Fiind unul dintre momentele importante ale istoriei noastre contemporane, m-aş fi aşteptat la o reflectare mai mare în mass-media, dar, din păcate, subiectul e ca şi inexistent. Rebeliunea a netezit drumul lui Ion Antonescu către puterea absolută făcând astfel posibil, indirect, dezastrul militar de la Stalingrad, în care a murit floarea tineretului românesc.
În campania împotriva Uniunii Sovietice,
Bunicul meu natural, Leu Bratu, a fost printre cei scăpaţi de la Stalingrad, doar pentru a fi ucis la Odessa un an mai târziu, chiar pe 10 mai 1944, cu fix 31 de ani înainte de a mă naşte eu. Printre amintirile din copilărie ale mamei mele se numără şi cele din zilele în care, la câţiva ani de la sfârşitul războiului, se mai auzea în sat că a venit cineva "de la ruşi" şi bunica mea, împreună cu străbunicul, se duceau într-un suflet să vadă dacă prizonierul are veşti despre Bratu.
Dezastrul acelei generații este doar primul din cele 3 mari pierderi de capital uman pe care România le-a suferit în perioada contemporană. Au urmat epurarea comunistă din anii '50 (istoricii vorbesc de 200.000 de victime ale închisorilor) și emigrarea masivă de după 1990 (2-3 milioane de oameni). Să nu ne mirăm, așadar, că realitatea de la capătul atâtor decenii de tragic și grozăvie e astăzi atât de urâtă... Cum poți să ridici o țară dacă i-ai ucis și alungat tinerii?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu