Comisia Juncker și cotele de imigrație

Comentariul meu aici: Solidaritatea europeană, dar până la brânză (care-i pe bani)

„Diversitate” și „luptă anti-discriminare” cu voie de la stăpânire

Sursa foto: Mondonews.ro

Ieri a avut loc la București marșul „Bucharest pride” pentru susținerea drepturilor comunității LGBT (mai pe scurt, persoanele de orientare homosexuală - n-are rost să intrăm în amănunte legate de „B” și „T”).

Personal, cred că o parte a revendicărilor lor sunt absolut legitime. Cred că este legitim dreptul la mariaj, pentru că mariajul în societatea capitalistă nu este altceva decât un petec de hârtie care îți dă un plus de drepturi față de cineva necăsătorit (de pildă, dreptul de a lăsa moștenire averea persoanei iubite, dreptul de a beneficia în anumite situații de pensie de urmaș etc.), deci este incorect ca unii oameni, consumatori și plătitori de taxe, să fie privați de drepturi de bază pentru simplul fapt că au o preferință sexuală mai ciudată din perspectiva majorității. Pe de altă parte nu cred că este legitimă revendicarea privitoare la adopții, deoarece, atâta vreme cât nu vor exista ferme de copii, unde copiii să fie crescuți în mod specific în eprubete în vederea „recoltării” lor ulterioare, și câtă vreme copiii încă se mai fac pe cale naturală, atunci copiii orfani au fost privați, prin actul instituționalizării, de o mamă-femeie și de un tată-bărbat. Nu de o mamă-bărbat și un tată-bărbat, sau o mamă-femeie și un tată-femeie, sau de o mamă-lupoaică și un tată-lup (ca Romulus și Remus). Nu, hai să nu fim ipocriți și să ne ascundem după deget. Ei au fost privați de o familie formată dintr-o mamă și un tată. Ceea ce înseamnă că, pentru a fi apărate corect drepturile copilului orfan, statul trebuie să-i ofere tot șansa unei familii formată dintr-o mamă-femeie și un tată-bărbat, nu altceva. Oferindu-i altceva, statul încalcă drepturile copilului și e ca și cum preferă să-l arunce undeva, oriunde, doar ca să scape de el. Și cum drepturile cuiva se opresc acolo unde încalcă drepturile altcuiva, înseamnă că dreptul unui cuplu de gay de a beneficia de toate drepturile legale se oprește în fața adopției. Restul e cancan.

Cu toate acestea, tot evenimentul miroase a ipocrizie. Prezența pe acolo a unui individ precum dl. Remus Cernea spune totul. Dl. Remus Cernea ar vrea să pozeze în apostol al luptei împotriva discriminării, dar de doi ani refuză cu obstinație să răspundă la o scrisoare deschisă pe care Partidul Socialist Român (fostul PAS) i-a adresat-o cu privire la discriminarea politică din România. Scrisoarea expune un fapt simplu: în România există persecuție și interdicții politice.

Numai în ultima lună la PSR au venit trei membri care au cerut adeverință că și-au dat demisia din partid. Pentru că altfel riscau să fie dați afară de la serviciu. În mod normal, conform legii 14/2003, „Art. 8.5 Nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă parte sau să nu facă parte dintr-un partid politic.” și „Art. 16.2 Membrii au dreptul de a demisiona din partid în orice moment, cu efect imediat.” Unuia dintre cei trei i s-a spus clar: „adu adeverință că ai terminat-o cu comuniștii”. Nu e de mirare că în PSR rămân numai pensionari și cu câțiva nebuni ca mine, care nu suntem șantajabili.

În provincie, la partidele cu adevărat importante, situația e cu adevărat dramatică. În funcție de cum bate vântul puterii, oamenii se mută dintr-o barcă în alta chiar și pentru apărarea celor mai mărunte locuri de muncă. Și atunci unde mai e libertatea de conștiință, unde mai e libertatea politică? Nu e.

Or, domnul apostol al luptei împotriva discriminării a tăcut, tace și mai mult ca sigur va continua să tacă mâlc împotriva acestui tip de discriminare. Nu putem conchide decât că pentru dl. Cernea și alții asemenea dânsului 90% din „conținutul” de la Dachau, format din socialiști, comuniști și alți opozanți politici ai regimului nazist, era acceptabil. Problema cea mai arzătoare, se vede treaba, era cu cele câteva mii de homosexuali. Restul puteau liniștiți să piară în iad.

Prezența câtorva ambasadori străini mi se pare, iarăși, o motivație în plus să fac un pas în spate. Sunt aceiași ambasadori care îi cheamă la ordine pe politicienii noștri, le dau indicații prețioase, îi muștruluiesc etc. Și țara arată așa cum arată.

Instinctiv, prezența ăstora mă face să mă întreb dacă toată treaba asta cu „drepturile LGBT” nu e decât o diversiune ca să nu se vorbească despre alte situații de discriminare din societatea noastră: pe lângă cea politică, mai avem și discriminarea pe criterii de avere („fascismul social”), și multe altele. Să nu mi se spună că un sărac din România are aceleași drepturi reale și șanse de reușită ca unul bogat.

Ultimii 3 ani m-au făcut, probabil, mai cinic. O fi politica arta negocierii, dar nu trebuie să fie arta de a fi luat de prost. Cu riscul de a mi se reproșa că nu sunt de stânga, momentan recunosc spășit că nu sunt dispus să susțin prin participarea mea o paradă gay. Voi fi dispus să o fac numai atunci când îi voi vedea pe cei care au susținut cu participarea lor manifestarea LGBT - inclusiv dl. deputat Cernea și diverșii ambasadori și oengiști de bine - că sunt dispuși să susțină și ei alături de mine o manifestație a cuiva persecutat politic. Să zicem... o manifestație a comuniștilor, că pe ăștia îi cunosc bine și aș putea să-i aduc laolaltă relativ rapid. Dacă luptăm împotriva discriminării, hai să o facem până la capăt și fără să discriminăm pe nimeni. Nu?

De ce e frecție la picior de lemn legea insolvenței personale

Azi, cu multe surle și trâmbițe pesediste, Camera Deputaților a adoptat Legea Insolvenței Personale. Ceea ce înseamnă că avem și noi faliții noștri, cum s-ar spune. Teoretic. Practic, legea trebuie promulgată de președintele Iohannis, dar nu cred că există pericolul de a asista la vreo surpriză din acest punct de vedere.

Totuși, dacă lăsăm trâmbițele jos și ne uităm mai atenți la această lege avem toate motivele să dăm din mână a lehamite.

1. În primul rând, ea vine după aproape 7 (șapte) ani de criză, timp în care sistemul bancar a terorizat în voie datornicii. Cei care au fost executați silit în toată această perioadă, deși ar fi putut să-și returneze datoriile beneficiind de un pic de bunăvoință din partea băncilor, nu mai primesc nici un beneficiu din apariția atât de târzie a legii. Nici procedurile de executare aflate deja în derulare nu mai pot fi stopate. Legea nu funcționează retroactiv. Singura șansă a acestor datornici e să-și plătească datoriile.

2. Aparent, legea se adresează tuturor „persoanelor fizice care se află astăzi în imposibilitatea de a-și plăti datoriile”. Dar, ca orice lege făcută în România, ea are pretenții de universalitate fiind de fapt particulară. Pentru că, în sensul acestei legi, debitor aflat în imposibilitatea de a-și plăti datoriile nu e orice debitor sufocat de rata la bancă, ci numai debitorii aceia care au datorii la cel puțin „doi sau mai mulți creditori” (art. 5 alin. 2). Dacă e să mă întrebați pe mine, legea încalcă flagrant art. 16.1 din Constituția României („Cetățenii sunt egali în fața legii.”) dar ceva îmi spune că Iohannis nici nu va întoarce legea la Parlament, nici nu va sesiza Curtea Constituțională, ci o va promulga așa.

3. Legea îi discriminează fățiș și pe cei care sunt PFA. Ți-ai pierdut jobul, ți-a trecut și șomajul fără să-ți găsești nimic de lucru și din disperare te-ai făcut PFA, doar, doar vei scoate vreun ban de undeva? Ai pus-o. Mai bine devino de pe acum suporter dinamovist, ca să simți o bucurie în sintagma: „câine până la moarte”.

4. Există o zonă „gri” la care legea aceasta nu face referire. Astfel, pentru cine are chiar și 100 de lei datorie, dar la două bănci diferite, și nu mai poate plăti această datorie, e clar: își poate cere insolvența. Pentru cine are minim 25.000 de lei datorie la o singură bancă și nu își poate cere insolvența, iarăși e clar: banca e cea care poate cere deschiderea procedurii de insolvență, dacă debitorul nu mai poate plăti ratele (cf. art. 6). Este complet neclar, însă, care e statutul celor care au datorii mai mici de 25.000 de lei, față de o singură bancă. Și care nu își mai pot plăti ratele. Singuri, nu se pot cere în insolvență. Banca, la rândul ei, nu-i poate băga în procedura de insolvență. Logic, pentru aceștia lucrurile nu pot continua decât ca și până acum: cu teroarea executorilor și a executărilor continuând nestingherit. Business as usual.

Desigur, există și părți bune ale legii. Una dintre cele mai bune prevederi ale acestei legi este că un chiriaș nu poate fi dat afară din casă de proprietar din simplul motiv că s-a declarat insolvent (articolul 9 pct. 2). Una peste alta, totuși, această lege așa de frumos împachetată de PSD-iști pare a fi dată cu dedicație pentru „marii” insolvenți ai acestei țări. Băieții buni care au dat de dracu'. În nici un caz pentru Gogu care a intrat în rahat de la cardul de credit cu dobândă 65%.

Ceva distractiv: cui folosește limitarea plăților în numerar?

Există un profesor, sau așa ceva, pe la ASE, care în urmă cu câțiva ani se remarcase pe Contributors.ro prin publicarea unui articol din care reieșea negru pe alb că habar nu are ce este impozitarea progresivă.

Acum am avut prilejul să citesc un nou articol mirobolant al dumnealui intitulat pompos „Cui folosește limitarea plăților în numerar?” (puteți gugăli după articol, nu merită să-i dau link).

Din demonstrația savantă a articolului, aflăm că băncilor, și cam atât. Măi să fie!

Ar mai fi alți 1000 de profitori ai unei astfel de măsuri, dar eu mă rezum să-l amintesc pe unul singur: comerțul online.

Nu știu câți dintre dvs. faceți cumpărături online de pe siturile din afară dar sunt convins că, dacă o faceți, ați remarcat că pe acolo nu există decât o singură modalitate de plată: cu cardul, sau cu ceva similar (Paypal etc.). Sigur, se oferă și modalități precum transferul bancar sau chiar cash ramburs, dar acestea sunt mai degrabă excentrice.

Iar dacă faceți și cumpărături de la noi sunt convins că nu ați remarcat cât de natural nu se plătește cu cardul la noi.

Pentru că la noi plățile cu cardul sunt sublime, dar lipsesc (aproape) cu desăvârșire. Plata cash ramburs încă e la putere, ceea ce și face ca e-commerce-ul românesc să se afle încă la stadiul de „casă de comenzi”. Pe magazinele mari, cum e Emag, plățile cu cardul sunt undeva în jur de 15%, dar pe magazinele mai mici pot fi și de 1% sau mai puțin. Unul dintre clienții mei, un „Emag de pluton”, ca să zic așa, a procesat în ultimele 12 luni peste 10.000 de comenzi în valoare de aproape 2 milioane EUR. Dintre acestea, comenzile cu plată online au reprezentat sub 4,5%. Românul s-a obișnuit cu plățile cash, și e greu să-i scoți din cap asta.

Situația e bună spre aproape de perfecțiune în cazul bunurilor virtuale, non-materiale sau pentru a căror accesare nu poate fi evitată plata cu cardul (ex. minute telefonice, bilete de avion, oferte turistice etc.) ceea ce înseamnă că problema nu e cu românii. Problema e că, pur și simplu, se poate să plătești cash în loc să plătești cu cardul.

Efectele nefaste ale predominanței cashului și frâna de care suferă comerțul online din cauza asta sunt imense. Pentru că un magazin online trebuie să fie în primul rând un magazin online, nu o casă de comenzi.

Nimeni nu stă să numere câte milioane (sau poate zeci de milioane) de minute pierd magazinele online din România vorbind la telefon cu clienții doar pentru a le prelua comenzile. De ce? Simplu: pentru că nefiind condiționați de plata online, clienții nici nu comandă online și preferă să o facă la telefon, sau pe chat, sau pe email, sau prin intermediul Facebook și așa mai departe. Sau pur și simplu, dacă tot e ușor să sune, cer consultanță la telefon (ați văzut cumva pe Amazon vreun număr de telefon?).

Pe magazinul invocat mai sus comenzile telefonice sunt undeva în jur de 30%, pe altele 60% și tot așa.

Comparați două magazine similare din RO și din UK: watchshop.ro și watchshop.co.uk. Nu doar numele e similar: magazinul românesc l-a copiat vădit pe cel din UK. Nu e nimic rușinos în asta, dacă designul merge, foarte bine, să fie copiat. N-are sens să reinventezi oala cu sarmale. Cu toate acestea veți vedea că pe magazinul românesc, spre deosebire de cel englezesc, întâlnești la tot pasul: numărul de telefon, mențiuni privitoare la ceasurile care pot fi probate în showroom, o adresă de email dedicată vânzărilor, conturile sociale la loc de cinste (pentru că mai pot „pica” comenzi și de pe Facebook, nu?) etc. Pentru a găsi ceva similar pe magazinul englezesc trebuie să derulezi undeva în josul paginii, și constați că de fapt informațiile de genul ăsta sunt puse la dispoziția utilizatorului în principal pentru probleme tehnice și reclamații...

Nimeni nu măsoară cât pierde o afacere online dacă trebuie să vândă prin telefon sau dacă trebuie să dețină un showroom. Cert este că au existat destui „viteji” care au încercat să revoluționeze comerțul online din România pe baza bunelor practici din afară, renunțând la afișarea telefoanelor, acceptând doar plata cu cardul (sau ceva similar) și încercând să reducă interacțiunile cu userul strict la cele online. Și-au rupt dinții.

Magazinele online ar fi așadar foarte fericite dacă ar exista o limitare a circulației de cash. Pur și simplu le-ar fi mai ușor să devină mai eficiente și să se concentreze pe ceea ce trebuie să facă ele cu adevărat. Nu în ultimul rând, le-ar ajuta să-și concentreze resursele pe creșterea vânzărilor online, nu în chirii, vânzări prin telefon și alte bălării de genul ăsta. Devenind mai eficiente, vor crește mai mult, vor angaja mai mulți oameni, vor reprezenta tot mai mult ca proporție în retail și - întrucât în cazul plăților online nu merge să plătești „la negru” - chiar și veniturile statului vor crește. În SUA comerțul online reprezintă deja 7% din retailul tradițional. La noi nu e mai mare de 1,5% după evaluările cele mai optimiste, și probabil în jur de 1% în realitate.

Departe, așadar, de a fi o catastrofă limitarea plăților în numerar. Faptul că băncile vor încasa mai multe comisioane e doar un aspect al acestei limitări. O analiză corectă ar trebui să arate și efectele benefice ale acestei limitări. În cadrul unei economii așa de financiarizate cum e cea de azi e o prostie să mai crezi că poți umbla cu sacul de cash după tine făcând tranzacții ca la talcioc.