Afacerea "Cablegate" reprezintă sfârşitul democraţiei aşa cum o ştiam

Trăim vremuri istorice, iar Julian Assange este profetul unei noi epoci. Şi al unei noi democraţii.

Democraţia nu a fost şi nu este nici acum peste tot la fel. Democraţia la greci era "directă", în sensul că oamenii cu drept de vot se adunau în agora şi decideau prin vot simplu treburile cetăţii. Această manieră de decizie era practică şi funcţională în cazul comunităţilor şi al oraşelor-cetăţi antice.

O dată cu consolidarea statelor şi a imperiilor democraţia directă a devenit însă un lucru imposibil din punct de vedere tehnic, şi chiar desuet. Presupunând că cetăţenii fiecărui oraş ar fi votat asupra unei anumite chestiuni, numai centralizarea rezultatelor ar fi cerut un efort monumental. Să nu uităm că sistemele de comunicaţii din Europa nu au însemnat, vreme de 2500 de ani (de la Imperiul Persan până în secolul XIX), decât nişte staţii de poştalion iar mijlocul de locomoţie, care ar fi putut transporta ştirile, era calul. Tehnic vorbind, democraţia devenise imposibilă.

Chiar şi în Atena antică, democraţia era posibilă numai din cauză ca la o populaţie (estimată) de 400.000 de oameni doar vreo 30.000 erau propriu-zis "cetăţeni" cu drept de vot. Restul erau copii, femei, venetici şi, mai ales, sclavi. De aceea, chiar şi în Antichitate democraţia era mai degrabă excepţia, decât regula.

Epoca modernă a adus cu sine principiul reprezentativităţii. Reprezentativitatea este o idee care şi-a făcut loc încetul cu încetul în mintea oamenilor şi a fost favorizată de apariţia tiparului şi de răspândirea culturii de masă. Chiar dacă, fizic vorbind, o mare comunitate nu se putea aduna niciodată la un loc pentru a decide într-o anumită chestiune publică, fiecare om putea totuşi să-şi delege altcuiva drepturile cetăţeneşti. Acest principiu, enunţat pentru prima oară cu lux de amănunte de Thomas Hobbes în "Leviathan" (1651) avea să stea la baza tuturor marilor transformări politice din ultimii 350 de ani.

Îl regăsim la baza societăţii americane, în Revoluţia americană şi în evoluţia Americii, a democraţiei americane.
Îl regăsim în motivaţia şi furia cu care revoluţionarii au profanat mormintele regale din Saint-Denis, simbol al absolutismului peren, în timpul şi pe durata revoluţiei franceze de la 1789.
Îl regăsim în războaiele anti-absolutiste duse de Napoleon, care urmărea răscolirea popoarelor şi dărâmarea monarhiilor absolutiste.
Îl regăsim în revoluţiile populare de la 1848.
Îl regăsim în Marea Unire de la 1918, când pe câmpia de la Alba Iulia s-au adunat delegaţi care au votat în favoarea Unirii cu România.
Îl regăsim în regimul bolşevic, al cărui fundament era acela că partidul bolşevic, format din cei mai conştienţi membri ai societăţii, reprezintă interesele întregii societăţi.
Îl regăsim în fascism şi nazism, pentru care fuhrerul, il duce, "conducătorul" sunt geniile care reprezintă voinţa populară.

Principiul reprezentativităţii stă la baza organizării politice aşa cum o cunoaştem, indiferent de formă. Fiecare cetăţean renunţă la un pic din "suveranitatea" proprie şi o deleagă unui parlamentar, sau partidului unic, sau fuhrer-ului.

Desigur, între democraţii există diferenţe formale şi de organizare (care fac ca unele regimuri să se regăsească în situaţii complet nefuncţionale, a se vedea situaţia prezentă din Rep. Moldova) dar principiul e acelaşi: fiecare renunţă la un pic de "suveranitate" pentru a o da altcuiva, care să-l reprezinte şi care să ia decizii publice în numele lui şi al altora.

Sună absurd, nu-i aşa? Să presupunem că vrem să scăpăm de muncă, să stăm acasă şi să luăm pensie de invaliditate şi alţii să muncească în locul nostru. Câţi dintre noi şi-ar "dona" o mână sau un picior în acest sens? Probabil nimeni, chiar dacă perspectiva de a sta acasă şi a încasa bani poate fi plăcută.

Şi totuşi, în materie de politică ne donăm benevol şi incontrolabil o parte din "suveranitate". Fiindcă, până astăzi, nu aveam alternativă. Noi ne donam suveranitatea iar "ei", politicienii, făceau ce le trecea prin cap cu ea. În unele ţări se întâmpla să facă lucruri bune, dar în altele politicienii au declanşat războaie sau au dus, prin proastele decizii luate, la sărăcirea şi înfometarea alegătorilor lor (noi trăim pe viu un asemenea exemplu). Noi nici măcar nu aveam control asupra politicienilor. Habar n-aveam ce fac ei în laboratoarele puterii - iar această neştiinţă făcea parte din regulile jocului. Oamenii simpli aflau de obicei după zeci de ani, din cărţile de istorie, ceea ce a stat la baza anumitor decizii.

Până la apariţia internetului politicienii puteau face realmente orice cu suveranitatea predată de noi. De acum încolo însă lucrurile încep să se schimbe şi de aceea dezvăluirile Wikileaks reprezintă o cotitură a istoriei.

Prin "Cablegate", puterea a devenit transparentă. Nudă. Îi vedem aşa cum ne văd şi ei pe noi, atunci când dau ordin serviciilor de securitate să ne asculte telefoanele. Şi chiar dacă de acum încolo guvernele îşi vor lua măsuri de precauţie pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii, precedentul a fost creat şi avertismentul e clar: într-o epocă în care informaţia se stochează electronic şi o mare parte a comunicărilor se desfăşoară pe email, nimic nu mai e sigur. Nu mai vorbim de dosare care stau sub cheie într-un buncăr, ci de biţi care pot circula cu viteza luminii dintr-o parte într-alta a planetei. Discursul puterii nu mai poate fi ascuns, nici măcar cu investiţii costisitoare.

Puterea a fabricat repede acuzaţii de spionaj şi de trădare. Greşit. "Cablegate" dezvăluie discursul unor funcţionari publici, plătiţi din ban publici, folosind mijloace de comunicare publice, plătite din bani publici. Asta nu poate fi nici spionaj, nici trădare ci doar o necesară transparentizare a discursului puterii.

Prin "Cablegate" tehnologia şi-a demonstrat validitatea şi e doar o chestiune de timp pând când va ajunge să aibă un rol direct în felul în care gândim şi practicăm democraţia. Principiul modern al reprezentativităţii e pe moarte. Tehnologic vorbind, omenirea are deja capacitatea de a dezbate, fără intermedierea politicienilor, chestiuni publice. În anumite ţări există calculatoare şi conexiune la internet în fiecare casă, ceea ce face ca un eventual vot din fotoliu sau de pe telefonul mobil să poată fi posibil fără probleme, la orice oră. E nevoie însă de voinţă politică pentru adoptarea unei democraţii tehnologice. O asemenea decizie nu e uşor de luat, pentru că politica a ajuns, în epoca democraţiei reprezentative, o meserie în sine, deloc adaptabilă la alte domenii. Ce se vor face zecile de mii de politicieni şi sutele de mii, milioanele de indivizi din staff-ul lor? Vor rămâne fără job.

Politicienii se opun cu furie oricărei implicări a tehnologiei în democraţie, dar vorbim aici de o furie similară cu aceea cu care muncitorii din secolul al XIX-lea distrugeau maşinăriile care le furau jobul. În viitor, parlamentul vom fi noi.