Mexicul - cea mai paradoxală echipă a Campionatelor Mondiale din ultimii 20 de ani

În ultimii 20 de ani, Mexicul iese cu regularitate din grupe, indiferent de cât de dificili sunt adversarii pe care îi înfruntă, și pierde cu regularitate în optimi, indiferent de cât de accesibili îi sunt adversarii - atât prin prisma diferenței de valoare, cât și prin situațiile concrete de joc create de-a lungul celor 90 (sau 120) de minute ale meciului din optimi.

De-a lungul timpului Mexicul a ieșit cu bine din grupe cu Italia, Irlanda și Norvegia (1994), Olanda și Belgia (1998), Italia și Croația (2002), Uruguay, Franța și Africa de Sud (2010). Dacă ar fi să socotim numai meciurile din faza grupelor din perioada 1994-2014 linia de clasament mexicană ar arăta impresionant:

6 participări = 8 victorii | 6 egaluri | 3 înfrângeri | golaveraj 25-16 (+8) | 30 de puncte

Spre comparație, iată cum arată aceeași linie de clasament în cazul Franței sau al Italiei, țări care în acești 20 de ani au câștigat (fiecare) un titlu mondial și au mai jucat o finală:

Franța: 5 participări = 6v 5e 4î | g 21-11 (+10) | 23 de puncte
Italia: 6 participări = 7v 6e 5î | g 24-17 (+7) | 27 de puncte

Dar să vedem, atunci, cine devansează Mexicul în acest clasament? Nu prea multe țări. E vorba de giganți: Brazilia, Germania, Spania, Olanda și Argentina. După cum se vede, cu excepția Argentinei, care în toată această perioadă a jucat de mai multe ori în sferturile de finală dar niciodată în semifinale, celelalte țări care devansează Mexicul în acest clasament insolit al meciurilor din grupele de calificare au jucat măcar o semifinală în acești ultimi 20 de ani.

Uruguay, Portugalia, Suedia, Anglia, Belgia, Croația?... Vax. Toate se află mult sub Mexic.

Și tot de-a lungul timpului Mexicul s-a împotmolit iremediabil în faza optimilor, chiar și atunci când adversarul sau desfășurarea meciului păreau să-i fie favorabile.

Meciul de azi cu Olanda, de pildă, e a doua optime de finală pe care Mexicul o pierde în ultimele minute în fața unei echipe europene (cotată drept mare favorită), după ce au avut meciul în mână. S-a mai întâmplat în 1998 împotriva Germaniei. Mexicanii au condus din minutul 47, au fost egalați în minutul 75 și au primit golul decisiv în minutul 86. Germania din acel moment chiar nu era o sperietoare: în turul următor avea să fie distrusă de Croația lui Suker cu 3-0 (și peste 2 ani avea să fie eliminată rușinos de la Euro).

Mexicul a mai pierdut în optimi cu echipe precum Bulgaria (1994, la penaltyuri) sau cu vecinii americani (0-2 în 2002, după ce câștigaseră clar o grupă cu Italia și Croația). Altfel zis, au pierdut în faza eliminatorie chiar și atunci când erau cotați drept favoriți. La drept vorbind, singura dată când nici nu au avut statut de favoriți în optimi, și au și fost eliminați fără drept de apel, în urma unui meci fără istoric, a fost în 2010 (1-3 cu Argentina). În rest și-au făcut-o, cum se spune, cu mâna lor.

În istoria fotbalului nu mai există o altă echipă națională care să aibă un parcurs atât de bun în fazele inițiale ale campionatelor mondiale și apoi să clacheze cu atâta regularitate atunci când se ajunge în fazele eliminatorii. În mod normal te-ai gândi că după prima eliminare, după a doua, hai, după a treia, ceva în mentalul și în mentalitatea jucătorilor, a antrenorilor, a federației, a suporterilor ș.a.m.d. - într-un cuvânt, a tot ceea ce înseamnă fotbalul mexican - se va schimba în mod automat. La urma urmelor, de câte înfrângeri e nevoie pentru a corecta ceva ce funcționează greșit? Și totuși, iată, schimbarea aceea nu se produce deși echipa Mexicului, la fel ca toate celelalte echipe latino-americane, nu duce lipsă de jucători cu o solidă experiență în fotbalul mare din Europa.

Cel mai probabil e vorba de niște probleme de sistem pe care experiența și valoarea individuală a jucătorilor, pe care aceștia și-o arată de fiecare dată la meciurile din grupe (care se caracterizează printr-o presiune mai mică), nu le mai pot depăși începând cu fazele eliminatorii.

Cred că fotbalul mexican este dovada vie a ceea ce psihoistoricii numesc „ethos” național. Ceva dincolo de noi înșine, ceva care face ca națiunile să fie diferite între ele și, dintr-un alt punct de vedere, unele să fie națiuni de sclavi / învinși și altele de stăpâni / învingători. Întrebarea e: cum putem transforma un popor de învinși într-unul de învingători? În cazul de față, ar putea echipa națională a Mexicului să joace o semifinală de campionat mondial fără să simtă că reprezintă un popor de învingători?