Imagini-document din comunismul târziu

Adevărul publică un șir de filmulețe de la festivitatea de absolvire a unui liceu din Cugir în anul 1989. Fiind filmate în iunie 1989, aceste filmulețe se constituie în adevărate documente de epocă. Iată câteva detalii care mi-au atras atenția:

• Banchetul avea loc în sala de sport :) și sala de sport era amenajată ca o cantină. Directorul ține să le mulțumească părinților pentru ... „efortul” depus (a se citi: pentru faptul că se zbătuseră să facă rost pe sub mână de toate cele necesare).
• Pe mese e o abundență incredibilă de sticle de Pepsi! Eu n-am văzut în toată copilăria mea atâta Pepsi cât aveau inșii ăștia pe mese, zău că-mi plouă-n gură numai când văd imaginile astea. Dacă mai trăiesc părinți ai acelor absolvenți, și probabil mai trăiesc, mai că i-aș întreba cum de făcuseră rost de atâta Pepsi... și de unde...
• Vestimentația aceea ridicolă, vai, atât de ridicolă, care a continuat să fie „la modă” ani buni după 1989! Pantalonii aceia gen „șalvari” pe care îi purtau băieții, și rochiile de țoape căpătuite ale fetelor... plus pieptănăturile - Dumnezeule! - loațele penibile pe care mulți tineri și le lăsau la ceafă (prin anii '90 mai era un fotbalist, Joe Panait, care încă mai purta loațe de-alea...) în lipsa libertății de a putea purta plete, și „permanentul” fetelor care arăta fix ca dracu' împăiat, dat cu catran și făcut momâie! A! Și să remarcăm și pantofii negri cu ciorapii albi sub pantaloni - țărănia supremă!...
• Optimismul tuturor acelor chipuri tinere. Nu știu ce fel de absolvenți (ca profesie) producea acel liceu în 1989, dar se vede că tinerii ăștia știau prea bine că îi așteaptă un viitor comod: casă, familie și un job sigur... Acest optimism nu-l mai vezi la tinerii de azi, și asta e una dintre marile pierderi ale perioadei de după 1989. Lipsa optimismului tinerilor are costuri economice incalculabile...
• Toată muzica era occidentală. Discăreală. În sala de sport se aude și ABBA.
• În afară de faptul că se aud de câteva ori apelativele „tovarășe / tovarășă” și că în ultimul filmuleț apar elevii în uniformă, nimic nu pare să indice că avem de-a face cu o promoție de dinainte de 1989. Dacă ar lipsi aceste amănunte, plus alte câteva mențiuni explicite ale anului (de pildă când o elevă aduce în discuție „anul centenarului Eminescu” - evident, 1989) ai putea crede că balul e din oricare an de după 1990 și până prin 1994-1995. 
• De la acest bal lipsesc complet portretele cu toar'șu și toar'șa și orice referințe la ei sau la partid. Portretul lui Ceaușescu era afișat, fără îndoială, în fiecare sală de clasă dar asta nu înseamnă că îl lua cineva în seamă.

Filmulețele de acest gen spun mai multe despre o epocă decât o mie de pagini scrise.

DIICOT, DIICOT, ce-ai avut cu Piticot?!

UPDATE 13 martie ora 19:30: Ura! De mâine pot să ridic certificatul.

UPDATE 9 martie: Ntz! Fetița mea s-a născut în urmă cu 16 zile și tot nu are certificat de naștere. Noi și țiganii cu cortul! Bre DIICOT, începem să ne pierdem răbdarea, ne trebuie și nouă actele pentru alocație, concediu maternal... Promitem să bem tot lăpticul și să spunem tot la DIICOT, numai dați-ne actele înapoi!

--

În ce ţară trăim?! Regatul lui Ubu Roi sau tărâmul lui Urmuz?!

Fetiţa mea, Irina Antonia, a venit pe lume miercuri, 22 februarie. Întrucât certificatul constatator mi-a fost dat de spital abia la externare, adică sâmbătă 25 februarie, luni 27 februarie a fost prima zi în care am putut să mă duc la Direcţia pentru Naşteri (sau cum naiba se numeşte) de la Sectorul 1 ca s-o înregistrez. Pe drum mă sună un prieten „informat”, care lucrează pe la un serviciu oarecare din cadrul Primăriei Sector 1, să-mi zică să mă întorc înapoi, fiindcă e o coadă cât hăul, că sunt nu știu câți moldoveni (adică basarabeni) care au nu știu ce treburi pe acolo, și dacă vin sigur o să pierd o grămadă de vreme. Și să vin miercuri, 29 februarie. Ok, zis și făcut, fac drum întors și vin iar miercuri 29 februarie. Toate bune și frumoase, stau la o coadă acceptabilă care trece repede, în maxim 10 minute, înăuntru două doamne amabile îmi cercetează actele, notează datele într-un dosar, îi eliberează CNP-ul lui piticoată și mă programează pentru a doua zi, joi 1 martie, să vin să-i ridic certificatul de naștere.

Numai că pe 1 martie se trezește DIICOT-ul să dea iama taman la direcția aia. Amicul meu îmi dă telefon și-mi zice să nu mai vin, că uite s-a întâmplat aia și aia, a venit DIICOT-ul, i-a ridicat pe unii, i-a infarcticizat pe alții etc. etc. etc. Bine. Până la urmă, dacă tot aveam drum prin zonă, am băgat nasul și pe acolo - într-adevăr, nu se (mai) lucra cu publicul. A doua zi, vineri 2 martie, am fost cvasi-leșinat din cauza unei viroze, pe care însă am tratat-o cu Teraflu și ACC200 peste uichend, așa că azi, pus pe picioare, m-am dus cu voinicie să ridic certificatul copilului.

Când colo... ciuciu certificat. În primul rând tot sediul în care fusesem miercurea trecută era reorganizat, toată activitatea cu publicul avea loc numai la parter, la o ușă ardeau destul de sinistru niște lumânări și erau puse și flori (probabil ușa de la biroul directorului care a făcut infarct) și oricine intra în sediu avea de ales între două cozi imense: una de ridicat certificate de naștere, cealaltă pentru altceva, n-am avut curiozitatea să aflu ce. M-am pus și eu la coada cu certificate, am stat vreo patruj' de minute, ajung în sfârșit în față și intru cu bilețelul de programare primit miercuri. O femeie de-acolo îmi ia bilețelul și văd că mă trece pe o foaie A4 pe care mai erau, cred, vreo 50 de nume. „Din păcate nu puteți să-l ridicați azi.”, zice. „Păi de ce?” „Fiindcă diicotu' a luat totu' - ori, dosarul dvs. fiind depus miercuri, s-a nimerit să fie printre cele ridicate joi.” „Aaaaa, zic, și ce naiba facem acum?” „Lăsați un nr. de telefon, eu o să vă trec pe bilețelul ăsta numărul de la biroul de nașteri și dacă nu vă sunăm noi, mai dați dvs. telefon joi să vedem ce s-a mai întâmplat cu dosarul. Ei au zis că ni le dau înapoi până atunci.” „Bine, dar de ce au ridicat dosarele privitoare la bebeluși?” „Nu știm, au ridicat tot, nu ne-au zis, nu cunoaștem.”

Am ieșit buimac din sediul Direcției. Chiar nu pot să înțeleg logica acțiunii DIICOT-ului. Băi nene, înțeleg că vrei să-ți arăți mușchii și să scrie televiziunile despre tine, dar dacă un individ Icsulescu e corupt, atunci ori îi organizezi un flagrant, lui și numai lui, ori îi iei frumos averea la puricat și vezi dacă veniturile justifică nivelul cheltuielilor. A, nu justifică? Pa și pusi! Pușcărie, amendă, șut în fund, stat pe coji de nucă în colțul clasei, whatevă. Un stat competent dă repede pedeapsa (apropo, ce naiba s-a mai întâmplat cu vameșii?!... dar cu permisele de la Pitești?!... ). În nici un caz nu pui oamenii de șapte ori pe drumuri și nu confiști actele bebelușilor (nu mai zic de faptul că unii poate chiar aveau nevoie urgentă de certificatul de naștere) pentru că ești idiot și incompetent în așa zisa luptă împotriva corupției și-ți curge scuipat din gură când vezi stivele de dosare. DIICOT, DIICOT, ce-ai avut cu Piticot?!

A, și partea cea mai frumoasă, apropo de relația mea cu statul, e că mâine e musai să merg la Administrația Financiară a Sectorului 1, unde tre' să mă țigănesc cu celebrissima inspectoare Velicu, care mi-a inventat nitam-nisam un impozit de 800 și ceva de lei pe o chestie plătită integral încă de anul trecut...

Să tot iubești statul român, cu reforma lui cu tot. Da' nu zic cum!

De ce nu sunt de acord cu predarea religiei în școli

Eu sunt credincios. Nu dau pe-afară de credință, am devenit credincios foarte târziu, pe la 20 de ani (după ce am fost ateu în adolescență) și am devenit credincios în urma unor experiențe concrete, personale, inefabile, nu ca urmare a nu știu cărei lecturi sau nu știu cărei îndoctrinări care începuse să se practice prin anii 90.

Cât am fost student am participat, de curiozitate, la câteva conferințe organizate de ASCOR în aula mare a Universității cu diverși călugări, pustnici și oamenii ai Bisericii. Nu m-am simțit în largul meu. Nu acela era creștinismul meu. Nimic ritualizat, ierarhizat, codificat, întunecos, apăsător și vinovat. Creștinismul meu era (de fapt, este) ceva luminos, simplu și direct. Exprimat în chintesența sa în cele 10 porunci și în predica de pe munte. Pe linie ortodoxă, cel mai mult m-am regăsit în convorbirea lui Motovilov cu Sfântul Serafim de Sarov iar pe linie catolică, în Pascal.

Ai totuși nevoie de o oarecare maturitate ca să înțelegi pariul lui Pascal. Câtă vreme ești adolescent și experiența de viață ți-e aproape nulă nu poți pricepe miza pariului. Cum adică, să pui în balanță ceva cu nimic și nimicul să poată fi mai greu decât ceva (căci asta e esența pariului)?! După ce treci prin anumite experiențe e altceva. Până și Dawkins - am citit recent - ar fi declarat că până la urmă nu poate susține categoric că Dumnezeu nu există...

Pentru mine a fi creștin înseamnă a avea grijă de lumea din jurul tău, a nu fi lacom, a-ți face treaba corect fără a dăuna cuiva cu ceva. Înseamnă să dăruiești din ceea ce ai și altora mai neavuți decât tine, fiindcă nu-ți cade nici mâna, nu-ți cad nici galoanele dacă dăruiești. Înseamnă să nu te enervezi pe cei care ți-au făcut vreun rău sau, dacă o faci, să te calmezi repede. Înseamnă să ierți foarte multe lucruri. Din când în când mai înseamnă să te și rogi dar trebuie să recunosc cinstit că eu mă rog cu adevărat foarte, foarte rar, probabil nu mai mult de o dată pe an sau la câțiva ani, deoarece consider că Dumnezeu nu trebuie invocat în toate prostiile noastre mărunte (de exemplu eu nu accept să-mi pun cruciulițe și alte asemenea prostii la mașină; consider în schimb că trebuie să conduc prudent, ca să mă feresc de posibilele pericole din trafic). Idem, nu consider că ești un bun creștin dacă te duci și stai 8 ore la coadă ca să pupi moaștele nu știu cărui sfânt. Asta poate face și un bichon care stă la coadă cu stăpânul său. A fi bun creștin înseamnă să te comporți în viața de zi cu zi într-un mod care i-ar face plăcere acelui sfânt sau oricărui alt sfânt creștin.

De aceea nu sunt de acord cu predarea religiei în școli ca și cateheză ortodoxă. Cred că religia ar fi o materie interesantă dacă ar fi predată ca istorie a religiilor, sau ceva de genul ăsta (cum se predă istoria), dar nu ca și cateheză ortodoxă. De ce? Pentru că profesorii sunt, prin forța lucrurilor, oameni. Și fiind oameni sunt ceea ce se cheamă „păcătoși”, predispuși cu alte cuvinte la a călca strâmb, a greși. Dacă ar greși profesorul istorie sau de geografie - nu e nici o problemă. Dunărea va curge tot pe unde o face acum, iar războiul mondial tot va fi fost pierdut de Hitler. La religie însă e altceva. Câtă vreme copiii vor fi mici - am auzit că mai nou vor să bage religia încă din clasa pregătitoare - ei pot fi ținuți în frâu relativ ușor cu poezii, rugăciuni, istorioare etc.  Este de-ajuns însă ca profesor de religie să calce strâmb, și toată munca de catehizare se va nărui.

Caz concret: când era în clasa a V-a nepoată-mea a avut inspecție la religie. Întrucât profesoara de religie lipsise destul de multe ore, aceasta le-a spus copiilor ca nu care cumva să zică inspectorilor, dacă vor fi întrebați, că a lipsit. Altfel zis, pornind de la o situație banală i-a învățat să mintă. În clipa aia copiilor le-a devenit clar că toată „religia” e de fapt o prostie. În manual erau învățați că nu-i frumos să minți...

Ce să mai zicem de cazul recent al profesorului de sport de la Jean Monet care s-a culcat cu eleva sa în excursie la munte? Excursie care era coordonată tocmai de profesorul de sport și de... profesoara de religie! Câtă prestanță mai poate avea în fața elevilor această profesoară câtă vreme tot liceul știe ce s-a întâmplat chiar sub nasul ei?

De-a lungul timpului munca de catehizare nu a avut rezultate decât dacă a fost făcută fie violent, cu sabia, de sus în jos (suveranii care și-au creștinat popoarele), fie cu blândețe, cu cuvântul, la orizontală (predicatorii ambulanți). Calea de mijloc nu există. Dacă statul e dispus să cedeze o parte din orele de educație ale copiilor Bisericii, în vederea catehizării acestora, în loc să lase copiii, de exemplu, să facă mai mult sport, sau mai multă matematică, asta nu înseamnă că automat copiii vor deveni creștini mai buni. Dimpotrivă. Copiii vor face cunoștință cu religia creștină prin intermediul unor oameni ca toți oamenii, cu singura deosebire că dacă profesoara de matematică nu va avea nici o problemă să fie mai ciudată, fiindcă 2 plus 2 oricum va da întotdeauna 4, profesoara de religie ori va trebui să fie o sfântă, ori va trebui să tacă. Credința nu e chestie de 2 plus 2 egal 4. Credința ține de viață dar copiii, nefiind suficient de maturi, nu vor putea înțelege de ce în teorie 2 plus 2 egal 4 și în practică, atunci când își vor privi în ochi profesorul de religie, va da 5. Mulți vor simți pur și simplu că sunt obligați să îngurgiteze o materie inutilă și falsă.

Nu știu câte școli și licee sunt în România, poate 5.000, poate 10.000, dar chiar mă îndoiesc că Biserica dispune de 5.000 de sfinți pe care să-i trimită în fața copiilor și despre care Patriarhul însuși să poată spune cu mâna pe inimă: „Nu, nu vor greși niciodată!”

În tradiția noastră ortodoxă botezul este întotdeauna ceva care ni se întâmplă pur și simplu, atunci când nici nu suntem conștienți, dar revelația credinței este întotdeauna individuală și matură. Ori, mă îndoiesc sincer că una din condițiile revelației este să faci credința nesuferită tinerilor. Oare faptul că deși religia se predă deja la școală de vreo două decenii, România continuă să domine topurile europene la avorturi și nașteri în rândul tinerelor sub 20 de ani, chiar nu naște nimănui întrebări privitoare la eficiența practică a actualei maniere de predare a religiei?...