După ani întregi, mai bine de 20 de ani, de apatie generală și atitudine defensivă, stânga autentică revine în forță la nivel european cu prilejul alegerilor prezidențiale din Franța. Conform sondajelor de la urne, Jean-Luc Melenchon, candidatul formațiunii politice numită generic „Le Front de Gauche” (Frontul de Stânga), care regrupează tot ce e frecventabil la stânga Partidului Socialist (văzut astăzi mai mult ca un partid de centru-stânga decât autentic de stânga) a obținut în jur de 11-12% din voturi. Mesajul lui Melenchon e destul de complex, dar are la bază o realitate pe care nimeni, în afara lui, nu are curajul să o afirme răspicat: neoliberalismul e un eșec și trebuie abandonat de urgență ca politică economică formatoare a epocii noastre. Alături de „Die Linke” din Germania și „Izquierda Unida” în Spania, succesul electoral al Front de Gauche conturează deja o tendință care începe să se manifeste din ce în ce mai mult la nivel european: cetățenii europeni încep să se sature de bullshitul politicienilor tradiționali. Statul bunăstării a fost creația luptei anti-sistem începută încă din anii 1830-40 și ajunsă la apogeu aproximativ 100 de ani mai târziu. Partidele de stânga majore, cum sunt și socialiștii francezi, au uitat între timp cine le este electoratul, care e misiunea lor într-o democrație și pentru ce trebuie să lupte. În anii '90 din Anglia a venit ciudata doctrină a celei „de-a treia căi” care a însemnat practic abandonarea oricăror valențe reale de echitate socială și progres din partea partidelor de stânga. Încet-încet, însă, o nouă stângă, post-comunistă și lipsită de complexul 1989 începe să se facă auzită. Este și normal; din 1979 încoace, adică de la momentul preluării puterii în țările lor de către tandemul Margaret Thatcher - Ronald Reagan, asistăm la o luptă de clasă pe dos, adică de la vârf spre bază, și la o demantelare sistematică a tuturor câștigurilor bunăstării. Este ca și cum, odată cu cei doi, ceasul istoriei a început să fie dat înapoi. Era normal ca la un moment dat să apară și o reacție. Părerea mea este că noua stângă (grupată la nivel european sub identitatea Partidului „European Left”) nu va reuși să o înlocuiască pe cea veche (partidele tradiționale socialiste și social-democrate) ci că va fi absorbită la un moment dat în vechea stângă, care se bucură de o experiență politică mult mai mare și mai ales de o bază materială mult mai puternică. Dar nu va fi absorbită până când vechea stângă nu va recunoaște că a greșit în toți acești 20 de ani abandonându-și principiile. Vechea stângă își va regăsi identitatea; în caz contrar va fi nevoită să lase locul noii stângi.
Cele 11-12 procente ale lui Melenchon mai sunt importante dintr-un punct de vedere: adăugate (mai mult ca sigur) la cele 27-29 ale lui Hollande îi conferă candidatului socialist o victorie zdrobitoare față de Sarkozy și o poziție mai mult decât confortabilă în vederea turului 2. Sincer să fiu cred că Sarkozy ar avea nevoie de ... o vizită la Vântu a contracandidatului pentru a mai putea recupera diferența. Mai ales că nici ceilalți candidați majori, Marine Le Pen (18-19%, naționalistă, fiica mult mai celebrului Jean-Marie Le Pen, „amicul” lui Vadim Tudor) și Francois Bayrou (9%, centru) nu pot oferi un sprijin decisiv în turul 2, electoratul lor fiind mult mai complex decât o arată cifrele.
Înainte de a trece la concluzii vreau să comentez un pic pe marginea scorului obținut de Marine Le Pen. Nu e chiar așa de spectaculos pe cât pare. Aproximativ la fel scosese și Jean-Marie Le Pen în 2002, când a ajuns în finală cu Jacques Chirac. FN are un electorat tradițional, care de vreo 20 ani aduce constant 10-20% din voturi. În schimb, stânga de la stânga socialiștilor (așa-zisa „gauche antiliberale”) nu obținuse mai mult de câteva procente în 2007. În 2002 candidații de la stânga socialiștilor, provenind cu toții de la formațiuni politice considerate în general nefrecventabile, au obținut împreună 16% contribuind semnificativ la erodarea scorului candidatului socialist de la acea vreme, Lionel Jospin, care a fost întrecut de Jean-Marie Le Pen. Tot cam 16% are și acum „stânga de la stânga stângii”, atâta doar că spre deosebire de 2002 voturile sunt grupate în jurul unei voci puternice, decente și credibile, ceea ce cred că arată maturizarea dar și hotărârea electoratului, nemaifiind fragmentate către fel de fel de partidulețe-meteor fără vreo șansă reală de a însemna ceva pe scena politică.
Unii ar zice că Marine Le Pen, fiind de „extremă dreapta”, i-ar da voturi lui Sarkozy, dar problema e că eticheta de „extremă dreapta” e artificial lipită de Frontul Național. Frontul Național nu e nici de dreapta, nici de stânga, e o chestie care mizează pe mândria națională a francezilor și pe ura față de străini, suprastructurile europene etc. Mai degrabă e de așteptat ca o mare parte a alegătorilor Marinei Le Pen să se abțină la turul următor pentru că nici unul dintre candidații rămași în cursă nu e suficient de atractiv, deși declarațiile imediate ale candidatei FN par a fi favorabile lui Sarkozy. În schimb Bayrou, al cărui program a stat sub sloganul : „La France solidaire”, deși se autodefinește de centru, a părut mai degrabă de centru-stânga decât de centru-dreapta, propunând măsuri precum creșterea treptelor superioare ale impozitului progresiv, rediscutarea rolului contractelor de muncă cu durată determinată, măsuri la nivel european împotriva lobby-ului bancar etc. Personal, cred că ar fi ciudat dacă alegătorii săi l-ar prefera mai degrabă pe Sarkozy decât pe Hollande. Încet-încet populiștii de teapa lui Berlusconi, Sarkozy și, de ce nu, Băsescu, încep să-și facă bagajele. Se conturează o nouă Europă, Europa de după criză și, să sperăm, cu lecția învățată.
Update 1: Tabăra lui Melenchon e un pic decepționată din cauză că „Front du Gauche” nu a reușit să o întreacă pe Marine Le Pen. Marine Le Pen beneficiază totuși de o tradiție veche de 30 de ani, pe când „Front du Gauche” e o formațiune politică apărută în urmă cu doar 3 ani.
Și o mică explicație: Jean-Luc Melenchon nu e un politician de extremă stângă. Apelul său electoral a fost pentru o republică „a cetățenilor”, pentru o taxare corectă a capitalului, pentru o refondare a Uniunii Europene pe baze democratice, nu birocratice. Din păcate figura sa a fost tocată cu îndârjire de presa de dreapta care s-a făcut că nu vede că la „extrema stângă” s-au aflat formațiuni precum „Lutte Ouvriere” și „NPA - Nouveau Parti Anticapitaliste” - în recul net față de alegerile din 2002 și 2007.
Update 2: conform Le Monde, în turul 2 Sarkozy va beneficia cel mai mult de pe urma voturilor Marinei Le Pen, peste 60% dintre ei, dar mai bine de o cincime se vor abține în timp ce 18%, adică destul de mulți, vor vota cu Hollande. Cum era de așteptat, o majoritate imensă dintre alegătorii lui Jean-Luc Melenchon, adică 86%, va vota cu Hollande și aproape nimeni cu Sarkozy (ceilalți preferă să se abțină). Sarkozy va mai lua voturi de la Bayrou, dar la egalitate cu Hollande. Asta înseamnă că deși Marine Le Pen a obținut cu câteva procente mai mult decât Melenchon, Sarkozy nu va beneficia prea mult de mini-victoria Frontului Național tocmai fiindcă electoratul FN e foarte volatil și ideologic neutru.
Update 3: în schimb, conform Le Figaro situația e și mai proastă pentru Sarkozy, care nu ar mai recupera pe 6 mai decât 45% din voturile Marinei Le Pen în timp ce Hollande ar lua 29%. La Bayrou și Melenchon datele sunt aproximativ aceleași cu datele din Le Monde. Dacă se vor confirma aceste procente atunci pe 6 mai Sarkozy va fi învins la scor de candidatul socialist.
Ai dreptate în privinţa complexităţii electoratului FN. Aş zice că FN a adunat, cel puţin acum, orfanii gaulliştilor şi pe cei ai comuniştilor. Pare bizar, dar aşa mi se pare mie. Oricum, printre ei sunt foarte mulţi muncitori, tradiţional la stânga, dar rezultat al politicilor lui De Gaulle, de reindustrializare a Franţei, după WW II. Să le zicem victime ale globalizării şi ale integrării europene. Oricum, ciudată este declaraţia lui Jean Marie Le Pen, anume că Sarkozy e deja învins...
RăspundețiȘtergere