Sistemul nostru incurajează şomajul. Dar nu pentru că ar fi "social".

Un articol de pe Incont.ro, intitulat: "De ce nu-si gasesc patronii angajati, chiar daca avem 700.000 de someri!" încearcă să explice cauzele pentru care puţinele joburi disponibile afişate la ANOFM rămân neocupate. Explicaţiile oferite de jurnalist frizează ridicolul:

• salariile mici oferite de patroni nu îi stimulează pe şomeri;
• sistemul "generos" de protecţie socială îi stimulează pe şomeri să stea acasă pe banii statului.

În ambele cazuri avem de-a face cu nişte afirmaţii complet idioate. Salariile "mici" oferite de patroni sunt de fapt salariile normale pentru actuala perioadă de recesiune. Este ceea ce pot oferi patronii în actualele condiţii de piaţă. Dacă oamenii le refuză, înseamnă că le refuză din alte motive, nu că ar fi "prea mici". Nu cred că mai sunt mulţi nebuni în România care să mai viseze la salarii de 1000 de euro pentru studii medii în condiţiile în care economia mai reuşeşte cu chiu, cu vai să ofere 200.

Pe de altă parte, sistemul "generos" de protecţie socială oferit şomerilor din România e, în realitate, unul dintre cele mai sălbatice la nivelul întregii Europe. Aşa zisul sistem social de protecţie a şomerilor reuşeşte o performanţă rară la nivel european: aceea de a-l elimina pe şomer de pe piaţa de consum din secunda 2 în care rămâne şomer. Pentru că veniturile şomerului sunt legate de salariul minim, nu de salariul încasat. În urmă cu un an şi ceva am încercat să-i explic pe blogul dânsei doamnei Andreea Vass-Paul care sunt avantajele unui sistem nordic de protecţie socială pentru şomeri, dar se pare că ori am fost neconvingător, ori părerea mea a părut neinteresantă (sau pur şi simplu doamna în cauză n-are nici o influenţă în luarea deciziilor). Aşa că reiau mai jos explicaţia, poate de data asta s-o găsi cineva s-o ia în seamă.

Problema numărul 1 cu şomajul din România e că de îndată ce un individ e dat la şomaj, se produc 2 pierderi majore, dar una singură e cunoscută şi asumată, în vreme ce cealaltă e ne-recunoscută şi ne-asumată. Vorbim aici de următoarele:

• individul îşi pierde jobul: este pierderea cunoscută şi asumată;
  
• economia pierde un consumator: aceasta este pierderea ne-recunoscută şi ne-asumată.

Întreg sistemul de protecţie socială din România este construit în jurul ideii că individul trebuie să-şi recapete jobul. Nimic nu este gândit din perspectiva faptului că economia trebuie să-şi păstreze consumatorul.

În acest sens se poate aplica o idee simplă: acordarea unei indemnizaţii regresive de şomaj, în aşa fel încât în primele luni de şomaj omul să câştige măcar 70-75% din ceea ce câştiga cât timp era angajat.

Să luăm următorul caz: cineva cu o vechime în muncă de 5 ani şi angajat cu 2000 de lei pe cartea de muncă (adică un salariu net de 1403 lei) ar avea dreptul să primească, în actualele condiţii de acordare a şomajului, 6600 de lei împărţiţi în tranşe egale de câte 550 de lei pe lună, timp de 12 luni.

În clipa în care veniturile unui om se reduc drastic de la 1403 lei la 550 de lei pe lună, vor avea loc 2 efecte nefericite:

• un efect economic: confruntat cu pierderea a 60% din câştiguri, omul acela încetează să mai fie un "consumator", fapt ce va contribui la căderea economiei; iată de ce orice mic val de şomaj va lovi brutal economia şi va agrava şomajul, pentru că orice mic val de şomaj scoate de fapt iremediabil de pe piaţă mii sau zeci de mii de consumatori, câtă vreme îi obligă să-şi reducă cheltuielile cu 60-70-80%.
  
• un efect psihologic: data viitoare când va avea un job pe măsura pregătirii sale, fostul şomer îşi va drămui mult mai atent cheltuielile şi va refuza să mai cumpere pe credit, ceea ce va duce tot la o inhibare a consumului şi la o scădere a cererii pentru produsele pe care le-ar putea consuma. Inclusiv produse oferite de producători autohtoni.
  

Ce ar putea face nişte oameni inteligenţi care ar trebui să gestioneze fenomenul şomajului din interiorul unei economii? Păi, singurul şi cel mai deştept lucru pe care l-ar putea face e să introducă o indemnizaţie regresivă. De exemplu:

• în primele 4 luni: 1000 de RON pe lună (adică 71% din fostul salariu net)
• în următoarele 4 luni: 450 de RON pe lună (32%)
• în ultimele 4 luni: 200 de RON (14,3%)

La final, suma plătită va fi aceeaşi: 6600 de RON, dar efectele pozitive ale unei asemenea indemnizaţii regresive sunt uşor de ghicit:

• ar dispărea problema căderii bruşte a consumului;
• firmele nu ar mai resimţi ca un şoc scăderea consumului, deci fenomenul şomajului nu se va agrava după primul val de şomaj;
• şomerul ar avea la dispoziţie un răgaz generos în care ar putea aloca o parte semnificativă a veniturilor sale îmbunătăţirii CV-ului, în vederea angajării ulterioare; a, şi ar putea alege singur ce cursuri să facă / îi trebuie, nu să accepte de la ANOFM ofertele (inutile) de bucătărie, croitorie etc. Poate că marea lacună a CV-ului cuiva e că n-a apucat niciodată să facă şcoala de şoferi, şi atunci omul poate profita de perioada şomajului pentru a face şcoala de şoferi. Sau poate lua un curs intensiv de engleză. Etc. etc. etc. Oamenii sunt singurii care ştiu cu adevărat ce meserie şi ce competenţe li s-ar potrivi! (în acest sens, acordarea ajutorului de şomaj în ultimele luni ar putea fi condiţionată numai de prezentarea certificatului de absolvire al unor cursuri)
  
• psihologic, şomajul ar fi mult mai uşor de suportat.

Comparativ cu aceste efecte, sistemul românesc, pe care autorul articolului citat mai sus îl vede ca fiind "generos", este în realitate şi sălbatic, şi primitiv. Sălbatic, pentru că nu-l ajută concret nici pe şomer, şi nu-i ajută nici pe agenţii economici, fiind doar un sistem de complezenţă (să nu zicem că n-avem); primitiv, pentru că e bazat pe o concepţie asupra şomajului care nu înţelege nimic din acest fenomen şi din implicaţiile sale.

Şi pe lângă toate astea, şomerii urmează să primească şi cu 15% mai puţin din indemnizaţie, pentru că statul e prea protecţionist. De mare excepţie!