri amărâți care vindeau mărunțișuri, acum erau cu sutele (plus șmenarii români care făceau alba-neagra). Franța - mai bine zis, oligarhia franceză - are interese coloniale în țări africane care au un surplus de populație cu care nu au ce face. Altfel zis, Franța absoarbe un surplus de populație care, lăsată de capul ei acasă, probabil ar produce haos, revolte, panică și nu în ultimul rând ar răsturna guvernele africane fără de care marile corporații franceze nu ar mai putea profita de pe urma bogățiilor Africii. E un joc murdar din care cea care pierde este civilizația. E foarte ușor să devii rasist în condițiile astea, dar realitatea e că nici un om nu pleacă „de bine” de la el de acasă. În timp, însă, mă tem că Franța va ajunge ea însăși colonizată de o populație care nu va mai avea nimic comun cu valorile ei și destinul, implacabil, așa cum îl știm din multe alte exemple, va fi unul singur: pieirea. Așa cum turcii au făcut magazie de muniție din Parthenon, pentru că lor nu le folosea la nimic ca locaș de cult, tot așa vom vedea încetul cu încetul dispărând Parisul și, prin el, Franța.

Una peste alta e cea mai tristă vizită pe care am făcut-o până acum în Franța. De bine de rău, sentimentul meu e că România se duce în sus. Mai greu, cu hopuri, cu șuturi în cur, dar se duce în sus, clar. Franța, dimpotrivă, pare că e pe o pantă net descendentă. Oamenii o duc prost (parcă erau îmbrăcați cum eram noi în anii 90), politicienii lor bat câmpii cu grație, singura care prosperă e societatea spectacolului și sforarii ei. În curând va începe Roland Garros-ul, cu cele mai mari premii din istorie.

Din Franța poate porni renașterea Europei

În două săptămâni voi fi la Paris. Voi profita de vacanța de primăvară pentru a merge cu fiica mea în două locuri-cheie ale civilizației europene, la Atena și la Paris. E prima oară când o voi plimba cu avionul și când vom merge să vedem „pe viu” ceea ce ea știa doar din „Aventurile lui Vipo” sau alte desene animate.

E cu atât mai deprimant ceea ce s-a întâmplat aseară. Nu pot să-mi închipui cum e să mergi la Paris fără să poți intra și în Notre-Dame. De fiecare dată când am fost la Paris - începând cu o călătorie de câteva ore făcută în 1995, pe când eram student, și când de fapt am fost în zona Grenoble, dar am dat o fugă rapidă de o zi și pe la Paris - catedrala a fost pe lista obiectivelor de văzut.

Personal, nu cred în ipoteza mâinii criminale, din mai multe motive. Dar principalul motiv e că un eventual atentator ar fi trebuit să se cocoațe la mama naibii ca să dea foc. Refuz să cred că pe acel șantier putea să intre și să iasă oricine, la oră de vârf, să se urce sus pe schele, și să dea foc.

Mă aștept în schimb să se descopere genul de blestemății care fac ravagii și pe aici și care poartă un singur nume: „dorel”. Lucrări de mântuială, făcute ieftin cu subcontractori ai unor subcontractori pentru a se salva bani de la bugetul municipal. Franța, de la venirea la putere a lui Emmanuel Macron, e în plină furie neoliberală, după ce oricum președințiile lui Sarkozy sau Hollande nu merseseră diferit. Acum parcă am înțeles că se discută despre privatizarea energiei, după ce în urmă cu câțiva ani știu că voiau să privatizeze niște aeroporturi.

Dacă va fi așa, atunci poate că momentul acestei tragedii ne va face să înțelegem că „destul e destul” și că e cazul să nu ne mai purtăm cu mănuși cu îmbogățiții noului capitalism de cazino. Aceștia trebuie să aleagă: ori își plătesc partea lor de taxe, ori să se ducă dracului. Faptul că autoritățile publice nu au fonduri suficiente pentru a plăti niște reparații corect făcute duce la distrugeri culturale, sociale și economice irevocabile. Și iată că deja nu mai vorbim de distrugeri la Tanacu sau prin cine știe ce colț obscur din fundul României. Se întâmplă în inima Europei.

Tocmai de aceea din Franța poate porni renașterea Europei așa cum o știm, așa cum am dorit-o. O Europă bazată pe coeziune socială, solidaritate și mândră de moștenirea sa culturală. O Europă a bunăstării pentru toți, nu numai pentru corporații și pentru bogați.

Voi boicota orice referendum convocat de Iohannis

După ce în toamnă a îndemnat oamenii să stea acasă, acum Iohannis cică ne cheamă la un referendum.

Să fie sănătos și să voteze cine o vrea. Eu, nu.

Referendumul din toamnă putea fi „trântit” prin multe alte mijloace, și în primul rând prin cel mai cavaleresc mod cu putință, și anume prin câștigarea lui de către tabăra care i se opunea. În loc de asta s-a adoptat soluția cea mai facilă, boicotul. Președintele a considerat că o problemă care fusese trimisă în parlament cu vreun milion de semnături și care în cele din urmă a scos din case 3,8 milioane de cetățeni e o non-problemă.

Bine, mă. Vă vedeți la urne. Sper să fiu doar unul din 3,8 milioane care se vor pișa pe referendumul lui Iohannis așa cum și el s-a pișat pe cel din toamnă. N-are decât să scoată singur alte 6 milioane de oameni care să-l bage în seamă și să-i facă pragul.

Ego-ul mai mare decât creierul

Când un (pretins) om de marketing se dă pe sine drept exemplu de consumator atunci când trebuie să justifice investiția pe un anumit canal de marketing, atunci înseamnă că are ego-ul mai mare decât creierul care ar trebui să-i conțină știința marketingului...

Pasionat / -ă de cafea?

Atunci trebuie neapărat să încerci măcar o dată în viață această cafea boabe.

Numele ei este Bazzara. Bazzara Dodicigrancru. „Dodici” în italiană înseamnă doisprezece. Ca la apostoli. Dar nu de apostoli e vorba aici, ci de 12 cafele selecționate și amestecate într-un blend unic.

La mine în familie mama e(ra) mare băutoare de cafea. Pe vremuri își procura cafeaua pe sub mână, așa cum erau vremurile pe atunci. Mi-a transmis și mie, oarecum, acest viciu. Dar cea care m-a ajutat cel mai mult a fost nevastă-mea.

Am început să beau cafea ca un țăran: cu cafea „lungă”, americană. Nici acum nu sunt cine știe ce cunoscător, dar am mai evoluat: nu-mi mai fac doza zilnică de cofeină la filtru (o porcărie), ci la espressor. Dimineața îmi fac un espresso „lung” dintr-o cafea no-name obișnuită, robusta, prăjită mediu, pe care de obicei mi-o râșnesc singur și pe care o cumpăr de unde apuc. Nu am o râșniță profesională, dar în timp am învățat - prin „încercare și eroare” - cât de fin să râșnesc boabele ca să-mi iasă espressoul cu suficient caimac. Scopul espressoului de dimineață e, firește, îngurgitarea de cofeină.

Dar după-amiaza, la birou, mai beau - de obicei cam după ora 13, obligatoriu mai devreme de 16 - o cafea mai moale și mai aromată. Întotdeauna 100% arabica. După ce am încercat mai multe mărci, la birou am ajuns să preferăm un anume sortiment de Tchibo, care se găsește la vreo 45-50 de lei punga de 1 kg în orice hipermaket. E numai bună pentru aparatul pe care îl avem. Scopul acestei cafeluțe de după-amiază mai slabă și mai aromată (niciodată cu zahăr adăugat!) e, firește, păstrarea activă a creierului în partea a doua zilei.

În acest context a apărut Toni cu cafeaua lui Bazzara.

Toni e tânărul antreprenor român tipic, mereu falimentar și mereu dornic de o nouă aventură. Eu l-am cunoscut în urmă cu vreo 12 ani, când și-a făcut un magazin online, Foxy Computers. Cred că avea atunci puțin peste 20 de ani. O vreme i-a mers bine dar a dat faliment după ce a venit criza, prin 2011. Au fost ani grei atunci pentru toată piața IT&C. Au dat faliment zeci de magazine online, mai mari sau mai mici, ca să nu mai pomenim de Flamingo Computers și Ultra Pro.

Apoi a avut alt magazin al cărui nume nu-l mai rețin. A dat faliment și cu ăla. După aia s-a apucat de Uber. Cred că l-a și umflat poliția pe la Cluj, când l-a prins făcând Uber. Și de vreo doi ani are un magazin nou, de cafea: CaffeeBazzar.ro .

S-ar zice așadar că am tot interesul să-l promovez pe Toni, și așa și e. Chiar e unul dintre clienții mei simpatici și am tot interesul să reușească în viață, pentru că mai mulți bani pentru el înseamnă automat mai mulți bani pentru mine.

Numai că nu despre asta e vorba aici. M-am obișnuit ca Toni să ne rămână permanent dator și să se smiorcăie când e vorba să-și plătească facturile.

Acum e vorba strict despre cafeaua adusă de el, Bazzara. La prima vedere e o cafea pe care n-ar cumpăra-o nici dracu', având în vedere că e 170 de lei kilo. Nici eu n-aș da banii pe ea dacă e să fiu prea strâns la buzunar. Dar s-a întâmplat să vină Toni pe la noi cu o pungă mică de Dodicigrancru și una mare de DolceVivace. Normal că ne-am aruncat imediat pe Dodicigrancru, să mirosim și să gustăm minunea.

Cum nu sunt un mare critic de cafea, nu știu s-o descriu. Tot ce pot să zic e că simți instant diferența dintre o cafea de 45 de lei și una de 170. Conform descrierii oficiale este un amestec cu note de flori, cacao, rom și vanilie. Pe site cred că modul de prăjire e trecut greșit, fiindcă pe pungă zice că boabele sunt prăjite slow mediu, nu intens. Iar descrierea aromelor e în pdf-ul ăsta, luat direct de pe situl oficial.

Cam asta e. Mai multe nu pot zice :))))) . Probabil e primul meu testimonial. N-am pretenția să ajung „un influencer”. Dar dacă îți place să bei un espresso din când în când, chiar merită să încerci o Dodicigrancru, mai ales că pachetul de 0,25 kg e chiar la îndemâna oricui (ca preț, firește). Ideal ar fi să ai un aparat care râșnește singur, pentru a-i putea defini granulația. Parcă nu m-aș încumeta să iau eu la mână așa o minune, cu râșnița mea în care bag toate sărăciile de boabe.

Lăsați-vă copiii să ia și-un 3, și-un 4, că abia îi învățați cu greutățile

De la o vreme - de când sunt părinte al unui copil integrat în sistemul de învățământ de stat - m-am lovit și eu vrând nevrând de fenomenul „datului”. Momentan, după câțiva ani de „dat”, concluzia mea e că nu cadrele didactice sunt vinovate, ci cei care „dau”. Mereu în preajma sărbătorilor de tot felul răsar de nici nu știi unde una, două mămici care deschid discuții „nevinovate” pe grupurile de Whatspp, Facebook etc. „Noi cât dăm anul ăsta?” Altele răspund: „Propun atât.” „Eu propun atât.” (Sky is the limit!) Abia când sumele și plafoanele la care se ajunge sunt aberante îndrăznesc să intre în discuție și cei care nu ar „da”, dar n-au de ales (de obicei ăștia sunt tătici, bărbați tineri până în 35 de ani): „Mi se pare cam mult.” „Nu, dacă e atât, eu nu dau nimic.” Etc. Până la urmă se cade la pace deși vezi la final că există nemulțumiri sincere: unii părinți (majoritatea mămici) că de ce se dă doar atât, alții că tot se dă cam mult. Eu și cu nevastă-mea, care suntem genul non-conflictual, răsuflăm ușurați. Știm că nu se poate fără să „dăm”, dar suntem mulțumiți că se dă doar atât. De regulă, fără a mă arăta neapărat contrist, eu mă prefac a fi împăciuitorist și împing mereu discuțiile către soluții de genul „Hai să supunem la vot.”, „Sunt mulți care nu s-au exprimat, hai să-i ascultăm și pe ei, poate dacă facem un sondaj anonim pe SurveyMonkey își dau și ei cu părerea.” etc. și votez, firește, pentru soluția cea mai ieftină, care îmi convine, care nu depășește un nivel simbolic și care, sub imperiul anonimatului, câștigă întotdeauna (să-i dai sănătate multă, Doamne, ăluia care a inventat SurveyMonkey!). Ce naiba or crede că au de câștigat părinții care și-ar da și porcul netăiat din curte cadrelor didactice, nu știu...

Dar ce te faci - zic unii - când cadrul didactic te obligă să-ți dai copilul la meditații la el (sau la after school)? Ei, asta da filozofie...

Părerea mea e că nici treaba asta nu ar fi posibilă fără complicitatea generalizată a părinților. Cum adică „te obligă”? Dar ce, îți sucește mâna la spate? Te sechestrează? Îți ia copilul din brațe?... Este evident că avem de-a face cu o scuză ieftină inventată de unii părinți pentru a-și justifica incapacitatea de a se implica în corectarea unor probleme ale sistemului. Ca să nu mai zic de faptul că atunci când un profesor îi dă un 4 unui elev, poate că i-l dă fiindcă elevul chiar nu știe nimic, nu fiindcă are ceva cu el! Și, în plus, o notă mică nici măcar nu e un capăt de țară!

Și cu acest prilej mă năpădesc amintirile din copilăria, din perioada mea școlară (1981-1993). Eu, unul, sunt foarte mândru de parcursul meu școlar, deși la prima vedere nu (prea) e nimic de lăudat în el, fiindcă nu am fost specie de premiant.

Părinții mei erau amândoi oameni cu facultate, ingineri. În plus le plăcea să citească. Aveam acasă o bibliotecă ce număra încă de pe când eram eu mic, la Brăila, vreo 1000 de cărți (între timp, cu cărțile adunate ulterior și de către mine, cât am fost student la filozofie și până să mă însor, cred că s-au făcut în biblioteca mamei vreo 3500, plus că azi am eu propria mea bibliotecă de peste 1000 de volume). Dintre acestea cam 100 erau cărți de specialitate (chimie industrială și inginerie de construcții) dar restul erau romane, clasici ai literaturii, cărți de istorie etc. Ba chiar, mi-aduc aminte, aveam și câteva cărți (nu multe, doar câteva) în franceză. E lesne de înțeles că am intrat în școală cu avânt, pus pe fapte mari.

Însemnările periodice pe care le făcea dl. Dobrescu despre mine. Am ascuns adresa de la București, care mai e și azi adresa la care locuiește mama mea.

În primele 3 clase făcute la Brăila (școala 23, învățător dl. Dobrescu, pentru curioși - tatăl lui Liviu Dobrescu-„Șobolanul”, prietenul lui Dragnea) am luat mereu premiul I cu coroniță. Apoi ne-am mutat la București unde am învățat la școala 3 (actuala „Titulescu”). Am luat și acolo premiul I în clasa a IV-a, dar dintr-a V-a s-a schimbat treaba.

Între timp și eu mă mai mărisem, aveam personalitate, nu mai învățam docil orice, ca un roboțel, și manifestam preferințe clare către istorie (îmi plăcea la nebunie), literatură, geografie. Nu neglijam matematica și nu reușeam să mă simt atras de o materie precum Botanica, deși făceam toate sforțările să o învăț.

În plus, ai mei nu cunoșteau la București nici un cadru didactic de la Școala 3. Părinții celorlalți copii se mai știau cu profesorul x, cu profesoara y. Erau de ani de zile vecini de scară, mulți părinți avuseseră copii mai mari care învățaseră bine în anii trecuți. Mulți dintre colegii mei beneficiau de binecunoscutul „efect de halou” din cancelarii. Eu nu eram conștient de treaba asta, dar am început să observ că luam 9 pentru răspunsuri la care X sau Y ar fi luat 10, și luam 8 pentru răspunsuri la care ăia ar fi luat 9. Notele oricum erau bune, nu-mi păsa, dar era clar că nu voi mai reuși să iau premiul I (până la urmă n-am luat nici măcar premiu, am luat doar „mențiune” în anul acela). Nici ai mei nu-și făceau probleme, principalul era să nu le vin cu note proaste, în rest nu era nici o problemă dacă aveam note mari dar nu luam premiu.

Lovitura de baros a venit la începutul trimestrului 2 din clasa a V-a, adică la începutul anului calendaristic 1986. Era prin ianuarie, afară era iarnă, zăpadă. Peste vacanța de iarnă avusesem ca temă la Botanică să plantăm un cartof într-un ghiveci și să-i urmărim creșterea. Pe profesoară cred că o chema Medan* (sau Medianu), era mică, grasă ca un butoi, blondă, tunsă scurt și a dracului... rău de tot.

În plus era și vecină de bloc (de scară, chiar) cu câțiva colegi, din care unul era veșnicul „tocilar” abonat la premiul I și altul era comandant de detașament.

M-am dus eu mândru la școală, cu cartoful meu căruia începuseră să-i iasă tuberculii. Mă uitam la cartofii din ghivecele celorlați colegi. Nu erau cine știe ce. În 2-3 săptămâni de vacanță nici nu ar fi putut să încolțească prea mult. Mă rog, nu toți aveau cartof: corijenții tradiționali veniseră cu mâna-n fund, dar despre ei era clar că vor lua 4 încă de când profa anunțase tema de vacanță, fiindcă ei nu-și făceau niciodată vreo temă. Eram ferm convins că voi lua cel puțin 9. Un singur cartof ieșea în evidență: al „tocilarului”. Ăsta, nu știu cum naiba, avusese timp să facă și frunze! Mă rog, fiind copil naiv credeam că și el își plantase cartoful odată cu noi, nu-mi dădea prin cap că mă-sa aflase probabil de tema de vacanță cu o lună înaintea noastră...

În fine. Începe aia să strige catalogul și fiecare vine cu cartoful. O colegă care era dintre „preferate” a luat 9 cu un cartof care literalmente părea pus în pământ chiar în acea dimineață: era pe jumătate ieșit din pământ și neted ca un ou, nici măcar o urmă de încolțire pe el, cât de mică. Tocilarul a luat, firește, 10. Comandantul de detașament, la fel (deși cartoful lui era cu mult, ca stadiu de dezvoltare, în urma cartofului tocilarului). Până atunci se luaseră note de la 6 în sus, plus câțiva de 4 ai ălora care nu își făcuseră tema de vacanță. Eu eram cu „S”, mai la coada catalogului. În fine, îmi vine și mie rândul. M-am ridicat din bancă și i-am prezentat mândru cartoful meu plin deja de tuberculi care ieșeau din pământ - semn că fusese plantat din timp și îngrijit. Se uită scorpia la el, dă din mână și mi-o trântește: „Șase”.

Era să pic jos. Cum adică să-mi dea 6, pe cartoful meu?! Dar uite că mi-a dat. În ziua aia m-am întors bulversat acasă și i-am zis maică-mii că am luat un șase. Era prima oară când pățeam așa ceva. Maică-mea s-a făcut inițial foc și pară, a crezut că nu am învățat ceva, dar apoi, după ce i-am povestit despre ce e vorba, a înțeles și a zis să nu-mi fac griji, poate voi reuși să iau o notă mare mai încolo ca să-mi îndrept media. Nu am reușit, pentru simplul motiv că din clipa aia am început să urăsc profesoara și am găsit scuză să nu mai învăț decât minimul necesar la o materie care oricum nu-mi plăcea. Până în clasa a XII-a nu cred că am luat vreodată mai mult de 8 la vreo materie din sfera biologiei (și chiar și atunci, pe copiate...).

Din acel moment am învățat însă că nu cade cerul pe mine dacă iau o notă proastă. Dimpotrivă, mai puțin timp pe care-l pierdeam încercând să „tocesc” la o materie care nu-mi plăcea însemna mai mult timp pe care să-l petrec citind cărțile care-mi plăceau sau făcând ceea ce-mi plăcea. Mă dezvoltam în felul meu. Mama era mulțumită văzând totuși că sunt destule materii la care iau în continuare 9 și 10 (în primul rând Istoria și Geografia) și în plus că la materiile care contau pe vremea aia pentru admiterea la liceu (adică Matematica și Limba Română) eram în general un elev cu note de la 8 în sus, ceea ce însemna că la examenul de treaptă nu există riscul să nu intru la un liceu bun. Ceea ce s-a și întâmplat: cu media 8,09 (7,50 la matematică și 8,68 la română) am intrat la „Neculce” la singura lor clasă de M-F (cel mai „tare” profil, cred că e echivalentul M1 din zilele noastre). Și asta, cu toate că mediile mele generale din timpul școlii se învârtiseră undeva între 8 și 9, niciodată peste, ba chiar în clasa a VIII-a ușor sub (7,97). Pur și simplu erau o grămadă de materii (Biologie, Chimie, Latină, Constituție, Desen Tehnic...) la care nu era nici o problemă dacă luam (doar) nota 5. Fiindcă, după acel 6 de la Botanică eu, fostul premiant cu coroniță din ciclul primar, am ajuns să iau și note de 5, și note de 4. Nu eram la un raliu. Nu eram într-o întrecere. Nu eram obligat să-mi placă orice. Ca să intru la un liceu bun trebuia doar să nu neglijez matematica și româna, și în rest puteam învăța cum vreau, cât vreau, la ce vreau, cu condiția să nu rămân corijent la ceva, fiindcă aș fi dat de alte belele.

Și astăzi mi-a rămas ca obișnuință, din acea vreme, să mă focusez pe ceea ce e esențial și să încerc să rezolv ceea ce e esențial într-o manieră cât mai perfecționistă cu putință. Sunt un perfecționist numai în privința a ceea ce este esențial. În rest, recunosc, am o atitudine foarte „românească”, de „lasă, mă, că merge așa”. În munca mea de zi cu zi, de pildă, nu mă interesează să știu fotografie (sunt afon complet) sau să am un site cu codul sursă valid 100%, câtă vreme browserele afișează corect ceea ce mă interesează. În schimb sunt foarte atent ca reclamele să nu aibă vreo literă mâncată, vreun mesaj aiurea, vreo extensie greșită etc. Sunt foarte atent să văd dacă primele 100 de clickuri au trecut fără nici o conversie, încep să mă întreb „de ce?”, încep să studiez, mă uit, schimb, fac primele optimizări etc. Sunt atent la competiție, compar parametrii lor și ai clienților mei, le zic ce trebuie făcut ca să fie primii. Cu alte cuvinte, mă concentrez pe ceea ce contează. Și asta a început cândva, în copilărie, de la o notă proastă, când am înțeles că nu pot fi „primul” la orice, ci trebuie să încerc să fiu primul doar la ceea ce trebuie și, eventual, la ceea ce îmi place mie.

--
* Mi-am adus aminte: Medan Viorica