Nu am mai scris de multă vreme pe teme de comerţ electronic, iar acum o fac doar în trecere, pentru că am intrat după ceva vreme pe Emag.ro şi am avut surpriza să găsesc magazinul îmbrăcat cu un nou design. Pot spune că îmi place în proporţie de 99%! E important însă să remarcăm că designul Emag încorporează acum elemente care au fost impuse de alte magazine online din România. Astfel, Emag a încetat să se mai pretindă lider de design al magazinelor online din România, adoptând soluţii aiurea, nefireşti, şi a apelat la soluţiile mai simple, dar mult mai practice, găsite de alte magazine, mai mici.
1. Homepage-ul nu mai conţine o selecţie seacă de produse, aşa zisa "vitrină", ci recomandări personalizate, promoţii, reduceri, informaţii interesante de pe Hotbrands (tot un website al Emag). Până în urmă cu 2 ani magazinele online din România ofereau pe prima pagină o "vitrină" în care erau puse, de obicei, produse la grămada. Primul magazin care a venit cu un concept diferit de homepage, care să fie mai mult decât o simplă înşiruire de produse, cred că a fost Sigmanet.
2. Meniul categoriilor, construit cu liste "fly out", e foarte practic pentru un magazin aşa de stufos. Pe magazinele mari de la noi a fost folosit prima oară de Marketonline. Designerul de la Emag a ales însă să meargă mai departe şi, în timp ce la Marketonline aria dinamică listează doar subcategoriile, la Emag ea poate conţine şi reclame. Apropo de acest meniu, seamănă cam mult ca stil cu cel de pe Amazon. Dar atunci când se desface e complet diferit.
3. Coloana filtrelor de pe pagina categoriei a trecut la un loc mai firesc, pe stânga. Dispunerea pe dreapta era în mod evident o aiureală, mă mir că le-a trebuit 2 ani să renunţe la o idee aşa de proastă. Primul magazin mare de la noi care şi-a aşezat filtrele pe stânga a fost PCFun. Acum a devenit aproape un trend.
4. Fişa produsului concentrează strict informaţia legată de produs. Dacă nu mă înşel, primul magazin de la noi care a făcut chestia asta a fost PCGarage.
Ce nu-mi place sau nu înţeleg:
- Fonturile: sunt, pe alocuri, meschin de mici şi de ilizibile. Ştiu, îmbătrânesc. Dar nu e vina mea că îmbătrânesc şi ochii mei nu mai sunt dispuşi să buchisească mărunţimile alea!
- Am găsit un header total dubios. Pe laptop obturează tot ecranul, trebuind să derulezi pagina ca să ajungi la produse:
- Logo-ul e mult mai şters decât vechea variantă. Zici că e neterminat. Poate din cauza asta nu pare să fie nicăieri afişat fără un element însoţitor care îl face mai simpatic (o bufniţă, un măr, nişte papuci etc.). Problema e că elementul suplimentar e prea subtil ca să-i înţelegem semnificaţia dacă nu vizităm site-ul de mai multe ori, în decursul zilei. Bufniţa semnifică "noapte bună", cafeaua - "bună dimineaţa", mărul - "bună ziua" şi papucii (care se văd şi în ecranele mele) "bună seara". Se pune întrebarea: ok, ok, dar ce legătură au nişte saluturi care ţin de timpul zilei, cu brandul?!
- Fişa de produs cred ca are o mică problemă de design. Faptul că toate informaţiile importante sunt aşezate pe aceeaşi pagină, ca la Amazon, e foarte util, dar la Amazon toată pagina e continuă, pe când la Emag fiecare secţiune (specificaţii, accesorii, opinii etc.) are propria ei casetă care traversează pagina transversal. Pot să pun pariu că mulţi utilizatori vor derula până la prima întrerupere a paginii şi se vor opri acolo: vor confunda începutul casetei următoare cu footer-ul paginii.
Pe ansamblu, totuşi, noul design mi se pare că împrospătează frumos imaginea liderului pieţei de comerţ electronic din România. Îmi place mai ales că Emag a renunţat la fumuri (filtrele aşezate pe dreapta), a privit atent la celelalte magazine, a implementat tot ce este mai bun în piaţă la ora actuală şi a reuşit să scoată, aşa cum îi stă bine unui lider, un fel de summa a comerţului nostru electronic. Nu în ultimul rând, cred că designerul (ori designerii) care au lucrat la noua imagine a magazinului au avut cunoştinţă de studiul de uzabilitate făcut de Liviu Taloi pe publicul românesc, studiu ale cărui rezultate, publicate anul trecut, pot fi citite aici. Din 15 elemente analizate în studiu, nu mai puţin de 11 se regăsesc cu sfinţenie în locurile indicate de studiu, 3 (linkurile care ţin de contul userului) sunt deplasate, dar nu dezastruos, faţă de zona indicată de studiu şi numai unul (linkul de suport live) lipseşte cu desăvârşire, pentru simplul motiv că Emag nu oferă aşa ceva. Încă un motiv să conchidem că noul design, fără a fi perfect, reprezintă fără îndoială o mare schimbare în bine.
Citim în "Adevărul" că organizaţia Noua Dreaptă va organiza nişte patrule civile pe străzile Braşovului pentru apărarea ordinii publice.
Pentru cine nu ştie ce e Noua Dreaptă, să spunem pe scurt că e o mică organizaţie de inspiraţie legionară care se chinuie de vreo 10-11 ani să iasă la lumină. Cum în România mesajul naţionalist şi autarhic a fost în general comunicat în ultimii 20 de ani de fanfaroni precum C. V. Tudor şi Gigi Becali, care beneficiau ba de expunere mediatică, ba de bani, ba de ambele, un partid de buzunar (sau ce o fi el) precum Noua Dreaptă nu a avut nici o şansă de afirmare. Ba chiar, la un moment dat, Gigi Becali a utilizat direct simbolistică legionară reuşind, şi cu ajutorul banilor de care dispune, să scoată 2-3% pe la alegerile la care a participat.
Contextul actual e ideal însă pentru asemenea partiduleţe de inspiraţie legionară. Nu ai nevoie de mulţi bani ca să faci nişte gesturi zgomotoase şi cu priză la public, aşa cum făceau pe vremuri legionarii. E suficient ca ND să găsească 10 voluntari în toate oraşele majore (şi vreo 50 în Bucureşti, adică 10 pentru fiecare sector - exclus Ferentariul, unde nu cred că ar avea tupeu să intre) pentru a câştiga o notorietate cvasi-gratuită. Cu un şomaj în rândul tinerilor care a trecut de multă vreme de nivelul de alarmă, rezervorul de lumpeni fără căpătâi care să se joace de-a patrulele civile în lipsă de ocupaţie e asigurat. Cu un stat ale cărui instituţii nu-şi fac treaba, rezervorul de "cauze" pentru care "să lupţi" e, iarăşi, asigurat.
Problema cu atitudinea ND e că un asemenea gest canalizează greşit energiile cetăţeneşti şi îndeamnă la substituirea instituţiilor statului fiind, din cauza asta, profund anti-democratic. Şi stupid, la urma urmei. Nu trebuie să re-inventăm o instituţie care să asigure ordinea publică. Avem o asemenea instituţie, dar ea nu-şi face treaba. De aceea trebuie să vedem cum putem perfecţiona instituţia pe care o avem deja, cum s-o facem să-şi facă treaba. Dacă ar avea ceva minte în cap, indivizii din ND dispuşi să lupte pentru o cauză dreaptă (să poţi trăi liniştit în oraşul tău reprezintă, fără îndoială, o cauză pentru care merită să lupţi) ar trebui să organizeze presiuni asupra autorităţilor locale şi să se pună în fruntea unei mişcări civice care să le dea cu ouă în cap autorităţilor locale până când acestea îşi vor face treaba: poliţie, poliţie comunitară, chiar şi parlamentarii locali care probabil trec în dorul lelii pe la birourile locale şi vor mai trece abia prin 2012, când trebuie să fie iar alegeri.
În România politicienii şi autorităţile îşi fac de cap pentru că oamenii, românii în general, sunt mămăligi şi nu-i trag la răspundere (ba chiar în cazul unuia ca Băsescu se găsesc 45% să-l şi voteze pe bune în ciuda faptului că şi-a demonstrat cu vârf şi îndesat incompetenţa peste tot pe unde a fost: Ministerul Transporturilor, Primăria Bucureştiului, primul mandat de preşedinte). Soluţia nu e să inventăm structuri paralele, redundante, ci să le dăm cu ouă în cap reprezentanţilor instituţiilor deja existente până când aceştia decid să-şi facă treaba pentru care au fost aleşi (sau numiţi) sau, dacă nu, să-i lase pe alţii mai buni în locul lor.
Una dintre cele mai proaste decizii luate de guvernarea lui Boc a fost aceea de lansare a programului Prima Casă. Motivaţia oficială a acestui program a fost aceea că, vezi Doamne, în contextul crizei sectorul construcţiilor trebuie ajutat să se redreseze. În realitate programul şi-a propus să oprească degringolada preţurilor de pe piaţa imobiliară, care punea deja în pericol atât averile politicienilor, intrate serios la apă (e suficient să le studiaţi un pic declaraţiile de avere şi veţi vedea că toţi şi-au băgat banii în case) cât şi stabilitatea băncilor.
Aşa se face că politicienii, în cârdăşie cu băncile, şi-au apărat averile, dar au pus sectorul construcţiilor pe butuci. Prima Casă a menţinut artificial nişte preţuri umflate, dincolo de logica economică, motiv pentru care astăzi, la ora bilanţului, ştim cu siguranţă că:
Aşa-zisul efect "de antrenare" a fost, după cum a prezis atât de multă lume, cvasi-nul. 72% din tranzacţii au avut ca obiect case/apartamente construite înainte de 1990 şi 25% au avut ca obiect apartamente finalizate după 2008, pe care dezvoltatorii nu le-au mai putut vinde atunci când a venit criza (nu eu o zic, ci directorul FNGCIMM).
Nu a stimulat nici măcar piaţa amenajărilor - comerţul cu gresie, faianţă, materiale de construcţii (idem).
În schimb, statul stă acum pe o bombă cu ceas. Chiar şi cu o rată de default mică, de 1-2% tot va trebui să plătească garanţii de câteva zeci de milioane de euro. Din ce bani? Păi, din banii proştilor, fireşte. Proştii fiind noi!
Singurul efect notabil a fost acela că sectorul construcţiilor a continuat ... să scadă! Ceea ce e perfect explicabil. Preţurile de pe piaţă încă sunt mari.
Realitatea e că în România salariile sunt mici şi câtă vreme un tânăr nu poate spera să se angajeze pe mai mult de 1000-1200 de lei net, adică 250-300 de euro, un plafon de garantare de 60.000 de euro e complet aiuritor. 60.000 de euro înseamnă peste 18 ani de muncă pentru un român normal. Spre comparaţie, închipuiţi-vă că în Germania, unde salariul mediu net e în jur de 1.300 de euro, guvernul ar garanta toate creditele imobiliare în valoare de până la 285.000 de euro. E enorm!
De aceea vreau să vă atrag atenţia asupra unei idei deştepte propuse pe Facebook de cineva direct implicat în piaţa construcţiilor (constructorii, spre deosebire de politicieni, chiar trebuie să aibă ceva concret de muncă pentru a putea supravieţui, şi n-au timp de aiurelile lui Boc): "Prima Casă de 30.000 de euro şi TVA 0%".
30.000 de euro e un plafon mai mult decât decent în actualele condiţii de productivitate şi salarizare din România. Totodată plafonul acesta va forţa preţurile, încă nesustenabile, să se alinieze mai repede la puterea de cumpărare a populaţiei, această aliniere fiind singura modalitate prin care să se reia atât consumul pe pieţele secundare (amenajări, renovări) cât şi pe piaţa principală. Spun "mai repede" întrucât preţurile oricum se vor alinia la puterea de cumpărare a populaţiei, dar întrebarea e: vrem să se alinieze acum, când constructorii noştri sunt încă vii, sau peste 10 ani?! Nu e suficient că au fost îngropate atâtea firme sub guvernarea Boc?
Dacă aveţi cont pe Facebook vă invit să daţi "join" la cauza asta. Pe Facebook au cont mai mulţi politicieni tineri şi sunt sigur că din "join" în "join" ideea va ajunge şi la ei. Nu-mi fac iluzii că ar lua-o în considerare, cel puţin nu câtă vreme Boc va fi prim-ministru. Dar poate le-o intra ceva în cap şi cu primul prilej o vor aplica.
De la adresa asta: http://www.causes.com/widgets?cause_id=544367 vă puteţi crea propriul widget, aşa cum e cel de mai sus. Faceţi un widget şi postaţi-l pe blogul propriu. De asemenea, dacă ştiţi vreun blogger influent, rugaţi-l să sprijine cauza. Din "join" în "join" şi din "like" în "like" ideea trebuie să ajungă la politicienii care au cont pe Facebook.
Hai naibii să arătăm că suntem mai mult decât o simplă gloată.
După ce au fost bulversaţi de înmormântarea cu surle şi trâmbiţe a lui Păunescu, elitiştii au ieşit la contraatac. În Revista 22 dl. Andrei Cornea se războieşte cu duhul lui Păunescu. Madam Palade îşi dă şi ea cu părerea despre "fenomenalul" Păunescu (da, cu ghilimele). Vladimir Tismăneanu, întâiul ideolog al naţiei, îşi publică şi pe EVZ textul de pe blogul personal.
Evident, textele preiau şi scuipă pe nemestecate veşnicele poveşti cu Păunescu-stâlp-al-dictaturii. Şi mereu sunt aduse în discuţie 2 texte, scrisoarea în care Păunescu i se adresa lui Ceauşescu cu "Să trăiţi Măria Voastră" şi poezia aia pupincuristă şi lacrimogenă scrisă în 1986.
Mă rog, amănunte precum:
faptul că Păunescu îl ruga pe Ceauşescu să-i cruţe pe ăia (sur)prinşi în scandalul meditaţiei transcendentale
faptul că Păunescu îi scria lui Ceauşescu asemenea rânduri: "Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial." (idee regăsită şi în poezia aia dubioasă: "Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem / Care prin sine însuşi falsifică şi minte.")
...sunt simple amănunte. "Intelectualii" noştri ştiu una şi bună, Păunescu i-a zis lui Ceauşescu "Să trăiţi, Măria Voastră" şi pentru asta trebuie damnat în iad acum şi-n vecii vecilor, amin.
În ceea ce mă priveşte, poziţia mea faţă de Păunescu am spus-o deja. Eu îl consider mult mai puţin colaboraţionist decât cei care, pur şi simplu, au tăcut. Şi cu asta, basta. Nu m-am născut ieri, alaltăieri, ca să pot fi dus de nas cu uşurinţă. Epoca de dinainte de 1989 îmi e destul de cunoscută, chit că nu aveam decât 14 ani la Revoluţie. Singurul care merită să aibă statuie e Paul Goma.
Însă nu încetez să mă minunez cu privire la ei, elitiştii. Niciodată nu am înţeles ce vor ei, şi cu atât mai puţin nu înţeleg nici acum.
În 1999, deci la 10 ani de la Revoluţie, când am fost la Copenhaga danezii m-au întrebat de ce merg lucrurile aşa de greu în România. Şi le-am zis: "Fiindcă în loc să se ocupe de treabă, politicienii şi elitele noastre se acuză reciproc de comunism." "Bine, dar au trecut 10 ani de la căderea comunismului - de ce mai pierdeţi vremea cu chestiile astea?" "Nu ştiu."
Iată că au trecut 20 de ani, şi părem să fim în acelaşi punct ca acum 10 ani. Sau ca în 1990, imediat după Revoluţie. În campanie Traian Băsescu a afişat un discurs esenţialmente anti-comunist. Nu criza economică era problema la ordinea zilei în anul de graţie 2009, ci... comunismul. "Nu-l votaţi pe Geoană că îl votaţi pe Iliescu şi or să vină ruşii." Culmea e că discursul ăsta i-a adus voturi suficiente cât să mai fure niţel şi pe ici-colo, prin punctele esenţiale, şi să iasă preşedinte.
Au făcut elitiştii vreun efort să-l tragă de mânecă: "Alo, domnu', e criză, zi-ne de criză, nu de comunism, ruşi, Iliescu" ? Nu. Dimpotrivă, i-au ţinut isonul. Jos comunismul, alea alea. Asta, la 3 ani (sau 4?!) de la condamnarea oficială a comunismului în parlament. Ok, jos comunismul, dar nu e cam târziu?! Gata, l-aţi condamnat oficial. Aveţi un raport ca o biblie, luaţi-l, închinaţi-vă la el ca la Biblie, şi gata.
De aceea nu pot să nu mă întreb: ce fel de intelectuali sunt ăştia?! Ce fel de "elită" se pretind ei? Elita cui?! Cum să fie "elită" câtă vreme agenda lor n-are nimic comun cu agenda oamenilor normali, cu agenda zilei?! 25% dintre români sunt astăzi restanţieri la credite, în pericol să-şi piardă casa, maşina, calabalâcul acumulat de-a lungul vieţii. Elitiştii noştri sunt în nirvana, rupţi total de lumea asta. Aum!... Aum!... Dacă iei nişte nebuni de la Spitalul 9 sau îi pui pe Cornea, Palade, Tismăneanu să-ţi vorbească despre starea României de azi e tot aia. Va ieşi un discurs aerian, complet rupt de realitate, presărat cu câteva idei monomane ce-şi au rădăcinile în evenimente de acum 30 de ani, şi nimic mai mult. Ceva despre cei 25%?... Ăăăă... Aum!... Aum!...
În 20 de ani aş fi vrut ca intelectualii noştri, unii dintre ei plătiţi frumuşel din banii publici, să propună soluţii. Soluţii la abandonul şcolar. Soluţii la sărăcie. Soluţii la cretinizare şi masificare. Soluţii la lene! Soluţii la munca la negru. Soluţii la batjocorirea micilor antreprenori. Nu e treaba lor? Nu cred. În zilele noastre nici măcar filozofii nu mai sunt făcuţi doar să "teoretizeze" lumea. Aşa cum a dovedit-o Marx, filozofii pot schimba lumea. Nu, nu e nevoie să fii mega-doctor în economie ca să ai un cuvânt de spus privitor la realităţile de azi. Francezul Pierre Larrouturou, autorul unei cărţi de căpătâi a stângii actuale, "Livre noir du liberalisme", este inginer agronom. În general, orice intelectual adevărat are ... intelectul suficient de mobilat pentru a putea emite judecăţi valoroase despre chestiunile de interes public care nu-i depăşesc din punct de vedere cognitiv capacitatea de judecată (un scriitor poate comenta o lege, dar nu poate comenta ce se întâmplă cu acceleratorul de particule). Dar asta presupune că intelectualul e, iniţial, suficient de deştept încât să identifice corect chestiunile de interes public. Ce te faci însă cu elitiştii noştri care timp de 20 de ani (hai să nu fiu rău şi să zic 30 de ani, punând la socoteală şi deceniul '80, în care ar fi fost atâta nevoie de o opoziţie a intelectualilor) au ratat cu încăpăţânare orice temă de interes general? Oare nu cumva aceştia nu sunt intelectuali, ci ideologi?
Graficul de mai sus reprezintă ponderea populaţiei rurale în totalul populaţiei României, din 1907 încoace. Graficul include şi prezumtiva reformă administrativă din 2012, când aproape 800.000 de oameni ar trebui să redevină "ţărani" prin retrogradarea a 30% dintre oraşele existente de la statutul de oraş, la cel de comună.
Intelighenţia noastră a avut câteva idealuri naţionale în secolul XX. La nivel politic, Marea Unire. S-a făcut în 1918. La nivel social, îmbunătăţirea stării populaţiei rurale şi chiar urbanizarea ei. Din acest punct de vedere observăm o continuitate din 1907 până în 1989. Procesul e mai puţin vizibil înainte de 1948 dar nu trebuie uitat că în perioada 1918-1919 populaţia ţării practic s-a dublat (de la 7,7 milioane la 16,7 milioane) faţă de începutul războiului, ceea ce a creat nişte probleme administrative extraordinare. Cu toate acestea, în 1948 numărul populaţiei urbane era cu peste 2 milioane de oameni mai mare decât în 1907 (3,7 milioane faţă de ceva mai mult de 1 milion).
2 milioane de oameni care obţinuseră, datorită apartenţei la mediul urban, acces mai uşor la servicii sanitare, la educaţie, la cultură. Şanse mai mari de a răzbi în viaţă.
Urbanizarea s-a accelerat în anii comunismului. Practic, fiecare deceniu din perioada 1950-1990 a mai adus urbanizarea a 5-6% din populaţie. Din punctul ăsta de vedere comuniştii au preluat şi au dus mai departe proiectul civilizaţional interbelic. E greşit să credem că modernizarea din a doua jumătate a secolului XX ar fi meritul exclusiv al comuniştilor. Statisticile arată cu claritate că procesul de urbanizare era deja în plină desfăşurare în 1948.
Dar ce se întâmplă după 1989? Oraşele sunt incapabile să mai absoarbă populaţie rurală şi apare stagnarea. Două decenii de stagnare după care, iată, se pare că în 2012 un întreg proces la care au pus umărul generaţii întregi se va întoarce îndărăt: 800.000 de români, adică vreo 4% din populaţia actuală a ţării, vor redeveni "ţărani". Această măsură administrativă de retrogradare a anumitor oraşe (măsură care, sincer să fiu, chiar mi se pare inevitabilă), consfinţeşte finalul falimentar al unei epoci al cărei sens istoric este rupt de sensul istoric al epocilor anterioare.
Punct şi de la capăt. Sau numai punct. Sau numai capăt.
Conform unei postări aiuritoare dedicată lui Adrian Păunescu pe blogul unui ideolog important al zilelor noastre, videoclipul de mai sus (celebra piesă 'Aces High' cântată de Iron Maiden) nu ar trebui să fie nimic altceva decât o manifestare "deliberat autarhică, şovină şi anti-occidentală", de vreme ce glorifică făţiş victoria 'RAF'-ului englez împotriva 'Luftwaffe'-ului german şi conţine asemenea versuri xenofobe care incită la împuşcarea de nemţi:
Bandits at 8 o'clock move in behind us
Ten ME-109's out of the sun
Ascending and turning our spitfires to face them
Heading straight for them I press down my guns.
A naibii treabă, însă, în Anglia nimeni nu se crizează că Iron Maiden cântă ceea ce cântă, sau că zecile de mii de "sărmani spectatori spălaţi pe creier" umplu stadioanele sau că, horibile dictu, chiar şi în Germania Iron Maiden au milioane de fani. Ca să vezi!
În urmarea a ceea ce am scris aici, trebuie să recunosc că am avut o satisfacţie deosebită văzând veninul isteric ce răzbate din anumite articole scrise în ultimele zile de mai mulţi menestreli ai postcomunismului, şocaţi de respectul cu care românii au primit moartea lui Adrian Păunescu. Probabil ei se aşteptau ca omul să fie îngropat ca Mozart, doar cu un cîine în urma dricului şi sub o ploaie măruntă, şi când colo s-au trezit că mii de oameni au făcut pelerinaj la sicriul decedatului şi, oroare, pe deasupra au mai depus şi flori (cumpărate din banii proprii, pe timp de criză) şi l-au condus pe ultimul drum. Câţiva ideologi au început deja să caute nişte explicaţii, că va fi fost vorba de (mii de) politruci, că avem ca naţie memoria scurtă etc. Însă lucrurile sunt mult mai simple. Reacţia populară arată pur şi simplu că Păunescu nu a fost câtuşi de puţin acel "stâlp al dictaturii" blamat de cei care, prin tăcerea lor cuminte din epocă, au fost nu stâlpi, ci mici şuruburi docile ale dictaturii.
Ca să clarificăm: Păunescu nu a fost un stâlp al dictaturii după cum nici un lingău contemporan ca Radu Moraru nu este un stâlp al regimului băsescian, oricât de ciudat ar părea acest lucru. Şi ştiţi de ce? Pentru că libertatea de alegere exista şi în epoca respectivă, şi chiar funcţiona. Aşa cum astăzi, când zapăm şi-l vedem pe Radu Moraru, schimbăm instinctiv canalul pentru că ştim că în afară de mâncat căcat nu ai ce auzi, tot aşa în anii '70-'80 românii îşi formaseră un obicei filtrant de citire a ziarului: întotdeauna de la coadă la cap.
De ce? Pentru că informaţiile cele mai interesante se găseau întotdeauna la coadă, pe ultimele pagini, în timp ce primele pagini, conţineau numai cuvântări de-ale lui Ceauşescu, rezumate ale diverselor plenare, poezii patriotice etc. (cine nu mă crede n-are decât să meargă la bibliotecă şi să citească nişte ziare din epocă). Oamenii pur şi simplu ignorau aceste pagini. Da, publica nu ştiu ce poet o poezie în care îl pupa în cur pe Ceauşescu pe prima pagină din Scânteia. Şi ce dacă? Nimeni nu o citea! Nici măcar cenzorii! Îmi aduc aminte de o poezie apărută, dacă nu mă înşel, chiar în 'Scânteia', de ziua lui Ceauşescu (parcă 26 ianuarie) care a produs la vremea respectivă un scandal monstru deoarece, deşi versurile sunau în spiritul vremii (tată iubitor, erou de poveste, măreţe realizări etc.) primele litere din fiecare vers formau expresia: CEAUSESC OLAE. Trecuse inclusiv de cenzură!
'Scânteia' - oficiosul partidului - era de departe cel mai ilizibil ziar. În comparaţie cu el, 'România Liberă' era cum e 'New York Times', plin de substanţă. 'Scânteia', în calitate de oficios, trebuia să publice fiecare virgulă din activitatea partidului astfel încât nu prea mai rămânea loc şi de altceva. 'România Liberă' avea (evident, la... coadă!) sport, rubrică de informaţii externe, anunţuri, informaţii sociale. Numai în perioada Congresului sau cu prilejul zilelor importante (ziua lui Ceauşescu, 23 august) 'România Liberă' devenea la fel de ilizibilă ca 'Scânteia'.
De poluarea primei pagini nu scăpa nici o revistă, nici măcar cele literare. Puteai scăpa fără să publici poza lui Ceauşescu, dar nu scăpai fără să zici că s-a făcut, s-a dres. O foaie relativ liberă era 'Suplimentul de Fotbal' editat sâmbăta de jurnaliştii de la 'Sportul'. Nu avea decât 4 pagini, format mic, şi era plin ochi de informaţii din fotbal. În rest, chiar şi 'Sportul' era poluat. Dar 'Sportul' era chiar util, deoarece, prin natura şi formatul mai mic al publicaţiei (A3), informaţiile idioate legate de activitatea partidului şi a lui Ceauşescu trebuiau condensate, astfel încât la orele de PTAP ("Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei"), la care trebuia să avem caiete cu clipping din activitatea partidului, decupam articolele de pe prima pagină din 'Sportul', care erau mult mai scurte decât cele din 'Scânteia' sau 'România Liberă'. Bineînţeles, nu citeam niciodată articolele respective, nici acasă, nici la oră, dar trebuia să avem pregătite caietele în cazul unei inspecţii. În general la ora de PTAP se făcea matematică, după ce timp de 10 minute diriginta inspecta caietele, ca să fie sigură că ne-am lipit rahaturile alea.
Aşadar, ideea că Păunescu scria anumite poezii cu Ceauşescu, de fapt insignifiante numeric în ansamblul operei sale, şi că românii erau ţinuţi cu nasul în poeziile astea cu o mână de fier care le strângea beregata e pur şi simplu o aiureală. Românii ocoleau instinctiv toate titlurile - fie ele de articole, de poezie sau de informaţie - care erau despre Ceauşescu, partid, "realizărili" etc. Singurii care citeau porcăriile alea, probabil cu o satisfacţie vecină cu onania, se vede treaba că erau, iată, tocmai confraţii literari care aveau o bucurie maladivă în a număra petele de pe obrazul rivalilor literari (şi, nu întâmplător, mai favorizaţi de soartă sau de muze). În zilele noastre un publicist ca Radu Moraru face o figură asemănătoare prin servilismul faţă de Băsescu. Şi ce? Cui nu-i place, nu se uită la B1TV. De aici până la a spune că ţuţărul Radu Moraru ar fi "stâlp al regimului băsescian", eventual direct vinovat de haosul economico-social în care se zbate România azi, e cale lungă! Radu Moraru e un lingău care are motivele lui secrete şi personale pentru care îl pupă în fund pe Băsescu, dar în nici un caz nu poate fi acuzat că ar fi "stâlp al regimului" - tocmai pentru că libertatea alegerii îl absolvă de orice responsabilitate!
Ideologii nu înţeleg cum de oamenii, generaţia de 50-55 de ani ("şaptezeciştii") nu vomită atunci când aud de Cenaclul Flacăra, care "le-ar fi spălat creierele". Înseamnă că toată munca lor obstinată din ultimii 20 de ani a fost nulă. Well, ar fi de spus că tocmai "şaptezeciştii" ăştia "cu creierele spălate" de Cenaclu au fost cei care în jurul vârstei de 30 de ani au făcut Revoluţia. Tot din rândurile lor s-a format grosul clasei antreprenoriale din primii ani de după revoluţie. Deci, există semne clare că nu aveau creierele aşa de spălate. Strigăturile pentru Ceauşescu din cadrul cenaclului erau nimica toată, durau câteva minute, trebuiau făcute fiindcă altfel nu se putea, şi în topirea dionisiacă a vocilor erau uitate instant. Ideologii uită să spună că, spre deosebire de 'Cântarea României', unde oamenii erau adunaţi cu forţa să cânte sau să se îmbrace în costume populare şi să mimeze cântări pentru patrie, pentru Ceauşescu, pentru partid, pentru Ceauşeasca, la Cenaclul lui Păunescu lumea intra pe bază de bilet şi de cele mai multe ori se cânta cu casa închisă.
Curat spălare de creiere, cu casa închisă! Dacă ar fi cinstiţi cu ei înşişi, ideologii noştri ar trebui să se aciueze şi pe la curtea reginei Angliei, să o convingă că Iron Maiden e o trupă de "porci", care spală pe creier tineretul şi propovăduieşte militarismul şi xenofobia (apropo, dacă nu mă înşel, la fiecare concert Maiden mascota Eddie are cel puţin o apariţie în care flutură steagul britanic - încă o manifestare retrogradă de naţionalism xenofob!).
Păi nu?!
Cred că e într-adevăr frustrant să simţi, ca ideolog al postcomunismului, că toată spălarea de creiere pe care ai încercat s-o faci în ultimii 20 de ani nu a avut nici o finalitate. Pentru că, indiferent ce ai încerca să zici, realităţile zilei sunt dure:
Ceauşescu a fost un cretin, fără îndoială. Dar Iliescu, Emil Constantinescu (într-o măsură mai mică) şi mai ales Băsescu au fost / sunt nişte cretini şi mai mari. Este poporul român nostalgic? Nu, e realist.
Comunismul a fost o porcărie. Da, dar postcomunismul e o porcărie şi mai mare.
Comunismul, aşa nenorocit cum a fost, a lăsat în urmă o ţară funcţională, care trebuia doar preluată şi pusă pe calea corectă. Postcomunismul, după numai 20 de ani, e pe cale să lase viitoarei guvernări de desant străin (care, cu voia Domnului, va veni în 1-2 ani!) o ţară care trebuie refăcută aproape de la zero!
Nu e vorba de spălare de creiere aici. E vorba de o realitate, incomodă pentru cei care au pus umărul la justificarea ideologică a postcomunismului. Oricât s-au chinuit ei să-şi justifice anatemele şi afuriseniile dictate după 1990, oricât au încercat să-şi cimenteze legitimitatea părerilor prin legarea acestora de instituţiile statului, miile de români care l-au condus pe Adrian Păunescu pe ultimul drum le-au tras o palmă mai mult decât dureroasă.
Din păcate pentru ei, ideologii grupării care a acaparat producţia bunurilor simbolice după 1989, deşi sunt la fel de totalitari în gândire ca şi predecesorii lor, cenzorii comunişti, au un mare ghinion: s-au născut prea târziu. Micile lor valenţe de jdanovi sunt depăşite istoric. În zilele noastre cuvintele nu mai pot fi strânse de gât. Mai mult, internetul tinde să devină o adevărată arhivă istorică online, cu ajutorul site-urilor de video-sharing pe care oamenii contemporani pot vedea cu ochii lor care era adevărul şi pot aprecia şi singuri dacă spiritul adevărat al Cenaclului Flacăra era dat de strigăturile cu "Trăiască Ceauşescu!" sau de cântece. Există şi bloguri, cum e şi ăsta scris de mine, care privesc lucrurile mult mai critic şi mai detaşat decât le-ar plăcea unora care preiau pe nemestecate hrana semipreparată servită de ideologi. Adevărul nu mai e unul singur, ci o sumă de adevăruri unice, deseori contradictorii, şi nimeni nu mai are puterea de a impune un singur adevăr. Suntem în secolul XXI, tovarăşi!
Nu sunt un mare admirator al poeziei lui Adrian Păunescu. În general nu prea citesc poezie, iar dacă mai citesc din când în când, nu pe o carte de-a lui Păunescu pun mâna. Cred că a fost un versificator extraordinar şi spre deosebire de mulţi pretinşi poeţi care scriu însăilări insipide se pare că înţelesese încă de tânăr că esenţa poeziei e să fie şi cântată, nu doar recitată, şi să poată fi transpusă pe muzică. În acest fel Păunescu a readus poezia la nivelul maselor - şi ăsta e, poate, cel mai mare merit al său. Poezia lui e rareori metafizică, poate niciodată, dar este viguroasă, plăcută, cinstită. Pe scara de valori a literaturii nu pot să apreciez dacă valoarea intrinsecă a versurilor sale îl plasează mai aproape de poezia secolului XIX sau de cea contemporană (nu am suficiente cunoştinţe de teorie literară, ca să pot aprecia acest lucru...) dar Păunescu, în mod evident, a fost un poet al maselor cum nu a mai fost altul în România, şi de aceea va rămâne în istoria literaturii române. Pentru că merită. A fost un Maiakovski al românilor şi astăzi a murit un pic din literatura română.
Întâmplarea face ca una dintre cele mai vechi amintiri pe care le am, poate cea mai veche din viaţa mea, să fie legată de Păunescu. Cred că aveam 2-3 ani. Mama tocmai îmi făcuse baie şi mă usca cu feonul pe cap în faţa televizorului la care se transmitea 'Cenaclul Flacăra'. Vocea baritonală a lui Păunescu răsuna din televizorul alb-negru, printre versuri şi cântece. Să tot fie o amintire de prin anii '77-'78?... Nu ştiu dacă am o amintire mai veche decât asta. Sigur îmi aduc aminte de cutremurul din '77 dar nu ştiu dacă amintirea asta e dinainte sau după cutremur.
Când am mai crescut am fost martor indirect la frenezia cu care s-au dat, pe sub mână, discurile Electrecord cu 'Cenaclul Flacăra'. Când s-au adus discurile la librărie, în Brăila, s-a stat la coadă şi s-au făcut rezervări pe sub mână. Eu eram mic, aveam vreo 8-9 ani, dar îmi aduc aminte perfect de lucrul ăsta pentru că frate-miu, care era deja adolescent, şi-a cumpărat discurile respective - la fel ca majoritatea adolescenţilor din bloc.
Îmi aduc aminte şi de un Cenaclu pe stadionul din Brăila. Era (deja) noapte şi stadionul era arhiplin. În mijloc, părând minusculă din punctul în care mă aflam, era o scenă pe care se cânta şi se spuneau versuri. Nu înţelegeam prea multe, era ceva nemaivăzut, dar mai târziu am regăsit acea atmosferă dionisiacă la concertele rock din anii libertăţii (şi l-am citit şi pe Nietzsche şi am înţeles şi ce înseamnă "apolinic" vs. "dionisiac"). Mai târziu câţiva cretini i-au reproşat lui Păunescu faptul că aduna lumea pe stadioane şi îi punea să strige "Trăiască Ceauşescu", iar cretinătatea supremă a fost enunţată în raportul de condamnare a comunismului, care face din Păunescu un vârf de lance al propagandei comuniste. Adevărul e că "Trăiască Ceauşescu" se striga de câteva ori pe parcursul spectacolului, fiindcă nu se putea altfel. Cum puteai aduna în vremea aia zeci de mii de oameni la un loc, dacă nu dădeai şi Partidului ceva? Se mai cântau şi câteva cântece patriotice, deloc urâte (multe se fredonează bine mersi şi în zilele noastre după ce au fost compuse şi cântate la cenaclu). În rest se cânta muzică liberă şi se citea poezie. Ce era mai bine? Să taci şi să nu faci nimic, "rezistând prin cultură" cum rezistă şoarecii sub duşumea când dorm? Sau să faci compromisuri pentru a putea da oamenilor poezia, cântecele şi bucuria de a se simţi liberi măcar pentru câteva ore? Şi aş mai avea o întrebare pentru toţi mărunţii care susţin acest fals argument: oare ce fredonau tinerii după un cenaclu? "Trăiască Ceauşescu" sau refrenele cântecelor? Ce le rămânea întipărit în creier? "Trăiască Ceauşescu" sau "Rugă pentru părinţi"?
Apoi îmi aduc aminte de transmisiunile Europei Libere (la mine în casă se asculta Europa Liberă în fiecare seară) care dezbăteau problema de la Ploieşti. Din presa comunistă nu se putea afla nimic, dar Europa Liberă ne-a ţinut la curent cu ceea ce s-a întâmplat acolo: din cauza proastei organizări se produsese o busculadă, muriseră câţiva oameni, alţii fuseseră răniţi. Partidul (adică familia Ceauşescu) decisese interzicerea definitivă a cenaclului, care de câţiva ani oricum nu mai era transmis la televizor, ci doar la radio. Din păcate nu mai ţin minte spiritul în care Europa Liberă comenta evenimentul (dacă era sau nu de acord cu interzicerea) pentru că la vremea respectivă memoria mi s-a concentrat strict pe relatarea evenimentelor.
Îmi aduc aminte şi de şoaptele în care se vorbea despre volumul 'Viaţa mea un roman', apărut în 1987, o perioadă cruntă, în care în magazine nu se mai găsea nimic, în case era frig, nu curgea apă caldă, lumina se oprea de câteva ori pe zi, lecţiile trebuia să le faci iarna la lumina lămpii cu gaz, alimentele erau raţionalizate şi Ceauşescu începuse stupidul program de sistematizare a satelor. Europa Liberă avea seri în care vorbea numai despre sistematizarea asta care urma să distrugă satul românesc pentru a-l înlocui cu blocuri (urmele acestui aberant program se mai pot vedea şi astăzi ici colo, mai ales prin satele din Bărăgan). Ei bine, în 'Viaţa mea e un roman' Păunescu avea o poezie intitulată 'Ţăranii reînviaţi' care suna cam aşa:
"Isus Cristos trecea prin sate De-aproape două mii de ani Şi se-ntreba ce vânt mai bate De nu mai sunt deloc ţărani.
[...]
Şi au venit să-l răstignească Şi groapă i-au săpat în lut, Dar pentru fapta lor câinească Nici lemn de cruce n-au avut.
[...]
Cum una nu e, alta nu e, Nici celelalte nu mai sunt Şi n-au găsit ciocan şi cuie Şi nici lopeţi pentru pământ."
Din punctul meu de vedere trebuie să fii de-a dreptul idiot să crezi că un vârf de lance al propagandei comuniste putea scrie versurile de mai sus.
Şi aceasta nu era singura poezie în care Păunescu critica făţiş realităţile zilei. În volumul citat erau multe altele ('Mielul de sămânţă': "Voi nu simţiţi, voi nu trăiţi la fel? / S-a dus plămada miilor de ani, / Din câte-un sat rămâne câte-un miel / Pe un pământ pustiu, fără ţărani." sau 'Cântec pentru â din a': "Un i prelung pe toţi ne va surzi / Şi alfabetul nostru va-ngheţa, / De nu se va întoarce într-o zi / În patria română â din a" ), dar nici una, parcă, aşa de explozivă precum celebra poezie 'Analfabeţilor' care provocase un scandal-monstru în 1980:
"V-am spus că sunt un om periculos Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă. V-am spus s-aveţi pentru persoana mea Un plus de-ngrijorare şi de teamă.
V-am spus că fac teribil de urât De sunt călcat puţin pe libertate. V-am spus ca sunt oşteanul credincios Dar care doar cu inamici se bate.
V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi, Cenzori capricioşi ai vremii mele, C-o să vă coste scump măruntul moft, De a ne face nouă zile grele.
V-am spus să puneţi mâna să munciţi. Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră, V-am spus că n-o să placa nimănui Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.
V-am spus că vremurile s-au schimbat Şi că situaţia e mai complexă, Nu-i intelectualul - servitor. Cultura nu-i ceva ca o anexă.
Şi lumea nu se poate cuceri Umflând la cifre şi mimind tumulturi Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi, Cu papagali care ţin loc de vulturi.
V-am spus şi am puterea să mai spun Ca nu încape muntele în seră Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad Şi de la căprioară la panteră.
V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx, Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura Şi voi într-una fără să-l ciţiti Îl pomeniţi până vă doare gura.
V-am spus că bătălia pentru om Nu iartă astăzi nici o dezertare Şi voi v-aţi decorat voi între voi Când lupta este în desfăşurare.
V-am spus că muzica nu-i un microb Care ameninţă civilizaţii E-a omului pentru a fi mai bun, V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.
V-am spus, concetăţeni analfabeţi, Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte. Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte."
Apoi a venit Revoluţia şi toată lumea a fost informată că Păunescu a fost un porc care nici nu mai merită să apară pe ecranele tv. S-a spus că lumea l-a fugărit pe stradă la Revoluţie, dar adevărul e că nimeni nu ştie clar ce s-a întâmplat atunci. Mulţi au fost fugăriţi în acele momente de haos după cum mulţi au alergat singuri pentru a prinde un loc cât mai în faţă în rândurile noii puteri care începea deja să se contureze în seara zilei de 22 decembrie. Omul care avea curaj să-i spună lui Ceauşescu că greşeşte, omul care fusese un mentor pentru atâtea generaţii de tineri, omul care reuşise să facă generaţii întregi de tineri să se simtă liberi într-o lume înlănţuită a devenit subit "un porc" din cauză că, vai lui, pe lângă tonele - la propriu - de poezie cinstită scrisese şi poezii în care îl pupa în fund pe Ceauşescu.
Aceasta a fost, de fapt, explicaţia oficială inventată ad-hoc de cei care au acaparat după decembrie 1989 producţia bunurilor simbolice pentru a justifica expulzarea din spaţiul public a poetului. Interdicţia a durat 2 ani şi ceva, după care Păunescu a fost "reabilitat" la televizor de Mihai Tatulici într-o emisiune celebră, care l-a isterizat la vremea respectivă pe G. Liiceanu (Liiceanu a şi scris un pamflet fără sare şi piper împotriva lui Tatulici, pamflet inclus ulterior, dacă nu mă înşel, în cărticica numită "Apel către lichele").
Explicaţia neoficială era, de fapt, mult mai prozaică. Păunescu trebuia eliminat din discursurile publice pentru că prin ceea ce făcuse era un contraargument făţiş la teoria "rezistenţei prin cultură" cu care gruparea care acaparase spaţiul simbolic după 1989 dorea să-şi justifice imobilismul şi supuşenia din anii dictaturii. Pe scurt, teoria "rezistenţei prin cultură" (afirmată recent chiar şi cu prilejul vizitei Herthei Muller, care evident că e o femeie prea deşteaptă şi, în plus, profund cunoscătoare a realităţilor româneşti pentru a o lua în seamă) pretinde că în anii dictaturii teroarea era atât de mare, încât oricine ar fi ridicat capul ar fi fost lichidat instant iar singura modalitate de supravieţuire demnă a unui intelectual era să-şi vadă în linişte de profesie, de scris, avansând în carieră doar atât cât se putea avansa fără a pactiza cu partidul. Teoria "rezistenţei prin cultură", enunţată dacă nu mă înşel pentru prima oară în 1990 la Roma, la o întâlnire a scriitorilor români din ţară şi din exil, era şi este atât de falsă încât l-a făcut pe Paul Goma, unul dintre puţinii scriitori-dizidenţi reali ai României - bătut de securitate, izgonit din ţară - să se certe de atunci cu toţi intelectualii contemporani importanţi. Lăsându-i la o parte pe un Goma sau Dorin Tudoran, care au fost dizidenţi intransigenţi, pentru care dialogul cu regimul nu putea exista, un individ precum Adrian Păunescu (şi într-o oarecare măsură şi prozatorul Nicolae Breban sau, spre anii de sfârşit ai dictaturii, Mircea Dinescu) era dovada vie că puteai protesta, puteai striga adevărul, puteai atrage atenţia şi puteai să-i dojeneşti pe mai marii zilei dacă vroiai cu adevărat să o faci. Este adevărat că imediat ce comitea "o boacănă", Păunescu trântea o poezie în care îşi mărturisea spăşit ataşamentul faţă de Ceauşescu - dar tocmai din cauza asta Păunescu rămâne doar un scriitor, în vreme ce un om ca Paul Goma, care scuipa şi nu ştergea scuipatul, va rămâne în cartea de istorie ca un veritabil dizident.
Dar ce au fost ceilalţi? Ce au fost cei care au tăcut mâlc în timp ce regimul ceauşist schilodea suflete în jurul lor?
Realitatea e că regimul avea oroare de notorietatea scriitorilor şi dacă pe un Gh. Ursu îşi permitea să-l omoare în linişte (acesta fiind un biet inginer anonim), unui scriitor nu avea curaj să-i facă mai mult de o mustrare, o interdicţie de a publica (măsură strict formală, mulţi continuau să publice) sau o mutare disciplinară şi temporară din Bucureşti undeva într-un oraş de provincie. Măsurile deveneau mai dure numai în cazul dizidenţilor (expulzare în cazul lui Goma, arest la domiciliu în cazul lui Dinescu). Însă orice scriitor, dacă ar fi vrut, ar fi putut spune adevărul fără a-şi risca viaţa. Păunescu era dovada vie. Aşa zisa rezistenţă prin cultură nu a fost nimic altceva decât un pact de neagresiune cu regimul.
Tocmai de aceea figura lui Păunescu a devenit indezirabilă după 1990. El deranja prin însuşi faptul că exista. Nu corespundea teoriei. Încurca. Gruparea care a pus stăpânire pe producţia bunurilor simbolice nu avea nevoie de contraexemple care să-i ştirbească autoritatea. Sunt curios dacă Adrian Păunescu a fost conştient vreodată de ghimpele pe care l-a reprezentat şi pe care îl va reprezenta în continuare, până când se va găsi cineva care să scrie o istorie sinceră a intelectualilor români.
Nu, n-am de gând să fac mişto de mârâiturile gâjâite în pseudo-engleză pe care le scoate consilierul ăsta. Au făcut alţii destul. Eu m-am uitat, de curiozitate, pe CV-ul său şi trebuie să recunosc că sunt şocat.
Omul a intrat în câmpul muncii la 29 de ani. Douăzeci şi nouă. Până atunci a ars-o în "studii", în mare parte inutile: bunăoară, a terminat facultatea de construcţii şi nu a profesat niciodată ca inginer constructor, nici măcar în perioada 2004-2008 când construcţiile au duduit şi puteai face tone de bani din dirigenţie de şantier sau evaluări de proiecte. Vezi, avantaj el: nevastă-mea munceşte de la 19 ani iar eu, la 29, deja scrisesem o carte şi îmi schimbasem profesia. La ce ne-a folosit că ne-am spetit? Categoric, nu la cât i-a folosit individului ăsta faptul că a frecat-o la greu...
Probabil că la un moment dat i-or fi dat părinţii un şut în cur să plece de acasă şi a ajuns şi el băgător în seamă la parlament. "Expert" la grupul PNŢ-CD (cumva unul din cei 15.000 de specialişti?!). Începutul unei cariere promiţătoare, s-ar zice. Interesant e că de atunci încoace n-a muncit niciodată nimic: a stat numai în joburi conţopiste, politice. Acum a ajuns la 45 de ani. Hai, cătinel, cătinel, şi mâine-poimâine face 65 şi iese la pensie după o viaţă în care a dat în brânci de atâta muncă... la stat.
Evident că o asemenea biografie lipsită de substanţă nu putea să nu fie asezonată şi cu ditamai titlul de profesor pe la universităţi, tot una şi una: SNSPA (singura universitate din România cu o dinastie la propriu în corpul profesoral: soţii M. şi copchilul), Universitatea Şaguna din Constanţa şi... Academia Diplomatică.
Pe timpul comuniştilor, după ştiinţa mea, în orice şcoală din ţara românească se făceau minim 2 limbi străine. Bunăoară eu şi cu frate-miu am făcut franceză şi engleză. Nevastă-mea, rusă şi engleză. Mama şi tata au făcut rusă şi franceză. Şi tot aşa. Ironia sorţii face ca din CV-ul acestui individ să rezulte că a făcut la şcoală o singură limbă. Ghiciţi care? Engleza!
Dacă n-ar fi de râsu'plânsu, ar fi de plânsu'râsu. Însă nu trebuie să ne mirăm. Consilierul Fota, în micimea, în mărunţimea, în nimicnicia lui, este imaginea fidelă a elitelor noastre de tip Elena Ceauşescu. O carte apărută recent, 'Idolii forului', a făcut de altfel o radiografie destul de transparentă a acestui tip de intelectual validat numai de ceilalţi intelectuali, locali, care îl înconjoară. El nu se defineşte prin înscrierea într-un circuit universal de valori, ci numai prin felul mai mult sau mai puţin talentat în care înoată în balta locală. Uitaţi-vă la Fota: el nici nu a absolvit vreo universitate din străinătate, nici nu a profesat în vreun mediu concurenţial. Nu, "titlurile", "validările" sociale şi educaţionale, experienţa profesională, competenţele, a avut grijă să şi le ia cuminte, în România, în instituţii de sub aripa statului. În rest a adunat un morman de diplome şi certificate pe care le putea lua oricine ar fi mers la seminariile şi trainingurile la care a fost el. Ilustrul consilier Fota e produsul perfect al unei ţări care a dat o chimistă-academician de renume mondial pentru care formula apei se citea "codoi". O ţară care are un mare specialist în Heidegger de care n-a auzit nici dracu' în Germania. O ţară în care un scriitor care nu va lua premiul Nobel niciodată, pentru că statura lui morală din păcate nu ar justifica un asemenea premiu, îşi permite să o tragă de urechi pe Hertha Muller, care nu vrea să-i recunoască meritele inexistente în căderea dictaturii. Şi tot aşa.
Concluzia e una singură: dacă Fota n-ar fi existat, sigur s-ar fi găsit altcineva să-i ia locul. Nu trebuie să ne iluzionăm şi să credem că Fota e o excepţie la vârf. Nu. Fota, Elena Udrea (o altă "prof. univ. dr" care, ştim bine, habar n-avea că Norvegia e regat), Emil Boc, toate aceste mediocrităţi nule împăunate şi împopoţonate cu o grămadă de titluri sforăitoare nu au pus mâna degeaba pe frâiele puterii. Ele reprezintă rezultatul final a vreo 40 de ani de aculturaţie, perioadă începută cam după Tezele din Iulie, 40 de ani în care adevăraţii intelectuali care ar fi avut ceva de spus şi de gândit în ţara asta au fost încetul cu încetul izgoniţi peste hotare, marginalizaţi în domenii fără legătură cu pregătirea lor profesională, acoperiţi de tăcere. Non-valoarea a devenit valoare în aceşti ani prin simpla aderenţă oarbă la canonul politic al zilei. Întrebarea se pune: cum putem recupera vigoarea pierdută a celor care au avut cândva coloană vertebrală? Cum putem naşte o nouă clasă de intelectuali, fără legătură cu instituţiile viciate din cultura actuală? Cum putem găsi iarăşi filoane de gândire critică în România?
