Misterioasa viaţă sexuală a doamnei Udrea

De la o vreme mă frământă o chestie.

Doamna Udrea e ministru. Fiind ministru, presupun că de luni până vineri munceşte de se speteşte. Na, jobul de ministru trebuie să fie solicitant, ceea ce e foarte bine, că de-asta s-au pus miniştrii în slujba ţării: să muncească, nu să stea. De exemplu, săptămâna asta a început pentru doamna Udrea cu un drum tocmai la Iaşi, unde a trebuit să fie alături de alţi miniştri şi de Băse la sărbătorirea Unirii. Iată o zi consumată de la un capăt la altul.Vineri a dat un interviu la RFI şi a fost la Sinaia, unde a participat la inaugurarea unui telescaun şi s-a dat cu snowmobilul. Sâmbătă, aşadar în zi de weekend, a fost la Constanţa, unde a participat la un forum al hotelierilor. Deci din 6 zile, în 3 a fost plecată, ceea ce trebuie să fie foarte obositor. În celelalte 3, presupun că a muncit ca tot omul, de la 8 dimineaţa până la 17.00, dar fiind ministru, şi mai ales absentând atâtea zile de la birou, cu siguranţă că a trebuit să lucreze până la 8-9 seara, deci dacă a mai ajuns acasă, a ajuns ruptă de oboseală. Bun. Iată o femeie care se sacrifică în slujba ţării.

Dar mă surprinde un lucru. Până şi duminica doamna Udrea e activă politic. În clipa asta, de exemplu, participă la o discuţie pe Realitatea TV - şi nu e prima oară când o vedem la televizor duminica! Marţi, pe 25, ne-a zis tuturor că duminică, 23, vorbise la telefon cu Băse - deci tot politică a făcut şi duminica trecută!

Aşa că am şi eu o întrebare de om prost: dacă doamna asta face non-stop politică şi e plecată de acasă atât de mult timp, păi atunci când dracu' se mai regulează băi nene cu cocoşul din familie?!

Întrebare de 1000 de puncte, zău aşa.

Și dacă Africa va mai salva capitalismul actual pentru vreo 20 de ani?

Ziceam mai demult că sistemul capitalist actual a ajuns la un capăt de drum. Piețele s-au extins peste tot unde se puteau extinde; capitalul occidental s-a infiltrat prin cele mai „dușmănoase” colțuri și a atras de partea sa inamicii de altădată; în malaxorul nebun al consumului au fost înghițiți aproape un miliard de chinezi, indieni, sud-est asiatici și est-europeni; după căderea comunismului brandurile occidentale au găsit în ultimii 20 de ani noi debușee, aproape nesperate, pentru mărfurile proprii; mai mult decât atât, deschiderea pieței muncii din est și Orientul îndepărtat a făcut posibilă ieftinirea enormă a costurilor de producție și maximizarea profiturilor pentru companiile occidentale la o scară nemaintâlnită până atunci.

Problema e că sistemul capitalist actual, așa cum e construit, are o permanentă nevoie de creștere. Profiturile de anul ăsta trebuie neapărat să fie mai mari decât profiturile de anul trecut, și neapărat mai mici decât profiturile prognozate pentru anul viitor, pentru ca brandul să rămână în continuare credibil, viu, interesant pentru acționari și consumatori. Companiile aleargă mereu după noi și noi piețe, și în goana după maximizarea profitului știm că sunt mituite guverne și dărâmați președinți. Goana după profit nu are chip și nu are nume, o vedem în milioane și zeci de milioane de chipuri care pleacă dimineața la lucru și se întorc seara, indiferent că fac mișcarea asta la New York, Londra, București, Moscova, Buenos Aires sau Tokyo. Fiecare individ este o mică rotiță din uriașul lanț al economiei capitaliste mondiale. Indiferent că se scoală dimineața pentru a merge să-și petreacă ziua într-un chioșc din care va vinde clătite și gogoși, sau că se scoală pentru a audia rapoartele financiare ale unor companii listate la bursă, fiecare individ care muncește, luat individual, are un chip și are un nume care se pierd în marea ființă lipsită de chip și de nume a goanei după profit.

Totuși, în ultimii 40 de ani sistemul a început să scârțâie din ce în ce mai rău. Pentru că planeta pe care trăim este, totuși, limitată, și sistemul, care trebuie să înghită din ce în ce mai mult și să se extindă din ce în ce mai mult, nu se poate mulțumi cu anumite limite vremelnice: consumatorii care sunt limitați, banii, care sunt și ei limitați, timpul - de asemeni, o resursă limitată. Pe măsură ce s-a lovit de limite, sistemul a reușit totuși să fabrice trei răspunsuri majore care de fiecare dată au împins limita și mai departe, și mai departe:

• „the Nixon shock” (1971 - măsura prin care sistemul financiar mondial a ieșit din epoca etalonului aur, intrând în cea a tipăririi de bani pe baza promisiunilor viitoare de returnare - altfel zis, a creditului infinit)
• restaurarea neoliberală din preajma anului 1980 (cu Reagan în SUA și Thatcher în Marea Britanie)
• căderea comunismului din perioada 1989-1990

Nu e nevoie de multă imaginație ca să-ți dai seama că în lipsa acestor răspunsuri sistemul ar fi colapsat. Fără „Nixon shock”, America ar fi dat literalmente faliment în anii 70, pentru că ar fi fost incapabilă să-și plătească datoriile şi partenerii comerciali (din lipsă de bani). Fără doctrina neoliberală, cheltuielile publice, de welfare, ale statelor occidentale ar fi ajuns încă din anii 80 acolo unde sunt astăzi (când trebuie drastic reduse). Fără căderea comunismului și deschiderea piețelor din est, Occidentul s-ar fi confruntat încă din anii 90 cu șomajul cronic din zilele noastre (pentru că pieţele interne ar fi fost saturate).

Iată de ce părem a sta, astăzi, la capătul unui drum. Capitalismul prin expansiune pare să-și fi găsit sfârșitul pentru simplul motiv că nu are unde să-și mai extindă tentaculele.  Și îmi exprimam neîncrederea în viitor, pentru că nu vedeam ca debușeu posibil decât continentul african. Dar, ziceam eu, cum să-i transformi pe africani în consumatori, cum să-i introduci pe africani în circuitul economic mondial?!... Așa ceva e imposibil!

S-ar putea însă să asistăm la o uriașă surpriză: da, capitalismul va ajunge și în Africa, ceea ce va aduce încă 20-30 de ani de respiro! Africa se mișcă, și se mișcă așa cum o făcea Europa de Est în 89. Recenta revoltă din Tunisia, soldată cu plecarea de la putere a dictatorului Ben Ali, mișcările de acum din Egipt împotriva eternului dictator Hosni Mubarak, sunt semne că Africa se mișcă și că noile generații, tinerii arabi, își doresc mai mult ca oricând să fie liberi. Nu putem ști dacă e vorba de ceva regizat sau nu, în fond nu știm cu certitudine nici acum, în 2011, dacă prăbușirea comunismului a fost regizată sau nu, dar cert este că în Africa, sau dacă nu în tot continentul, măcar în lumea arabă, se află sute de milioane de consumatori care abia așteaptă să consume produse occidentale și să trăiască pe picior mare, în libertate. Și potențialul deschiderii e imens: pe lângă Tunisia și Egipt, mai pot fi „redate” circuitului economic mondial Algeria, Libia, Siria... Singura condiție e ca țările astea să se democratizeze și marea masă a locuitorilor să aibă acces mai mare la resursele care momentan sunt concentrate în mâna unor oligarhii locale care guvernează autocratic. Ori, mișcarea de democratizare se pare că tocmai a început. Ceva se întâmplă!

De ziua lui nea Nicu'

Câţi ani ar fi împlinit Ceauşescu azi? Vreo 93, nu-i aşa? ...

Aproape că nu ne vine să credem când vedem cât s-a transformat România în 21 de ani: dintr-un sicriu al dictatorului, într-un mausoleu. Nu mai am cunoştinţă să fi existat undeva o asemenea transformare spectaculoasă: în general, când un tiran a fost răsturnat de la putere, răsturnat a rămas. La noi e ca la nimenea: de la "Ceauşescu judecat, pentru sângele vărsat!" s-a ajuns azi ca 61% dintre români să regrete comunismul.

Culmea e că statului i-ar fi extraordinar de uşor să îl facă uitat pe Ceauşescu, cu o singură condiţie: să vrea să creeze locuri de muncă. Pentru că oamenii de fapt nu regretă nimic altceva din timpul comunismului, decât că aveau toţi un loc de muncă şi aveau dracului o oarecare siguranţă a zilei de mâine. Ştiu, dogma neoliberală îi interzice statului să creeze direct locuri de muncă, dar dogma neoliberală se poate duce în pizda mă-sii, de unde a venit.

Neoliberalismul e o religie economică la fel de ratată ca şi bolşevismul. Aşa cum bolşevismul credea orbeşte în sensul istoriei, neoliberalismul crede orbeşte în raţionalitatea fiinţei umane. Greşit! Oamenii, deşi sunt singurele animale dotate cu raţiune, nu sunt deloc nişte fiinţe raţionale. Oamenii sunt în primul şi în primul rând nişte fiinţe pasionale; deciziile noastre economice nu sunt deloc raţionale, ci se bazează într-o măsură enormă pe sentimente precum frica, lăcomia, loialitatea etc. Dacă vrem o lume raţională, atunci trebuie să acceptăm ideea că e nevoie de un garant al raţiunii - iar acesta, oriunde pe lumea asta, e statul. Dragi guvernanţi, asumaţi-vă dracului poziţia pe care o aveţi sau dacă nu, plecaţi!

România era deja stat minimal. Băsescu probabil vrea să-l facă ultra-minimal.

Celor care aveau impresia (greşită) că România e ca Anglia, ţară în care poţi trăi ca belferul pe asistenţă socială, le sugerez să citească acest articol care e blindat cu cifre şi informaţii: Retorica “statului asistenţial”, în regia cifrelor absente. Despre Legea Venitului Minim Garantat » (Cristina Raţ, CriticAtac).

Cristina Raţ e lector universitar dr. la Univ. Babeş-Bolyai din Cluj, la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.

Articolul arată foarte limpede că România oricum era un stat minimal faţă de cetăţenii săi, fără să vină Băsescu să facă pe tătucul. Eu personal nu am fost şi nu sunt adeptul unui stil academic de scriere, iar în problema asta mi-aş fi susţinut impresionist ideea, pentru că atunci când ai o emigraţie de 3 milioane de oameni, e clar că lucrurile sunt greşite şi nu mai e nevoie de nici o demonstraţie; dar câteodată e nevoie să vină asemenea oameni din mediul academic, care să expună riguros, sistematic, o anumită idee, în aşa fel încât să le dai cu ea peste bot tuturor vitelor care ar mai îndrăzni să nege evidenţa.

Rămâne însă întrebarea: păi dacă aşa-zisul "stat asistenţial" era de fapt unul minimal (sigur, şi pe fondul unei colectări mai slabe în PIB decât media europeană, aşa cum observă corect cineva), atunci cum va fi statul "băsescianist"? Ultra-minimal?

Aham. Şi vrea să fiu bou să-i mai plătesc vreun impozit? Da', vorba lui Ostap Bender, cheia de la casa de bani nu o vrea?

LE. Şi mult mai detaliat la Lucian Davidescu: Ori suntem paraziţi, ori nu mai suntem?

Dar Raluca Stroescu cat ar fi trebuit sa ia pensie?

Încep să mă plictisesc de toată porcăria asta cu pensiile militarilor.

Problema recalculării e foarte simplă. Statul şi-a luat un angajament faţă de militari în urmă cu câţiva ani, şi acum îşi retrage angajamentul. Chestie foarte gravă, pentru că în felul ăsta statul poate veni mâine să spună că îşi retrage şi angajamentele faţă de alte categorii sociale. De ce? De-aia.

Sigur că, privite atent, sunt foarte multe lucruri de natură să ne indigneze. De pildă, pe mine mă indignează când aud de câte unul ieşit la 49 de ani la pensie, cu 100.000 de lei în buzunar, şi cu o pensie de 5 ori mai mare decât pensia medie. De fapt mă indignează şi unul ieşit la 55 de ani, ţinând cont de faptul că eu am dreptul să ies la 65. Dar trebuie să acceptăm că ăsta le-a fost norocul.

Mă indignează şi când vine câte unul să spună că vai, militarii săracii au stat tot timpul în cazarmă, alarme, inspecţii, totul pentru ţară, sacrificiu, de-asta au pensii mari.

S-au sacrificat pe dracu'. Şi-au ales o meserie ca oricare alta, la fel cum ţăranii din Moldova puteau să rămână la coada vacii sau să devină siderurgişti sau mineri la oraş. Unii au ales să rămână la sat, şi acum trăiesc din mila statului, din pensii agricole. Alţii au ales să devină orăşeni şi unii dintre ei chiar au pensii frumuşele, după ce au trudit o viaţă în condiţii deosebit de grele de lucru, mult mai grele decât ale militarilor. Militarilor nu le-a pus nimeni pistolul la tâmplă în copilărie, obligându-i să intre în armată.

Raluca Stroescu, fata din generaţia mea care a murit cu dosarele în braţe, cât ar fi trebuit să ia pensie, dacă ar fi apucat să iasă la pensie? Ce pensie ar fi trebuit să aibă ca să se simtă recompensată după o tinereţe muncită de la 7 dimineaţa la 12 noaptea?!

Discuţiile astea, cu ce grea a fost meseria unora şi ce mult s-au sacrificat alţii, sunt inutile. Nimeni nu a obligat pe nimeni să-şi aleagă o anumită meserie. Ceea ce contează e că statul vrea acum să schimbe retroactiv regulile jocului. Brusc, unii care până mai ieri, în ochii aceluiaşi stat, erau nişte pensionari şi nimic mai mult, acum au devenit "pensionari nesimţiţi". Nimeni nu ne explică de ce pensia lui Popescu era ok până mai ieri şi e "nesimţită" acum, trebuind tăiată. De-aia, că aşa vrea statul. Cititorule, vezi că vine rândul tău!

70 de ani de la Rebeliunea Legionara

Mi-am dat seama cu surprindere că în zilele astea se împlinesc fix 70 de ani de la Rebeliunea Legionară - momentul de ruptură dintre Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară condusă de Horia Sima.

Fiind unul dintre momentele importante ale istoriei noastre contemporane, m-aş fi aşteptat la o reflectare mai mare în mass-media, dar, din păcate, subiectul e ca şi inexistent. Rebeliunea a netezit drumul lui Ion Antonescu către puterea absolută făcând astfel posibil, indirect, dezastrul militar de la Stalingrad, în care a murit floarea tineretului românesc.

În campania împotriva Uniunii Sovietice, aproape 250.000 între 250.000 şi 350.000 de tineri români s-au numărat printre victimele războiului (morţi, răniţi, dispăruţi). Cu siguranţă, numărul lor ar fi fost mult mai mic dacă Antonescu ar fi oprit armata după îndeplinirea obiectivului iniţial, eliberarea Basarabiei. Şi este greu de crezut că Antonescu ar fi trimis armata română la 1.200 de kilometri de graniţele ţării dacă i-ar fi avut în coastă pe legionari. Cu armata aflată atât de departe, ar fi riscat oricând să piardă puterea la Bucureşti.

Bunicul meu natural, Leu Bratu, a fost printre cei scăpaţi de la Stalingrad, doar pentru a fi ucis la Odessa un an mai târziu, chiar pe 10 mai 1944, cu fix 31 de ani înainte de a mă naşte eu. Printre amintirile din copilărie ale mamei mele se numără şi cele din zilele în care, la câţiva ani de la sfârşitul războiului, se mai auzea în sat că a venit cineva "de la ruşi" şi bunica mea, împreună cu străbunicul, se duceau într-un suflet să vadă dacă prizonierul are veşti despre Bratu.

Dezastrul acelei generații este doar primul din cele 3 mari pierderi de capital uman pe care România le-a suferit în perioada contemporană. Au urmat epurarea comunistă din anii '50 (istoricii vorbesc de 200.000 de victime ale închisorilor) și emigrarea masivă de după 1990 (2-3 milioane de oameni). Să nu ne mirăm, așadar, că realitatea de la capătul atâtor decenii de tragic și grozăvie e astăzi atât de urâtă... Cum poți să ridici o țară dacă i-ai ucis și alungat tinerii?!

Regimul Băsescu îşi dă aramă dictatorială pe faţă

Două întâmplări relevante din ultima săptămână sunt dovada clară că regimul "băsescianist" e unul dictatorial.

Mai întâi a fost doamna Alice Rotta de la Cluj. Am înţeles că dânsa e soţia unui milionar clujean, un anume Răzvan Rotta, de care trebuie să recunosc că nu am auzit absolut niciodată. În urmă cu 3 zile Alice Rotta şi-a agăţat de gât o pancartă pe care erau scrise nişte proteste la adresa lui Băsescu şi a lui Boc şi a început să se plimbe de colo colo pe strada din Cluj pe care e sediul PD-L-ului. Aparent, o scenă uşor neobişnuită, dar deloc periculoasă: o bătrână oarecare plimbându-se nemulţumită pe stradă. Ei bine, poliţia s-a înfiinţat prompt la faţa locului şi a dus-o pe femeie la secţie. De ce? De-aia.

Astăzi s-a întâmplat ceva similar la Bucureşti. Un colonel pensionar, Drăgan, şi-a legat de gât o pancartă care conţinea nişte mesaje "de bine" la adresa lui Băsescu şi a lui Boc. Echipat astfel, omul s-a dus la Ministerul Apărării şi a început să se plimbe de colo colo. O chestie normală. Prin New York cică vezi la fiecare pas aşa ceva. În Paris mi s-a întâmplat să văd cu ochii mei un ins cu daravela goală protestând el ştia pentru ce pe malul Senei. Protestul individual şi paşnic e normal în orice societate democratică. Ţine de libertatea de exprimare. Ei, chestia e că Drăgan a fost umflat cu mare zel de jandarmi şi dus la secţie, unde i s-a pus în vedere să înceteze. Şi a primit şi o amendă.

Chestiile astea pot părea comice, dar mie şi, probabil, tuturor celor mai în vârstă decât mine, genul ăsta de practici le aduce aminte de represiunea de pe timpul lui Ceauşescu. Esenţa oricărei dictaturi este că nu face distincţia între o "altfel" de gândire individuală şi una colectivă, aplicând aceleaşi tehnici de reprimare împotriva amândurora. Pentru că amândouă sunt "duşmănoase"!

Aşadar, să recapitulăm.

Pentru PD-L, partidele din opoziţie nu contează. Decât să colaboreze cu opoziţia, portocaliii au preferat să desprindă diverse facţiuni trădătoare din partidele opozante şi să-şi sprijine guvernarea pe ele. 

Au câştigat puterea prin furt masiv de voturi, atât în 2008 cât şi în 2009. Istoricii viitorului probabil vor scoate la iveală înţelegerile meschine care s-au făcut cu prilejul fiecărei alegeri, în aşa fel încât opoziţia să nu protesteze (eu bănuiesc că în 2008 Tăriceanu a închis gura ca să-şi capete locul în parlament în timp ce PSD-iştii au fost adormiţi de promisiunea guvernării).

Au îndatorat România pe mai mulţi ani de acum încolo fără să fi trecut tratatul cu FMI prin parlament. De altfel, prin boicotul împotriva legii falimentului personal, PD-L s-a autodeclarat deja un partid anti-românesc.

Parlamentul are un rol strict decorativ. Anastase votează ce vrea acolo.

În România portocalie, indivizii nu au voie să protesteze. Cu alte cuvinte, nu există libertate de exprimare. Libertatea de a zice în bucătăria proprie despre Băsescu că e bou şi despre Udrea că e curvă o aveam şi pe timpul lui Ceauşescu, mulţumesc. Ideea e să o pot avea şi pe stradă şi instituţiile statului să nu se sperie de ... impertinenţa mea.

Ca orice bună dictatură, ne-a tras înapoi. România a ajuns coada Europei, sub Bulgaria din toate punctele de vedere.

Pentru conducătorul suprem, adică Băsescu, pensionarii, copiii, studenţii, şomerii sunt cu toţii nişte "asistaţi". Mai era pe vremuri unul, Dolfişor Hitler, care pornind de la nişte păreri similare a ajuns să construiască foarte multe sobe de teracotă. Mari şi comode, să se simtă omul bine... în ele.

Telefoanele sunt ascultate ca la balamuc.

Să nu uităm nici de propagandă. Este un lucru cert şi atestat că 3 milioane de români lucrează peste graniţe, dar ministerul propagandei de la Bucureşti socoteşte forţa de muncă din ţară tot la nivelul de 9,5 milioane, ceea ce ar însemna că şomajul din România ar fi de numai 6,7%. În realitate, dacă socotim corect forţa de muncă, el se situează undeva între 10% şi 15% (normal, de altfel, pentru o economie care a căzut cu vreo 10% faţă de 2008) dar "oficial" o ducem bine!

"Oficial" nu trăim într-o dictatură.

Facebook: bine aţi venit în noua eră a dot.com-bubble-urilor!

Se dă aşa:

• un site de o utilitate certă, dar deloc originală
• o platformă de advertising slăbuţă, aflată la ani-lumină de puterea Google Adwords
• multe sute de milioane de utilizatori, conform raportărilor proprii, din care însă nu ştim câţi sunt boţi sau utilizatori din an în paşte (datele oficiale vorbesc de vreo 550 de milioane de utilizatori)
• mult buzz
• foarte mult buzz
• şi mai mult buzz
• buzz-buzz-buzz
• buzz!

Se mai dau:

• venituri de 1,2 miliarde USD pe 9 luni şi profit de 355 milioane USD
• adică un profit mirobolant de 0,64 dolari / useri, sau un venit şi mai mirobolant de 2,18 dolari / user
• acoperire proastă în marile ţări BRIC (în Brazilia e lider de piaţă Orkut, în Rusia - vKontakte, în China se bat Xiaonei şi RenRen, India fiind singura feudă deţinută de Facebook în lumea BRIC)
• o scădere alarmantă a vitezei obţinerii de useri noi (logic... populaţia planetei e limitată!)

Se intervine aşa:

• 3 ianuarie 2011: Goldman Sucks, împreună cu o firmă rusească deja implicată în FB, cumpără 1% din acţiunile site-ului, printr-o tranzacţie privată, la un preţ de 500 de milioane de dolari, ceea ce înseamnă că Facebook ar avea o valoare de piaţă de 50 de miliarde de dolari
• ţinând cont că venitul anual e de, hai să zicem 1,6 miliarde dolari (mai punem 0,4 miliarde pe trimestrul 4) rezultă că FB ar putea avea o capitalizare bursieră mai mare de 31,25 ori decât veniturile
• spre comparaţie: Apple, care chiar vinde ceva şi domină câteva pieţe concrete, are o capitalizare bursieră de 306 miliarde USD la venituri de 65 de miliarde, deci un raport capitalizare/venituri de 4,7; Google, 7,25; Microsoft, 3,16 etc. etc. etc.
• 6-7 ianuarie: buzz, "veniturile sunt mai mari decât se aştepta" (mai mari?!... my... ass!), e plină presa financiară de aiurelile astea
• more buzz
• buzz
• more buzz
• buzz!

Rezultă:

• mult succes celor care se vor bate, când o să vină momentul, să cumpere acţiuni Facebook - lumea e plină de proşti şi mafia de pe Wall-Street, dimpreună cu nişte ruşi, are nevoie de ei ca să-şi rotunjească veniturile în vremuri... de criză.

(Şi încă nu am zis nimic de Twitter.)

De-ale frunzei

Au apărut date privind evoluţia turismului de Revelion.

Frunza imaginată de madam Udrea începe să dea rezultate. Revelionul 2011 ne-o dovedeşte din plin:

• petrecăreţii au cheltuit cu 40,1% mai puţini bani (74,5 milioane lei) decât la Revelionul 2010
• numărul petrecăreţilor a scăzut cu 18,1% (până la 78.100 de persoane), în condiţiile în care tarifele au scăzut cu 20-25% faţă de 2010
• românii care s-au cărat în străinătate au fost doar 8.370, cu 20,2% mai puţini decât în 2010

Totuşi, conform oficialilor din domeniu numărul turiştilor care şi-au organizat "vacanţa individual" nu poate fi estimat, deci putem decreta: victorii pe linie!

Acum, trecând la lucruri mai serioase, bilanţul e trist şi oglindeşte restrângerea semnificativă a clasei medii din anii guvernării (exclusiv) băsesciene.

86.000 de oameni care şi-au permis un pachet turistic, fără să plece cu brânza în traistă?!... Păi în 2008 au fost 155.000: 135.000 în ţară şi 20.660 în străinătate. Realitatea tristă e că în 3 ani de criză, din care 2 petrecuţi sub directa îndrumare a lui Băsescu, firava clasă mijlocie s-a restrâns la jumătate.

Mogulii tac. Cifrele seci vorbesc pentru ei.

2011: o posibila veste interesanta ne vine din Beijing, China

În primul rând, vă urez "La mulţi ani" şi să aveţi parte de un 2011 cu tot ce vă doriţi!

Şi acum, iată ştirea care mi-a atras atenţia. E cam veche (din 23 decembrie) dar a trecut oarecum neobservată, deci o putem comenta "la cald". Administraţia (primăria?) oraşului Beijing a decis ca pentru 2011 numărul maşinilor noi înmatriculate să fie de maxim 240.000.

Cifra pare spectaculoasă, dacă nu am compara-o cu numărul total de maşini vândute în Beijing (oraş cu vreo 17 milioane de locuitori, cât populaţia României) anul trecut: 750.000 de maşini. Chinezii operează, aşadar, o reducere brutală a pieţei auto.

La nivel naţional, piaţa auto chineză s-a cifrat în 2010 la aproximativ 18 milioane de automobile (date). Reducerea de 510.000 operată numai la Beijing reprezintă, aşadar, aproape 3% din piaţa naţională.

Explicaţiile oficiale par destul de logice: măsura e necesară din cauza ambuteiajelor din trafic. Numai că trebuie să te întrebi dacă explicaţiile date de autorităţile comuniste sunt cele reale, sau nu cumva ascund altceva.

Ne putem întreba, de pildă, dacă nu cumva chinezii nu vor să "răcească" piaţa auto internă, care probabil ar putea zbura liniştită spre 25-30 de milioane de maşini vândute anual, pentru a nu pune presiune pe preţul petrolului, ajuns iarăşi la 89 de dolari / baril. Probabil gluma s-ar îngroşa destul de tare dacă s-ar ajunge la 100 de dolari. În 2008 China şi-a permis preţul de 147 de dolari deoarece organiza Olimpiada şi avea bani de cheltuială, fără număr, fără număr. Acum însă treaba stă cu totul şi cu totul diferit.

• Chinezii sunt dependenţi de exporturile ieftine. Exporturile se fac în general cu maşinării care consumă petrol (cu bicicleta e mai greu să transporţi mărfurile de pe un continent pe altul) deci dacă se scumpeşte petrolul, se scumpesc şi exporturile chinezilor. E de aşteptat, în cazul ăsta, ca economia chineză să stagneze şi să iasă la iveală uriaşele presiuni sociale care nu pot fi domolite decât prin crearea de joburi într-un ritm infernal - lucru posibil doar atunci când ritmul de creştere economică bate spre 10% pe an.
• Un preţ al petrolului ridicat le diminuează capacitatea de consum americanilor (care sunt dependenţi în viaţa de zi cu zi de sistemele de transport bazate, evident, pe petrol), şi cum americanii consumă numai produse chinezeşti, economia Chinei va avea de suferit.

Dacă perspectiva asta e motivul real al îngrijorării oficialităţilor chineze, atunci în 2011 trebuie să ne aşteptăm la ce e mai rău. Cu siguranță, oficialii chinezi știu ceva mai mult decât știu masele largi populare. Dacă o fi sau nu ceva grav, rămâne de văzut. Cert este că atât bunăstarea Chinei cât şi supravieţuirea Americii depind de un preţ al petrolului cât mai scăzut. Un preţ ridicat va face ambele ţări-continent să se ducă dracului, la braţ. Împreună.

Capitalişti şi comunişti deopotrivă. Dracul nu ţine cont de ideologie.

Din păcate pentru chinezi şi pentru noi toţi preţul petrolului este condamnat să crească, din două motive simple:

1. E din ce în ce mai puţin (unii zic că suntem deja în plin oil peak).
2. Moneda oficială de tranzacţionare a preţurilor de petrol e dolarul american, şi planeta bălteşte de dolari la ora actuală, şi probabil va bălti din ce în ce mai mult, deoarece americanii nu par a avea altă soluţie anti-criză decât să tipărească tot mai mulţi dolari. Deci pe măsură ce înaintăm în timp vor exista tot mai multe hârtii verzi disponibile pentru a cumpăra preţioasa resursă energetică. E normal ca preţul să crească.

Pe termen lung, așadar, prețul petrolului nu poate decât să crească. Și nu știu câtă capacitate de a genera energie alternativă au chinezii. Gestul lor nu prevesteşte nimic bun. Aş vrea să sper că are legătură numai cu ambuteiajele din trafic, aşa cum zic tovarășii de la Beijing, dar mă tem că e vorba de cu totul şi cu totul altceva.